Prevenirea Si Combaterea Consumului Si Traficului Ilicit de Droguri

Prevenirea Si Combaterea Consumului Si Traficului Ilicit de Droguri
  • Prevenirea Si Combaterea Consumului Si Traficului Ilicit de Droguri

  • Views 10

  • Downloads 0

  • File size 874KB
  • Author/Uploader: Nicuta Alexandra

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social Politice Master: Securitate Comunitara si Controlul Violentei Student: Nicuta Alexandra

PREVENIREA ŞI COMBATEREA CONSUMULUI ILICIT DE DROGURI

1

CUPRINS CAPITOLUL I. Consideraţii generale în domeniul dependenţei de droguri………………. …3 Scurt istoric privind apariţia şi folosirea drogurilor……………………………………………….3 Caracteristicile toxicomaniei………………………………………………………………………6 Perspective în abordarea dependenţei……………………………………………………………9 Tipuri de consumatori……………………………………………………………………………10 Stilul de viaţă al consumatorului…………………………………………………………………13 Complicaţii ale dependenţei de substanţe psihoactive……………………………………………16

CAPITOLUL II. Prevenirea şi combaterea consumului de droguri………………………………….18 Definiţia prevenirii………………………………………………………………………………………………………….18 Motive pentru a acorda prioritate prevenirii în intervenţiile publice………………………………………19 De ce nu se realizează prevenirea în mod eficient şi adecvat?………………………………………………20 Factori preventivi şi factori de risc în prevenire………………………………………………………………….23 Combaterea consumului de droguri…………………………………………………………………………………..27 Modele de abordare în toxicomania tinerilor………………………………………………………………………28 Eficacitatea educaţiei în domeniul drogurilor……………………………………………………………………..29 Rolul şi locul asistentului social în domeniul dependenţei……………………………………………………30 Rolul consilierului de probaţiune în domeniul dependenţei………………………………………………….32 Consideraţii finale………………………………………………………………………………..34 Bibliografie………………………………………………………………………………………37

2

Capitolul I. Consideraţii generale în domeniul dependenţei I.1. Scurt istoric privind apariţia şi folosirea drogurilor Tentaţia de a ajunge la stări de euforie îşi are rădăcina în timpuri de mult apuse, chiar de pe vremea dacilor şi a romanilor se fumau anumite ierburi cu efecte afrodisiace şi halucinogene (cânepa indiană). Încă de la început omul a utilizat ierburi, rădăcini, frunze pentru calmarea durerilor. Opiumul a fost utilizat ăn scopuri medicale de cel puţin 3500 de ani. Antichitatea a cunoscut efectele psihofarmacologice ale opiumului şi cannabisului, recomandate ca medicamente de către Hipocrat şi Galenius. Drogurile sunt „substanţe artificiale create de oamenii de ştiinţă în anumite situaţii limită. Cauzele au fost de regulă războaiele. Efectele drogurilor erau „benefice” pentru armatele diverselor popoare care trebuiau să reziste în regim de război, de multe ori fără hrană şi fără apă. Aşa au luat naştere substanţele excitante – droguri sub forma primară.”1 Tot războaiele au dus la dezastre umane. Astfel, în secolul al XVII-lea s-a descoperit morfina, un medicament care calma durerile provocate de răni. Cu timpul s-a realizat că aceasta administrată în mod repetat duce foarte repede la dependenţă fizică şi psihică. S-a căutat un înlocuitor şi prin derivarea morfinei cu opiul s-a descoperit heroina, care iniţial se credea că nu dă dependenţă aşa mare ca morfina. În realitate, dependenţa de heroină este de şapte ori mai mare decât cea de morfină. După primul război mondial, aceste substanţe au început să fie consumate în toată lumea. Până la sfârşitul anilor ’30, ele erau legale. Comercializarea lor, în timp, a dus la profituri enorme scoase în afara legii, drogurile au devenit o sursă inestimabilă pentru piaţa neagră. Flagelul comerţului ilicit de stupefiante pornit din America de Sud şi Orientul Mijlociu a cuprins întreaga planetă. În timpul primului război mondial, mai ales după revoluţia rusă din 1917, cât şi după război, a crescut simţitor numărul consumatorilor de droguri şi au apărut bande care foloseau morfină şi cloroform pentru a jefui călătorii din trenurile de pe diferite rute interne. Obârşia drogului este, contemporană cu cea a naşterii practicilor mistico-religioase , cu apariţia primelor altare de cult din temple, ele construind o parte intrinsecă a culturii religioase la multe popoare, inspirând uneori, ritualuri ciudate, exotice, la care s-a făcut apel vreme

1

Constantin Victor Drăghici, Adriana Camelia Voicu, Adrian Iacob, Denis Eugen Benegui, Traficul şi consumul de droguri în penitenciar, editura Sitech, Craiova, 2009, p. 11;

3

îndelungată. Acordând drogului esenţă divină, omul credea că, prin consumarea lui, poate accede în lumea zeităţilor responsabile de viaţa şi sănătatea sa. Cele mai vechii atestări referitoare la stupefiante sunt făcute în tăbliţele sumerienilor din Mesopotamia, în urmă cu circa 7000 de ani. Ele au vizat macul din care se produce opiul şi derivatele sale. Ca preparat medicinal opiul a fost menţionat de Scriponius Largus în anul 46 î.Hr. La sfârşitul secolului al XIX-lea s-a intensificat preocuparea pentru uzul excesiv de drog, mai ales pentru uzul de alcool, tabac, precum şi opiacee şi cocaină. Cocaina a fost izolată din frunzele de coca după 1860 şi a început să se răspândească foarte repede în din 1885, când campaniile farmaceutice au început să vândă în USA şi Europa produse pe bază de cocaină. În 1884 „Sigmund Freud a publicat un articol despre potenţialul terapeutic al cocainei. Unele autorităţi din USA i-au împărtăşit entuziasmul şi cocaina a început să fie recomandată ca remediu pentru boală. După o anumită perioadă s-a constatat că are capacitatea de a induce intoxicaţii

care

produc

tulburări

psihice,

precum

şi

pierderea

controlului

asupra

comportamentului, iar dacă este folosită timp îndelungat induce dependenţă. Cu toate acestea, în USA, la sfârşitul secolului al XIX-lea opiumul şi cocaina erau încă găsite în patentele medicamentelor care erau vândute pentru o mare varietate de indicaţii terapeutice.” 2 Cocaina cunoaşte astăzi, din punct de vedere al abuzului, o răspândire extraordinară, depăşind cu mult aria geografică tradiţională, cucerind Europa, Orientul Mijlociu, Asia. Mai mult, cocaierul a fost aclimatizat în Arhipelagul Indonezian, în Sri Lanka, Hawaii. În 1897, chimistul german H.Dreser descoperă heroina el fiind convins că a găsit un leac împotriva tuberculozei, boală care făcea ravagii la acel final de secol. Dar heroina va fi dintre toate drogurile cunoscute până în prezent, cea care dă naştere cu cea mai mare uşurinţă toxicomaniei, euforia extrem de rapidă şi intensă pe care o provoacă facând-o în ochii consumatorilor de pe toate continentele cel mai apreciat derivat al morfinei, în plus se obţine cu eforturi relativ mici, prin acetilarea morfinei. Haşişul este un alt tip de drog folosit în vechime, produs al plantei Cannabis Sativa L, cunoscută mai ales sub denumirea de cânepă indiană. Drumul haşişului este redat în legendele orientale, fiind descris drept o substanţă halucinogenă şi euforică.

2

Ruxandra Răşcanu, Mirela Zivari, Psihologie şi psihopatologie în dependenţa de drog, editura Ars Docendi, Bucureşti, 2002, p. 16;

4

Astăzi, cannabisul, cu toate varietăţile şi numeroasele sale produse şi subproduse este utilizat pe toată suprafaţa globului pământesc în mod curent. Încă de acum patru sau cinci mii de ani milioane de fiinţe umane fumează, prizează, amestecă aceste substanţe cu diverse băuturi. La începutul secolului XX apar noi droguri şi noi căi de administrare, ceea ce a condus la apariţia de noi probleme legate de consumul lor. Barbitalul, primul sedativ barbituric, a fost introus în clinicile medicale din 1903. După o perioadă de câţiva ani de zile, după introducerea unor noi compuşi în clinică, apare primul caz de dependenţă în revistele medicale, după care, acelaşi „patern” este întâlnit în cazul sedativelor nebarbiturice (maprobamat) în anii 1950. O altă clasă de substanţe psihoactive, amfetaminele, au fost sintetizate pentru prima dată în 1887 şi au fost introduse în uzul clinic în 1932. Raportări privind abuzul de amfetamine au apărut prima oară în anii 1930, dar numai după cel de-al doilea război mondial s-a acordat o mare importanţă acestei probleme. Alte amfetamine, utilizate ca drog au fost introduse în timpul anilor 1950 şi apoi 1960. Un nou drog, denumit ICE, obţinut din metanfetamină, de curând sosit pe piaţa ilicită din Hawaii, are efecte mai intense şi de o durată mai lungă decât ale crack-ului, creând 14 ore de paranoia, violenţă şi halucinaţii însă cu un preţ mai mare. De la apariţia pe piaţă, în 1960, a primului medicament din familia bezodiazepinelor (clordiazepoxidul- Librium), consumul a crescut progresiv în timpul a două decenii. Raportat la barbiturice, singurele disponibile anterior, benzodiazepinele reprezintă un progres considerabil în clinică datorită eficienţei lor. Dependenţa şi fenomenul de sevraj, observate pentru prima dată în 1961 de Hollister, au fost ignorate la început. Creşterea publicaţiilor în acest domeniu, în presa medicală a avut loc numai după câţiva ani. Cercetările farmacologice şi chimice recente au permis propunerea altor modalităţi de tratament al anxietăţii, cu antidepresive care prezintă avantajul că nu induc fenomenul de dependenţă. Preocuparea socială pentru abuzul de halucinogene s-a intensificat în anii 1960 când consumul unei noi substanţe descoperită recent, cu un foarte mare potenţial halucinogen, se răspândeşte foarte repede printre grupurile de tineri. Este vorba despre LSD (dietyl amida acidului lisergic), halucinogen extras din alcaloizii unei ciuperci parazite a secarei şi care provoacă profunde modificări psihice. În Europa, cocaina şi haşişul, pătrund în cea mai mare parte prin Spania sau Portugalia de unde, ulterior, este introdusă în tările vest-europene, cu precădere în Germania. 5

România, prin aşezarea sa geografică este ţara de tranzit dinspre Orientul Mijlociu către Europa de Vest. Ca orice ţară de tranzit, în timp, a devenit şi consumatoare. Vânzătorii de ilizii au dus standardul morţii albe şi prin baruri, discoteci şi chiar la colţ de stadă. Traficul de stupefiante a devenit cea mai rentabilă afacere din România, câştigându-se astfel sume fabuloase.

I.2. Caracteristicile toxicomaniei În literatura de specialitate, analizându-se etiologia complexă şi complicată, de natură sociopsiho-medicală a conduitelor toxicomane clasice, unde sunt abordate în special sau exclusiv toxicomaniile cu dependenţă de substanţe, s-a ajuns la un set de cunoştinţe care susţin că, în funcţie de diferiţi parametri ai consumului de droguri şi indiferent de tipologia consumatorilor, de situaţiile concrete ale consumului şi abuzului, apariţia şi persistenţa toxicomaniei se definesc prin acţiunea şi prezenţa a trei condiţii: a. drogul şi caracteristicile sale; 

Dependenţa 3 reprezintă nevoia toxicomanului de a-şi administra droguri. Ea poate fi fizică sau psihică. Dependenţa fizică nu se întâlneşte la toate tipurile de droguri. Când apare ea se manifestă sub forma unor stări patologice care constau în necesitatea organică de a folosi droguri pentru a evita tulburările ce apar la încetarea utilizării. Ea apare mai ales la derivaţii opiului (heroina, morfina). Dependenţa psihică este cea mai importantă. Ea constă în modificări de comportament şi o stare mentală particulară însoţită de necesitatea psihică imperioasă de a-şi administra substanţe periodic sau continuu pentru o stare de bine sau pentru a înlătura desconfortul psihic. Este întâlnită la toate tipurile de droguri.

Sevrajul4 este întreruperea folosirii unei substanţe în mod brusc sau treptat, urmată de anumite simptome. Acesta se manifestă atât fizic cât şi psihic.

3

Ruxandra Răşcanu, Mirela Zivari, Psihologie şi psihopatologie în dependenţa de drog, editura Ars Docendi, Bucureşti, 2002, pp. 336-337; 4 Etienne Gaudet, Drogurile şi adolescenţa. Răspunsuri la întrebările părinţilor, editura Minerva, Bucureşti, 2006, p. 46;

6

Sevrajul fizic, în cazul căruia se impune un examen medical, reprezintă dezechilibrul biologic dintre substanţele pe care le primea corpul şi pe care nu le mai primeşte la un moment dat. Acest tip de sevraj necesită asistenţă medicală şi trebuie uneori chiar susţinut de o anume medicaţie. Dar poate fi un simplu moment neplăcut care poate fi depăşit şi fără ajutorul medicamentelor: simptomele sunt uşoare şi se manifestă, de exemplu, sub forma unui tremur al extremităţilor la trezirea din somn sau prin transpiraţie abundentă. Sevrajul fizic se limitează adesea la aceste simple manifestări şi mulţi consumatori îl suportă fără îngrijire medicală. Acest tip de sevraj apare mai frecvent la consumatorii de heroină. Sevrajul psihologic, pe de o parte, face apel la capacităţile psihice ale individului: capacitatea de a traversa doliul ulterior încetării consumlui, capacitatea de a accepta o perioadă de disconfort temporar (deprimarea, oboseală, lipsa de interes, iritabilitate, nervozitate), capacitatea de a accepta schimbări în deprinderile cotidiene. 

Toleranţa apare atunci când organismul se obişnuieşte cu prezenţa unei anumite substanţe şi se adaptează la acesta. Ca atare, pentru obţinerea unei anumite stări, toxicomanul trebuie să mărească doza. Astfel, un toxicoman ajunge să suporte doze care pentru persoanele neconsumatoare ar fi fatale.

b. consumatorul cu însuşirile sale fizice, caracteristicile sale psihologice şi rolurile sociale 5 . Caracteristicile persoanei consumatoare vizează elemente foarte diverse şi complexe, aşa cum este şi natura umană. Una dintre caracteristicile cele mai importante se referă la parametri fiziologici şi fiziopatologici. 

Parametrii fiziologici au în vedere talia, greutatea, vârsta, sexul individului şi ei influenţează direct efectul drogului, prin intermediul relaţiei acestora cu volumul de distribuire a respectivei substanţe.

Dintre parametrii fiziopatologici, cel mai important este starea de sănătate a individului, ce influenţează în principal absorbţia şi eliminarea substanţei şi, prin acesta, efectul drogului, există o variabilitate a efectului, dependenţa de prezenţa unor leziuni organice care reprezintă substratul unor eventuale afecţiuni psihice.

5

George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii, editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 393;

7

Caracteristicile psihologice ale consumatorului se referă la elemente de natură psihologică referitoare sau generate de expectanţele cu privire la efectele drogului, precum şi la experienţa anterioară în zona toxicomaniei. De multe ori, obţinerea unui efect plăcut este rezultatul unui comportament învăţat prin repetarea experienţei şi prin ajustarea modificărilor senzoriene, perceptive, în funcţie de dispoziţia în care se află persoana, înaintea introducerii drogului în organism. Gradul în care persoana va resimţi, efectul va fi crescut dacă dispoziţia sa coincide cu tipul de acţiune pe care drogul îl exercită. De asemenea, cu cât activitatea desfăşurată sub acţiunea drogului este mai simplă, concretă, mai bine învăţată sau comportamentul este mai puţin motivat şi mai bine achiziţionat, cu atât realizarea şi finalitatea acesteia vor fi mai puţin afectate. c. contextul socio-cultural, cu subculturile specifice 6 . Elemetele de context social se referă la următoarele aspecte ce influenţează destul de serios fenomenul toxicomaniei: 

mediul fizic influenţează comportamentul toxicoman, întrucât în funcţie de trăsăturile mediului fizic în care este consumat drogul, efectul acestuia, exprimat prin manifestări compoartamentale ale individului, va fi diferit: mediul indiferent sau ostil afectează în sens negativ comportamentul consumatorului şi efectul obţinut.

mediul social vizează relaţia ce se stabileşte între consumator şi drogul întrebuinţat, relaţie ce depinde de prezenţa altor persoane şi de comportamentul lor în momentul utilizării substanţei: dacă utilizarea de droguri este acceptată, încurajată, ghidată de către persoane aflate în compania consumatorului în mod frecvent, constant, formând grupul său de apartenenţă, atunci efectele drogului vor fi resimţite ca fiind cele dorite, căutate.

6

George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii, editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 393;

8

I.3. Perspective în abordarea dependenţei7 Există patru mari perspective în abordarea narcomaniei: 

ca problemă medicală;

ca problemă morală;

ca problemă legală;

ca fenomen social.

Modelul medical sau cel al bolii, consideră că subiectul este bolnav (fizic sau mental) şi are nevoie de îngrijire medicală. El suferă de o gravă afecţiune, iar prognosticul, tratamentul şi etiologia acesteia pot fi stabilite. Adicţia ar avea cauze genetice sau farmacologice şi clienţii toxicomani nu ar trebui să accepte vina pentru dependenţa lor, dar ar trebui să recunoască faptul că nu o pot rezolva fără tratament. Modelul moral susţine ideea potrivit căreia cel care consumă droguri este un păcătos, un depravat, o persoană rea, slabă, lipsită de voinţă. El se ghidează după standarde morala considerate decăzute, îi lipsesc reperele şi valorile oficiale şi, prin urmare, este dispreţuit şi stârneşte revolta. Transgerând în mod premeditat normele sociale, în dorinţa de a obţine o plăcere singulară şi egoistă, individul este responsabil pentru apariţia acestei probleme, dar şi pentru rezolvarea ei. Comportamentul său, resprobabil şi respingător, are drept consecinţă firească pedeapsa şi reeducarea morală, ca măsuri de intervenţie din partea societăţii. În modelul legal, toxicomanul este un delicnvent, un criminal, o persoană de care înspiră teamă şi neîncredere. Dependenţa sa este o formă de manifestare a refuzului şi inadaptării faţă de valorile sociale convenţionale privitoare la tradiţie, succes, utilitatea şi funcţionalitatea socială. Societăţii îi revine sarcina de a rezolva această disfuncţie individuală prin instituţiile sale specializate, iar individul în cauză, pentru că este responsabil, trebuie să suporte consecinţele dezagreabile. Modelul social presupunecă individul care abuzează de droguri este o persoană normală, care însă şi-a dezvoltat o strategie de adaptare specifică la presiunea şi solicitările mediului sau care recurge la droguri deoarece acest lucru reprezintă pentru el doar un mod de recreere. Se insistă pe construirea unor subculturi specifice violenţei urbane. Toxicomaniile sunt considerate

7

George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii, editura Polirom, Iaşi, 2005, p.396;

9

obiceiuri şi, astfel, ele pot fi abordate şi privite ca fiind bune sau rele, în funcţie de finalitate. Persoana dependentă va trebui să rezolve problemele apărute, deşi responsabilitatea pentru crearea acestora nu îi aparţine în totalitate. Tratamentul constă în psihoterapie şi antrenament comportamental. Între cele patru modele există diferenţe senmificative, contraste, dar şi o oarecare coerenţă, iar juxtapunerea lor îngăduie abordarea

unei

structuri caracterizate prin

complementaritate. Totodată se poate obţine astfel o imagine care însumează concepţiile asupra toxicomaniei vehiculate în diferite orizonturi şi care reprezintă punctele de plecare pentru diversele strategii curative şi preventive.

I.4. Tipurile de consumatori Clasificarea tipurilor de toxicomani se poate face utilizând criterii diverse: cel mai adesea se „apelează la cele ţinând de natura consumului, acolo unde este prezentă o substanţă consumată sub forma unor doze în secvenţe diverse, cu care se corelează de obicei criteriile cantitativiste (cantitatea de drog dintr-o doză, frecvenţa dozelor, tipurile de substanţe consumate), însă o astfel de tipologie este utilă doar în măsura în care criteriul respectiv este dublat şi de cel calitativ (cât de toxic este consumul şi care sunt efectele disfuncţionale).”8 Etienne Gaudet a conceput o tipologie a

adolescentului consumator de droguri în

corcondanţă cu practica sa în acest domeniu9.

Non consumatorul sau abstinentul Este vorba despre tânărul care nu a consumat niciodată sau despre cel care a consumat Unii tineri declară că sunt non-consumatori…de la prima lor experienţă de vinerea trecută! Alţii, adepţi ai unor teorii vehiculate de grupurile de sprijin reciproc (Narcoticii Anonimi) afirmă că sunt dependenţi şi că vor fi dependenţi toată viaţa. Etienne Gaudet consideră că poate fi considerat non-consumator un tânăr care a încetat consumul de trei luni (fără recăderi). Perioada este relativ lungă pentru un adolescent şi trebuie ca în timpul acesta să fi început anumite

8

George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii, editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 378; Etienne Gaudet, Drogurile şi adolescenţa. Răspunsuri la întrebările părinţilor, editura Minerva, Bucureşti, 2006, pp. 51-54; 9

10

schimbări semnificative în stilul lui de viaţă (activităţi, prieteni, atitudinea faţă de şcoală, relaţia cu părinţii).

Exploratorul Deoarece tânărul este curios şi vrea să ştie totul, îşi poate dori să experimenteze consumul unor substanţe diferite, precum şi variatele moduri de a le consuma. Doreşte de fapt să le cunoască gustul şi efectul. Această etapă de exploatare este prezentă la începutul adolescenţei (între 12-14 ani). Este evident că una sau două încercări sunt întru totul eficiente pentru ca tânărul să îşi facă o părere clară despre ele. Dacă însă un tânăr de 18 ani susţine că după patru ani de consum regulat este încă în căutarea diferitelor faţete ale canabisului, atunci se pune problema dacă mai este vorba despre explorare. Consumatorul social sau ocazional Deoarece drogurile şi alcoolul sunt recunoscuţi „lubrifianţi sociali” este normal să fie prezente acolo unde oamenii petrec şi se întâlnesc. Consumatorul social utilizează substanţa în scop recreativ: el caută plăcerea, efectul, partea specială a situaţiei. Odată petrecerea terminată, el îşi reia activităţile obişnuite fără consecinţe negative, şi fără probleme.

Consumatorul permanent Acestă categorie de consumatori, mai greu de definit, cuprinde două grupe: micul consumator permanent şi marele consumator permanent. a. Micul consumator permanent. Este vorba despre adolescentul care consumă o dată sau de două ori pe săptămână, de obicei în week-end. El îşi alege un loc unde riscurile de a fi surprins sunt minime. Îşi planifică în aşa fel consumul încât să nu aibă consecinţe negative pentru el: fumează seara devreme pentru a se putea întoarce acasă noaptea „cu stomacul gol”. Va alege substanţe care nu îl dezechilibrează pe o perioadă mai lungă şi se va înconjura de prieteni care practică acelaşi tip de consum. Este de multe ori vorba despre adolescenţii relativ funcţionali în viaţa de fiecare zi care reuşesc să îşi plătească propriul consum. Se întâmplă uneori ca mai mulţi tineri să pună la un loc banii pe care îi au pentru a-şi putea cumpăra şi împărţi drogurile. b. Marele consumator permanent. Pentru acest gen de persoane, consumul ocupă un loc din ce în ce mai mare. Este vorba despre adolescenţi care consumă de trei până la patru 11

ori pe săptămână; la acest nivel, consumul se întinde pe parcursul întregii săptămâni. În acelaşi timp creşte gradul de risc: cu cât frecvenţa consumului este mai mare cu atât creşte riscul de a suporta consecinţe negative. Tânărul care consumă în mediul şcolar se expune consecinţelor legale (urmărirea judiciară, eliminare). De asemenea, există riscul să îi scadă capacităţile de învăţare (memoria, puterea de concentrare, motivaţia) şi astfel rezltatele sale şcolare vor fi tot mai slabe. Anturajul lui este în general alcătuit din alţi consumatori permanenţi, iar o mare parte din banii de buzunar se duc pe droguri, ceea ce îi reduce alte ieşiri sociale (cinema, cafenea). Acest tip de consumator este din ce în ce mai puternic ancorat în stilul său de viaţă.

Supraconsumatorul Este vorba despre adolescentul a cărui viaţă se învârte în jurul consumului. El merge la şcoală pentru a consuma droguri cu amicii lui sau pentru a vinde droguri. Cercul lui de prieteni este construit exclusiv din alţi tineri care consumă droguri la fel ca el. Există prea puţin loc în viaţa lui pentru activităţi care să nu includă posibilitatea de a consuma droguri; dacă trebuie să aleagă între a merge cu prietena lui la cinema sau a consuma droguri cu amicii, decizia este imediat luată! În plus, deoarece consumă zilnic, veniturile lui trebuie să crească corespunzător: sau va găsi un loc de muncă bine remediat sau se va ocupa să vândă droguri pentru a-şi finanţa propriul consum. Cantitatea de substanţe consumate trebuie şi ea să crească deoarece consumul este cotidian. Ajunge în punctul în care nu îşi mai concepe viaţa decât intoxicat. Abuzivul De data aceasta nu este vorba de frecvenţa consumului, ci de cantitatea de substanţă consumată. Consumatorul abuziv este acela care consumă mari cantităţi de substanţe sau le amestecă cu uşurintă. Scopul lui: să se dezlănţuie. Este tipul de consumator „extrem”, care încearcă să se desprindă de realitate. De multe ori, acest tip de consumator se foloseşte de droguri pentru a-şi controla emoţiile, pe care astfel ar fi imposibil să le suporte: eşecuri şcolare, rupturi amoroase, idei suicidare. Este puţin apreciat de ceilalţi tineri fiindcă întotdeauna trebuie dus acasă la terminarea petrecerii, nu de puţine ori bolnav sau în crize de plâns. Există şi supraconsumatorul abuziv. Această consumă zilnic mari cantităţi de substanţe. Având o toleranţă mare la drog, el trebuie să mărească tot timpul cantitatea consumată pentru a

12

obţine acelaşi efect. Aşa se face că există tineri care, drogându-se de dimineaţă pănă seara, consumă între 4 şi 5 grame de canabis pe zi. În timpul adolescenţei tânărul consumator trece frecvent de la un tip de consum la altul. El poate, de exemplu, să îşi restrângă consumul în timpul anului şcolar, pentru a-l intensifica în timpul verii. Adolescenţei poate de asemenea să consume cantităţi mai mari, în perioade de criză personală (despărţire amoroasă, mutare în altă locuinţă, divorţ al părinţilor). I.5. Stilul de viaţă al consumatorului Există un întreg proces prin care persoanele consumatoare de droguri trec înainte ca dependenţa să devină un stil de viaţă. Acest proces începe, pe de o parte, prin sublinierea aspectelor pozitive ale consumului, pe de altă parte, prin observarea faptului că o anumită categorie de oameni consumă droguri (prieteni, colegi, rude). În faţa acestei realităţi, o persoană poate să încerce să consume droguri. Dacă prima încercare oferă rezultate pozitive, atunci experienţa consumului de droguri poate fi repetabilă. Consumul de droguri, în special opiacee, conduce în timp către apariţia sindromului deficitar. Acesta se caracterizează prin existenţa a trei elemente definitorii:10 

Deficitul de activitate: stilul de viaţă al consumatorului de droguri este centrat pe procurarea drogurilor în detrimentul altor tipuri de activităţi. Persoana dependentă îşi organizează viaţa în jurul obţinerii drogurilor astfel încât încetează în a mai fi interesat să achiziţioneze şi alte experienţe de viaţă.

Deficitul de operare intelectuală: apar dificultăţi de concentrare şi menţinere a atenţiei, lacune de memorie.

Deficitul de afectivitate: singura relaţie învestită afectiv este relaţia cu drogul. Dependenţa de droguri conduce către imposibilitatea de a avea relaţii umane reale, iar singura relaţie valabilă este relaţia cu drogul şi sentimentele pe care acesta le produce, consumatorul de droguri valorizând sentimentele persoanale mai mult decât oamenii şi comportamentele lor.

10

Valentin Schiaucu, Rob Canton (coord.), Manual de probaţiune, editura Euro Standard, Bucureşti, 2008, p. 221;

13

Simplul fapt de a consuma droguri nu reprezintă însă un indicator al instalării dependenţei. Existenţa unui consum frecvent, asociat cu anumite modificări comportamentale, poate să conducă către ideea dezvoltării fenomenului dependeţei. În momentul în care consumul de droguri devine o preocupare zilnică, asociată cu o serie de comportamente care implică un consum mare de timp, bani şi energie, atunci este vorba despre formarea unui stil de viaţă centrat pe dependenţă. Caracteristicile acestui stil de viaţă sunt:11 

Relaţia cu familia. În cele mai multe dintre situaţii, familia află despre existenţa comportamentului de consum de droguri la mai mult timp de la debutul său, moment în care dependenţa fizică şi cea psihică sunt deja instalate. Această situaţie apare din diverse motive (consumatorul este implicat într-un proces penal, cere ajutorul părinţilor), dar în special datorită unor comportamente pe care le adoptă în familie şi pe care membrii săi încep să le observe. În cazul celor care consumă heroină, el începe chiar să sustragă anumite obiecte din locuinţă, pe care le vinde ulterior pentru a-şi face rost de sumele necesare pentru procurarea drogurilor. Îşi neglijează treptat responsabilităţile atribuite în cadrul familiei, justifică lipsa de la domiciliu prin petrecerea timpului liber în compania prietenilor, se simt iritaţi când ceilalţi îi critică stilul de viaţă şi comportamentul de consum.

Relaţia cu şcoala. În mod semnificativ experienţele din timpul perioadei şcolare reprezintă factori semnificativi în conturarea unui stil de viaţă ulterior. Faptul că iniţierea în consumul de droguri apare, de regulă, în timpul anilor de şcoală creează în timp o serie de dificultăţi (absenteism, dificultăţi în a face faţă programului şcolar) care pot să conducă ulterior către întreruperea studiilor. Odată cu trecerea timpului, perspectivele de reintegrare şcolară a persoanelor dependente de droguri sunt din ce în ce mai reduse datorită formării unei lipse de încredere în capacităţile lor proprii şi o slabă apreciere a potenţialelor performanţe şcolare.

Relaţia profesională. Datorită faptului că debutul în consumul de droguri se produce de obicei în timpul perioadei şcolare, în timp se înregistrează dificultăţi de adaptare şi concentrare la cerinţele impuse de standardele educaţionale şi chiar abandonul şcolar. Din acest motiv, persoanele consumatoare de droguri nu reuşesc întotdeauna să dobândească

11

Valentin Schiaucu, Rob Canton (coord.), Manual de probaţiune, editura Euro Standard, Bucureşti, 2008, pp. 221222;

14

o calificare profesională care să le permită prestarea unei activităţi calificate, întâmpinând dificultăţi în găsirea unui loc de munc. Pe de o parte categoria celor care reuşesc să se integreze din punct de vedere profesional înregistrează fie o experienţă profesională redusă, discontinuităţi în istoria profesională, fie abandonează locul de muncă datorită dificultăţilor de natură fizică sau psihică care apar şi care îl împiedică efectiv să presteze o muncă sub cerinţele legate de timp, punctualitate, concentrare sau efort fizic. 

Relaţiile sociale. Există o relaţie bidirecţională între consumul de droguri şi viaţa socială, în

sensul

determinării

şi

condiţionării

reciproce. Debutul

şi

menţinerea în

comportamentul de consum se produc în contextul unor relaţii sociale. Unele persoane susţin că dependenţa de droguri produce în timp o alterare a reputaţiei şi contactului cu persoanele din jur, situaţie ce conduce la o restrângere, limitare treptată a vieţii sociale a individului. Activităţile de petrecere a timpului liber sunt orientate către ideea procurării şi consumului dedroguri în compania altor persoane, care au adoptat acelaşi stil de viaţă centrat pe un singur element: drogul. 

Probleme de natură juridică. Comiterea unei infracţiuni şi implicarea într-un proces penaladuc o nouă perspectivă vieţii persoanei consumatoare de droguri, care îi poate pune în pericol unul dintre atributele fundamentale ale vieţii sale: libertatea. Existenţa acestei situaţii poate să constituie un motiv relevant pentru intrarea în tratament, mizând pe factorul decizional (spre exemplu, instanţa) care ar putea oferi o reducere a pedepsei sau o alternativă la pedeapsa cu închisoarea ca urmare a interesului pentru rezolvarea dependenţei de droguri, posibil uan din cauzele comiterii unor infracţiuni.

Sănătatea fizică. Deşi de cele mai multe ori, au cunoştinţă depsre modul în care drogurile produc consecinţe în plan fizic, oamenii continuă să consume chiar în situaţii aflate la limita condiţiilor igienico-sanitare, folosind, de exemplu, în comun echipamentul de injectare. Acest tip de comportament, conduce în timp la apariţia bolilor, colaterale asociate consumului de droguri: hepatita B şi C, TBC. De asemenea, intervin modificări în ritmul somn-veghe, tulburări ale alimentaţiei, senzaţia de sete, tremor, dureri musculare. Consumul de droguri se desfăşoară zilnic în principiu după un program structurat, în funcţie de simptomele fizice care apar: sfârşitul serii pentru a adormi, dimineaţa pentru a se putea mişca şi elimina durerile musculare şi la prânz pentru a elimina starea de agitaţie. 15

I.6.Complicaţii ale dependenţei de substanţe psihoactive12 Tulburările somatice datorate consumului de drog reprezintă o problemă foarte gravă.

În afară de reacţii la supradoză şi de manifestările sindromului de abstinenţă, cele mai multe complicaţii somatice sunt infecţii locale sau generalizate datorate administrării intravenoase a drogului. Această cale este preferată de cele mai multe persoane, pentru a obţine un efect puternic şi rapid al drogului, în special opiacee, barbiturice, amfetamine, folosirea intravenoasă a acestor substanţe are consecinţe grave atât local cât şi general. Printre efectele locale se numără infecţii la locul injectării, leziuni arteriale. Efectele generale se datorează transmiterii infecţiilor, mai ales când se folosesc aceleaşi ace pentru mai multe persoane. Utilizarea de ace contaminate pentru administrarea intravenoasă a drogului poate cauza hepatită, tetanos, septicemie, endocardită bacteriană, precum şi HIV/SIDA. Uzul intranazal de cocaină (prizatul) poate cauza eroziunea septului nazal. Drogul şi modul cum este utilizat condiţionează felul complicaţiilor somatice care ar putea interveni. Complicaţiile sunt dependente de proprietăţile farmacologice ale drogului, cele mai cunoscute fiind sindromul de abstinenţă şi accidente datorate supradozării. Acestea din urmă sunt de regulă rezultatul unor erori în stabilirea dozei necesare, datorită mai ales folosirii unor produse cu concentraţii, sau de puritate diferite. Sindromul de abstinenţă se caracterizează prin stări de anxietate, rinoree, căscat, lăcrimare, frisoane, simptomologie care se poate agrava dacă starea de întrerupere se prelungeşte în timp. Calea de administrarea a drogului este un factor important în determinarea intensităţii sindromului de abstinenţă, care este mai intens la cei care îşi administrează droguri intravenos. Simptomele depresive sunt o complicaţie frecventă a tulburărilor cauzate de uzul de substanţă psihoactivă şi explică parţial rata înaltă de suicid la această categorie de indivizi. Dependenţa de lungă durată la anumite substanţe psihoactive (în special halucinogene, PCP, cocaină) este adesea asociată cu o reducere generalizată în comportamentele direcţionale spre un scop (mersul la şcoală) chiar când persoana nu mai ia substanţe de o perioadă lungă de timp. Aceasta este adesea acompaniată de depresie, anxietate, iritabilitate şi deficite uşoare în activitatea cognitivă; dificultăţi în concentrarea atenţiei.

12

Ruxandra Răşcanu, Mirela Zivari, Psihologie şi psihopatologie în dependenţa de drog, editura Ars Docendi, Bucureşti, 2002, pp. 89-91;

16

Abuzul sau dependenţa de substanţe psihoactive se asociază astfel cu o deteriorare a nivelului general de sănătate fizică şi psihică. Denutriţia şi tulburările somatice întâlnite pot rezulta din incapacitatea de a menţine o bună sănătate fizică printr-o dietă corespunzătoare şi o igienă adecvată. Nici un consumator nu îşi poate finanţa vicul care devine din ce în ce mai costisitor. Spre exemplu „un dependent de heroină care are nevoie zilnic de foarte mulţi bani, va fi obligat să împrumute de la prieteni, cunoştinţe. Neavând posibilitatea să îi returneze va fi determinat să fure de acasă, să comită infracţiuni cu grad ridicat de pericol social (furt, tâlhărie, înşelăciune, prostituţie) sau să devină comerciant de stupefiante, devenind astfel un pericol pentru prieteni şi alţi tineri.”13 Consumatorii de droguri îşi pierd libertatea, apare izolarea şi depersonalizarea iar dificultatea de a trăi în societate este tot mai mare. Problemele se adună şi de cele mai multe ori duc la marginalizare, la excludere.

13

Boloş Daniela, Alcoolul şi drogurile – de la experiment la dependenţă. Repere special cu privire la tinerii de vârstă şcolară, editura Eurodidact, Cluj-Napoca, 2005, pag. 17;

17

Capitoul II. Prevenirea şi combaterea consumului de droguri II.1.Definiţia prevenirii Termenul de prevenţie include „orice activitate care vizează modificarea, reducerea sau întârzierea iniţierii consumului de droguri într-a anumită perioadă de timp.” 14 Deşi această definiţie pare dictată de bunul simţ, cercetătorii, politicienii şi practicienii par a înţelege în mod diferit semnificaţia acestui termen. W. Buisman prezintă aceste variaţii ale percepţiei termenului de prevenţie. De exemplu, profesioniştii din domeniul sănătăţii definesc prevenţia ca fiind orice activitate de reducere a cererii menită să modifice comportamentul şi astfel să reducă dorinţa de a consuma droguri. Experţii criminologi, politicienii şi marele public în general înţeleg prevenţia ca fiind o activitate de reducere a ofertei, argumentată de credinţa conform căreia cu cât substanţele psihoactive sunt mai puţin disponibile, cu atât ar scădea probabilitatea iniţierii consumului de droguri. Pregătirea profesioniştilor pentru realizarea obiectivelor de prevenire se „dovedeşte a fi insuficientă, indiferent din ce domeniu este, al sănătăţii, al educaţiie sau al serviciilor sociale. În special în cazul celor care au urmat o profesie medicală, programa universitară centrându-se pe aspecte privind diagnosticul şi tratamentul patologiei deja existente, fiind omisă aproape în totalitate prevenirea. Pe lângă acestea, intervenţia se concepe în special la nivel individual, eventul familial şi rareori la nivel de grup sau comunitate. Cu toate acestea, în acest moment s-a ajuns ca abordarea sănătăţii să implice o dimensiune colectivă autentică.”15 În

cadrul

drogodependentelor,

prevenirea

nu

înseamnă

efectiv

modificarea

comportamentelor de consum ale unui individ, ci modelarea sau modificarea favorabilă a stilului de viaţă al grupurilor şi societăţilor. Marea responsabilitate pe care o presupune această funcţie contrastează cu uşurinţa cu care mulţi profesionişti şi politicieni, ca şi o mare parte a populaţiei generale, îşi spun părerea despre o temă în care sunt foarte departe în a fi calificaţi.

14

W. Buisman, Prevenţia abuzului de droguri în rândul tinerilor, în Dan Prelipceanu, Carmen Mihalcea, Daniela Simache, Ghid de tratament în abuzul de substanţe psiho-active, editura Info Medica, Bucureşti, 2002, p. 25; 15 Cicu Gabriel, Podaru Dana, Moldovan Ana Maria, Prevenire şi consiliere antidrog. Manual de formare în prevenire antidrog, editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2004, p. 13;

18

II.2. Motive pentru a acorda prioritate prevenirii în intervenţiile publice Se spune că este mai bine a se preveni decât a se vindeca, însă practica indivizilor, profesioniştilor şi instituţiilor arată că această credinţă este rar pusă în prcatică. Astfel există motve pentru care este important a se preveni, iar acest lucru se poate realiza luând în considerare limitele resurselor disponibile, acordarea unei priorităţi clare prevenirii, în speciaş în intervenţiile finanţate din bugetele publice, abordarea curativă putând fi suportată şi prin investiţii individuale, în schimb abordarea prevenirii nu poate fi făcută decât prin investiţii publice de stat sau prin intermediul unor organizaţii nelucrative determinate, cum ar fi fundaţiile sau asociaţiile. Fundamentele prevenirii sunt atât practice cât şi etice. Dacă pentru a se acţiona se aşteaptă ca răul să se fi produs probleme cu care societatea se confruntă în materie de abuz de substanţe psihoactive sunt următoarele: 

mortalitatea provenită din consumul de droguri, în care de multe ori, intervenţia este tardivă;

morbiditatea care adesea poate crea incapacitate şi poate fi uneori ireversibilă. Chiar atunci când se cunoaşte, există repercursiuni în mediul de muncă şi în cadrul economic (absenteism, ore de muncă pierdute), a căror influenţă se extinde în contextul social.

Cost social crescut, în special important în termeni de insecuritate şi nelinişte a cetăţenilor datorate delincvenţei asociate consumului sau vânzării ilegale de droguri. În unele ţări traficul de droguri şi corupţia ameninţă însăţi fundamentele convieţuirii şi democraţiei.

Costuri umane, în termeni de suferinţă a indivizilor dependenţi de droguri şi a celor care îi înconjoară.

Cheltuieli crescute la nivel sanitar şi penitenciar, provenită din tratamentul şi reabilitarea dependenţilor şi problemelor medicale şi sociale asociate ale acestora (cheltuieli în asistenţa primară, tratamente intraspitaliceşti, costuri ale probelor de laborator, alemedicamentelor ca şi costuri de detenţie, costuri ale altor măsuri de reabilitare alternative).

19

II.3. De ce nu se realizează prevenirea în mod eficient şi adecvat?16 Nu sunt uşor de determinat motivele incoerenţei dintre discursul social cu privire la prioritatea prevenirii şi practica reală care se dovedeşte adesea insuficientă sau ineficientă. Probabil că există multe motive iar unele dintre ele sunt clar interrelaţionate. Dintre acestea sunt: 

Lipsa conştientizării reale cu privire la necesitatea prevenirii. Ceea ce se spune nu implică ceea ce se crede, cu atât mai puţin cu cât se asumă necesitatea de a se acţiona în consecinţă. Câteodată este vorba doar despre un pasaj comun, un „discurs” pe care îl tot repetă politicienii şi profesioniştii.

Efectele prevenirii nu sunt uşor sesizabile. Acestea sunt dificil de măsurat, dar aceasta nu înseamnă imposibil (în condiţiile existenţei mijloacelor şi voinţei de a o face). Rezultatele cele mai aşteptate sunt puţin vizibile pe termen scurt. Chiar dacă acestea se produc, adesea nu sunt observate sau nu se cunoaşte modul în care pot fi obiectivate. Pentru a observa rezultatele prevenirii este necesară existenţa unei metodologii specifice de evaluare pe termen scurt şi pe termen lung.

Slaba valorificare politică. Se presupune că un politician, într-un stat democrat trebuie să acţioneze răspunzând dorinţelor şi necesităţilor populaţiei. Logic, acest lucru trebuie făcut astfel încât acţiunile sale să fie vizibile, dat fiind că în funcţie de aceasta va fi reales sau nu. Poate din cauza aceasta, în multe ţări aceştia tind spre realizarea acţiunilor de prevenire cu o preocupare mai maee pentru spectaculozitatea lor decât pentru eficacitatea lor. O mare parte din campaniile de prevenire tipice, de mică anvergură, servesc pentru a arăta interesul finanţatorului pentru problemă şi pentru a se justifica în faţa opiniei publice, argumentând venitul alocat printr-o oarecare campanie de prevenire. Acest tip de strategie continuă să funcţioneze, astfel încât populaţia poate crede în eficacitatea unor astfel de acţiuni. Aici intervine responsabilitatea specialiştilor în drogodependenţă ca anumite măsuri de prevenire cu adevărat eficace dar de obicei puţin mediatizate, să fie scoase la lumină. Este vorba apoi de a face vizibilă eficacitatea, utilizând în fiecare moment instrumentele cele mai adecvate de marketing pentru a inaugura programele de prevenire. Astfel, va prima alternativa deja cunoscută, ineficientă dar vizibilă.

16

Cicu Gabriel, Podaru Dana, Moldovan Ana Maria, Prevenire şi consiliere antidrog. Manual de formare în prevenire antidrog, editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2004, pp.14-16;

20

Contradicţii motivaţionale între profesionişti. Există o serie de profesionişti la care o componentă motivaţională foarte importantă pentru alegerile făcute este dorinţa de a ajuta prin intermediul relaţionării directe. Intervenţiile terapeutice sau de reinserţie urmează să recompenseze şi să întărească motivaţia expertului în drogodependenţă, care îşi atribuie o parte importantă a rezultatelor pozitive şi reuşitelor pacienţilor lor. În cazul prevenirii, este necesară capacitatea de a experimenta recompense abstracte care nu sunt direct observabile şi pentru care evaluarea este absolut indispensabilă. Astfel când este vorba de prevenire specialiştii nu se bucură de aceleaşi recompense ca şi atunci când se lucrează individual cu persoanele deja dependente.

Cererea socială bazată pe urgenţă. Urgenţa de cele mai multe ori nu lasă să se vadă ceea ce este mai important. Resursele disponibile sunt limitate şi utilizarea prioritară adecvată a acestora este o sarcină adeseori dură, care necesită competenţă, determinare şi onestitate. Multe proiecte de prevenire dispun de resurse minime, fapt care le împiedică să îşi atingă scopurile, de exemplu avitarea apariţiei unor cazuri numeroase de SIDA. Apoi aceleaşi resurse, oricum excesiv limitate, sunt adesea investite în cazuri izolate sau în activităţi ce implică costuri excesive comparativ cu alternative mult mai eficiente dezvoltate cu aceste resurse. Sunt rar situaţiile în care, în alocarea fondurilor, se opune rezistenţă presiunilor imediate sau puterii financiare, chiar şi pentru a realiza un bine net superior.

Conflictul de interese economice. A preveni în domeniul drogurilor implică mai multe ori interferenţa cu interesele unor instituţii puternice legale sau ilegale. În mod obişnuit, nimeni nu se va opune din motive economice dacă se doreşte a se face un tratament unui bolnav drogodependent. Situaţia este diferită dacă se va interfera prin intermediul măsurilor de prevenire mai ample în beneficiile campaniilor multinaţionale de ţigări sau alcool. O dovadă clară a acestui fapt este toleranţa cu privire la activităţi clar contrapreventive, cum ar fi publicitatea la ţigări, alcool sau anumite medicamente.

Lipsa unei tradiţii profesionale în materie de prevenire. Această lipsă de tradiţie este în mod special importantă. În medicină, de exemplu disciplina „igienă şi medicină preventivă” este considerată, în mod obişnuit, o materie puţin relevantă atât pentru corpul profesoral cât şi pentru mulţi dintre studenţi dornici să lucreze în terminologie înaltă, în domenii cu grad mare de spectaculozitate în privinţa rezultatelor intervenţiei. 21

Comportamente sociale contradictorii. Agenţii sociali chemaţi să consucă prevenires (profesori, părinţi, profesionişti ai domeniului medical) trebuie să se implice în acesta prin exemplul propriu. Fără acesta este dificil pentru cei care sunt consumatori sau dependenţi de anumite substanţe, de obicei legale (tutun, alcool), şi câteodată ilegale, să se implice pe deplin, cu sinceritate şi fără rezerve, în activităţile de profilaxie.

Percepţia socială reticentă cu privire la agenţii de prevenire şi obiectivele acestora. Prevenirea în acest domeniu trebuie să lupte tocmai împotriva naturii umane, sau măcar împotriva părţii sale cele mai puţin inteligente. Această natură tinde spre căutarea plăcerii imediate şi evitarea stării de rău. Evitarea plăcerilor imediate care pot provoca consecinţe negative sau dizabilităţi pe termen mediu sau lungnecesită mai multă elaborare. Drogurile sunt substanţe care produc o satisfacţie directă prin acţiunea lor asupra sistemului nervos şi în plus, prin satisfacţia simbolică pe care adesea o oferă permiţând consumatorului să se simtă, de exemplu, adult sau mai apreciat de către grup. Exigenţa implicită a gândirii şi autocontrolului ca parte cosubstanţială a prevenirii face ca, adesea, actorii săi să fie văzuţi ca falşi moralişti şi ca persoane care reprimă accesul la plăcere şi autosarisfacţie. Coordonarea nu este adesea un element esenţial în acţiunea în domeniul prevenirii abuzului de droguri. Atât la nivel local cât şi regional, naţional, european şi mondial, mii de persoane reinventează cu trudă în fiecare zi, roata. Profesioniştii incontestabili elaborează materiale uşor diferite, unele mai bune, altele mai slabe, deja publicate înainte; multe instituţii, şi în cadrul lor, numeroşi directori care îşi iau în serios sarcina doresc să îş prezinte materialele sau experienţa de prevenire inivatoare, într-un domeniu în care, spre deosebire de tehnologia de vârf, inovaţia permanentă nu este un sinonim absolut al creşterii calităţii. Proiectele de prevenire dezvoltate coordonat între diferite regiuni sau ţări, care permit utilizarea eforturilor comune păstrând diferenţierile necesare, reprezintă deocamdată un obiectiv restâns. Lipsa de previziune şi organizare pe termen mediu şi lung. Lipsa previziunii împiedică

planificarea pe o perioadă de timp mai mare de 1-2 ani. Adesea, inabilitatea sau perpetuarea problematizării în absenţa voinţei de soluţionare a obstacolelor administrative conduce la pierderea perspectivei cu scăderea consistenţei şi consecvenţei măsurilor. Astfel, se pretinde că sistemul bugetar împiedică financiar programele de prevenire cu o angajare mai mare de un an şi

22

astfel se investesc fonduri în formarea profesorilor fără ca apoi să se asigure resursele pentru aplicarea celor învăţate.

II.4. Factori preventivi şi factori de risc în prevenire În ultimele decenii, studiile au încercat să definească originilor şi evoluţia consumului abuziv de droguri, felul în care problema apare şi se dezvoltă. S-au identificat factori care diferenţiază între persoanele care recurg şi cele care nu recurg la droguri. Factorii asociaţi cu un potenţial crescut de consum sunt numiţi factori de risc iar cei asociaţi cu scăderea acestui potenţial sunt denumiţi factori protectori. Există un număr mare de factori de riscîn ceea ce priveşte abuzul de droguri. Factorii de risc pot fi corelaţi cu aspecte personale, familiale sau şcolare. Buisman17 clasifică factorii de risc şi pe cei protectori astfel: 

Factori de risc asociaţi contextului familial: –

Mediul familial nociv, în special unul în care părinţii sunt consumatori abuzivi de substanţe;

Conflicte în cadrul familiei şi lipsa unei relaţii apropiate între părinţi şi copil;

Educaţia inadecvată şi condiţiile precare oferite de către părinţi.

Alţi factori de risc vizează felul în care copiii interacţionează cu şcoala, colegii sau liderii şi comunitatea din care fac parte:

Tulburări de comportament precoce şi persistente;

Eşecuri şcolare;

Abilităţi reduse de funcţionare socială;

Marginalizarea de către grupul de egali încă din primele etape ale vieţii şcolare.

Factori protectori care nu sunt întotdeauna opuşi factorilor de risc. Cei mai reprezentativi sunt: –

Legăturile puternice din cadrul familiei;

Părinţii care îşi supraveghează copiii şi formulează reguli clare de comportament;

Implicarea părinţilor în viaţa copiilor lor;

17

W. Buisman, Prevenţia abuzului de droguri în rândul tinerilor, în Dan Prelipceanu, Carmen Mihalcea, Daniela Simache, Ghid de tratament în abuzul de substanţe psiho-active, editura Info Medica, Bucureşti, 2002, pp. 23-24;

23

Rezultate bune la şcoală.

Alţi factori, precum accesul facil la droguri sau credinţa că drogurile nu sunt dăunătoare influenţează numărul tinerilor care încep să consume droguri. Factorii şi procesele care cresc riscul de consum sau protejează împotriva acestuia, determină identificarea unei arii de intervenţie de tip protectiv: 

Relaţiile intrafamiliale. Programele de prevenţie pot creşte influenţa factorilor protectivi asupra copiilor de vârstă mică prin educarea părinţilor în sensul unei mai bune comunicări întrafamiliale, stabilirii de reguli ferme şi precise şi formării altor atitudini parentale. Părinţii „trebuie să îşi asume un rol mai activ în viaţa copiilor lor, să discute cu ei despre alcool, tutun şi droguri, să le supravegheze activităţile, să le cunoască prietenii şi să încerce să să le înţeleagă problemele şi grijile personale.”18

Relaţiile din cadrul grupului. Perioadele de vulnerabilitate ale copiilor sunt cele de tranziţie, în care ei trec de la o etapă de dezvoltare la alta. „Prima etapă de tranziţie mai importantă este atunci când se desprind de mediul protector al familiei şi încep viaţa şcolară, unde îşi vor face noi prieteni. Trecerea de la şcoala generală la liceu, colegiu sau universitate presupune noi confruntări în plan social, cum ar fi necesiatatea de a se adapta unui grup mai larg de egali.acesta este perioada când ei devin mai susceptibili la a experimenta prima dată efectele drogurilor.” 19 Programele de intervenţie se axează pe relaţiile unui individ cu egalii săi, prin dezvoltarea unor atitudini de funcţionare socială, care presupune o mai bună comunicare, stimularea relaţiilor pozitive cu egalii şi comportamente sociale şi abilităţi de a face faţă ofertei de droguri. Programele preventive care vizează competenţele sociale vizează dezvoltarea echilibrată a aptitudinilor sociale şi personale în ceea ce priveşte: învăţarea, judecata, afectivitatea, luarea deciziilor sau rezolvarea problemelor şi comunicarea,

Mediul şcolar. Obiectivele prevenirii în mediul şcolar a consumului de droguri, are următoarele obiective:20

18

W. Buisman, Prevenţia abuzului de droguri în rândul tinerilor, în Dan Prelipceanu, Carmen Mihalcea, Daniela Simache, Ghid de tratament în abuzul de substanţe psiho-active, editura Info Medica, Bucureşti, 2002, p. 24; 19 W. Buisman, Prevenţia abuzului de droguri în rândul tinerilor, în Dan Prelipceanu, Carmen Mihalcea, Daniela Simache, Ghid de tratament în abuzul de substanţe psiho-active, editura Info Medica, Bucureşti, 2002, p. 24; 20 Strategia Naţională Antidrog 2013-2020, capitolul II;

24

Dezvoltarea unor atitudini şi practici la nivelul întregii populaţii aflate într-o formă de învăţământ, prin intermediul programelor şcolare şi de petrecere a timpului liber, în scopul adoptării unui stil de viaţă sănătos, fără tutun, alcool sau droguri;

Creşterea influenţei factorilor de protecţie la vârste mici pentru evitarea sau cel puţin întârzierea debutului consumului de alcool, tutun şi droguri;

Sensibilizarea şi educarea populaţiei şcolare în scopul evitării consumului experimental/recreaţional de droguri şi trecerii de la acesta la cel regulat.

Relaţiile din cadrul comunităţii. Programele de prevenţie care vizează comunitatea atrag organizaţii civile, culturale, sportive şi guvernamentale în încercarea de a consolida mediile care descurajează consumului de drog. Oferind tinerilor activităţi de recreere atractive şi mai ales ieftine sau gratuite, prevenind plictiseala, aceste instituţii contribuie la un mediu comunitar pozitiv şi sănătos. Un element important îl constituie educarea tinerilor în ceea ce priveşte efectele drogurilor. Ajutarea tinerilor în încercarea de a dezvolta comportamente socio-şcolare mai eficiente le „întăreşte legătura cu prietenii, cu şcoala şi comunitatea, mărindu-le capacitatea de a refuza consumul de substanţe psihoactive.”21 Obiectivele prevenirii la nivel comunitar sunt:22 –

Iniţierea şi derularea de către autorităţile administraţiei publice locale a unor proiecte în parteneriat public-privat, de interes local, pentru protecţia antidrog a comunităţilor proprii, cu sprijinul centrelor judeţene de prevenire, evaluare şi consiliere antidrog;

Stimularea

şi sprijinirea de către autorităţile administraţiei publice locale,

inclusiv financiar, a iniţiativelor organizaţiilor neguvernamentale ce desfăşoară activităţi de prevenire a consumului de droguri în comunităţile locale; –

Elaborarea

şi derularea programelor finanţate de la bugetul de stat pentru

prevenirea consumului de droguri în arii regionale de interes, diferenţiate în raport de numărul consumatorilor, preferinţele de consum, statutul ocupaţional, caracteristicile grupurilor de risc, particularităţi ale dezvoltării economice, turistice, de infrastructură, mediu etc.; 21

W. Buisman, Prevenţia abuzului de droguri în rândul tinerilor, în Dan Prelipceanu, Carmen Mihalcea, Daniela Simache, Ghid de tratament în abuzul de substanţe psiho-active, editura Info Medica, Bucureşti, 2002, p. 25; 22 Strategia Naţională Antidrog 2013-2020, capitolul II;

25

Iniţierea

şi dezvoltarea unor proiecte

şi programe adecvate în folosul

comunităţilor locale, pentru consolidarea educaţiei civice, culturale şi spirituale, ce se constituie în alternativa de viaţă sănătoasă, cultivarea abstinenţei la consumul de droguri, inclusiv alcool şi tutun, încurajarea formării unui climat social care să împiedice stigmatizarea şi marginalizarea persoanelor afectate de consumul de droguri; –

Crearea oportunităţilor şi stimularea participării mass-media la susţinerea, prin mijloace specifice, a programelor, proiectelor şi campaniilor antidrog;

Dezvoltarea de programe de informare şi conştientizare a întregii populaţii pentru

dobândirea unei atitudini de toleranţă în scopul diminuării marginalizării stigmatizării consumatorilor de droguri, precum

şi

şi a unei atitudini de

responsabilitate în prevenirea consumului; –

Dezvoltarea unui sistem de evaluare şi monitorizare, integrat şi individualizat, al copiilor şi tinerilor aflaţi în situaţii de risc, care să favorizeze procesul de maturizare, integrare socială, educaţie şi formare profesională;

Sensibilizarea, informarea şi responsabilizarea tuturor mediilor de comunicare în masă, în vederea transmiterii unor mesaje cu caracter preventiv bazate pe evidenţe ştiinţifice;

Dezvoltarea unor programe de informare şi educare antidrog adresate tuturor

persoanelor aflate în serviciul militar, precum şi altor categorii profesionale, ce implică responsabilitate şi risc public;

Extinderea programelor de educaţie pentru promovarea unui stil de viaţă sănătos şi pentru prevenirea consumului de droguri în rândul tuturor persoanelor aflate în penitenciare;

Îmbunătăţirea prevederilor legislative pentru implementarea măsurilor de protecţie antidrog şi antidoping a sportivilor;

Crearea şi dezvoltarea unui sistem naţional integrat de servicii specializate de prevenire a consumului de droguri, precum şi a unui sistem naţional de formare profesională în domeniu, inclusiv elaborarea şi validarea standardelor minime de calitate a serviciilor de prevenire.

26

II.5. Combaterea consumului de droguri In domeniul combaterii consumului de droguri există unele priorităţi cum ar fi: 

Îmbunătăţirea accesului la programe precoce de intervenţie (măsuri) în special pentru tinerii care consumă experimental substanţe psihoactive;

Îmbunătăţirea accesului la programe de tratament ţintite şi deversificate, inclusiv tratament integrat psihosocial şi farmacologic. Standardele de eficienţă ale programelor de tratament ar trebui evaluate continuu. De asemenea, tratamentul trebuie să fie o parte integrată a politicilor de sănătate.

Îmbunătăţirea accesului la servicii pentru prevenirea şi tratamentul HIV/SIDA, a hepatitei, şi a alor boli infecţioase sau probleme sociale cauzate de consumul de droguri.

Obiectivele specifice punctate în Strategia Naţională Antidrog 2013-2020 în domeniul combaterii consumului sunt: 

Reducerea cererii de droguri, prin consolidarea sistemului naţional integrat de prevenire şi asistenţă, în concordanţă cu evidenţele ştiinţifice, ce cuprinde totalitatea programelor, proiectelor şi intervenţiilor universale, selective şi indicate de prevenire implementate în şcoală, familie şi comunitate, precum şi intervenţiile de identificare, atragere şi motivare a consumatorilor de droguri în vederea furnizării de servicii de asistenţă specializată ce au ca finalitate integrarea socială;

Reducerea ofertei de droguri prin identificarea şi destructurarea reţelelor de trafic, reducerea disponibilităţii drogurilor pe piaţă şi utilizarea eficientă a sistemului de aplicare a legii, concomitent cu dezvoltarea unor mecanisme instituţionale de monitorizare şi control, coordonate şi adaptate nevoilor actuale şi situaţiei reale a fenomenului şi care să susţină în mod viabil măsurile de luptă împotriva acestuia;

Coordonarea în domeniul drogurilor, urmăreşte asigurarea unui concept unitar de acţiune în domeniul problematicii drogurilor şi precursorilor, monitorizarea implementării politicilor naţionale în domeniul drogurilor, utilizarea eficientă a resurselor şi maximizarea rezultatelor intervenţiilor realizate; 27

In domeniul cooperării internaţionale, se urmăreşte reafirmarea angajamentului României, asumat prin documentele internaţionale şi prin cele bilaterale sau multilaterale la care ţara noastră este parte şi consolidarea poziţiei ca partener activ în efortul mondial de reducere a cererii şi ofertei de droguri precum şi a traficului de precursori;

Îmbunătăţirea nivelului de cunoaştere a problematicii drogurilor la nivel naţional pornind de la evidenţe ştiinţifice, prin monitorizare, cercetare şi informare.

II.6. Modele de abordare în toxicomania tinerilor23 Intervenţia în toxicomania tinerilor este de dată relativ recentă. Intervenţiile specifie destinate adolescenţilor cu probleme de toxicomanie se practică doar de două decenii. La început, ele erau identice, cu intervenţiile practicate în cazul adulţilor toxicomani; se consideră că adolescentul este într-un anume fel mini-adult cu aceleaşi nevoi ca şi acesta. De la o vreme însă, specificitatea adolescenţei a fost recunoscută iar modelele teoretice au progresat. Nici o metodă de abordare nu este în mod obligatoriu mai bună decât alta, ceea ce contează este rezultatul obţinut. Filosofia intervenţiei în cazul tinerilor cu probleme de toxicomanie este de multe ori rezultatul combinării mai multor abordări. Abordarea A.A.: consumul îngrjorător de alcool şi e droguri este o maladie. Persoana afectată nu se vindecă niciodată. Activitatea grupurilor de susţinere reciprocă (Alcoolici Anonimi, Narcomanii Anonimi) se inspiră din acest model. Abordarea morală: consumul se datorează slăbiciunii morale a individului. Numeroase ligi în favoarea cumpătării s-au construit pe acest model. A consuma înseamnă a comite păcate. Abordarea socială: condiţiile sociale actuale (sărăcia, şomaj, familii despărţite, rasism) îl determină pe individ să consume. Consumul este astfel o tentativă de adaptare la dificultăţile sociale.

23

Etienne Gaudet, Drogurile şi adolescenţa. Răspunsuri la întrebările părinţilor, editura Minerva, Bucureşti, 2006, pp. 67-69;

28

Abordarea psihologică: consumul este un răspuns la un tip de dezechilibru psihologic al individului (abuz, violenţă, respingere, ruptură). Consumul permite astfel supravieţuirea persoanei. Abordarea sistemică: consumul este un simptom al disfuncţionalităţii familiei. Prin consum, persoana reacţionează şi încearcă să-şi regăsească echilibrul. Consumul poate fi deci în acelaşi timp şi cauza, şi efectul problemelor cu care se confruntă în viaţă. Abordarea bio-psiho-socială: persoana în ansamblul său este perturbată (corp-spiritrelaţie). Consumul este încercarea de a reface aparenţa unui echilibru. Trebuie deci intervenit asupra întregului ansamblu de elemente perturbate. Abordarea comportamentală: consumul este un comportament dobândit. Persoana trebuie să găsească noi strategii de adaptare. Abordarea în sensul reducerii efectelor negative: consumul este decizia persoanei. Va trebui să-şi adapteze comportamentul astfel încât să reducă efectele negative ale consumului: să nu fure, să nu împrumute seringi, să nu absenteze de la şcoală. II.7. Eficacitatea educaţiei în domeniul drogurilor Un număr considerabil de studii au încercat să determine care sunt efectele campaniilor mass-media împotriva drogurilor. Aceste studii s-au axat pe a afla cât de cunoscute sunt asemenea campanii de către public, pe de o parte şi asupra impactului pe care acesta l-a avut asupra cunoştinţelor, atitudinilor şi comportamentelor, pe de altă parte. Majoritatea acestor campanii şi în special cele realizate prin intermendiul televiziunii şi radioului sunt foarte cunoscute. De exemplu un studiu realizat în Marea Britanie arată că „până la 95% dintre tinerii au auzit de campania anti-heroină. Cercetările asupra impactului pe care campania l-a avut au arătat că există o creştere semnificativă în ceea ce priveşte cunoaşterea efectelor negative ale consumului de heroină şi că atitudinile negative faţă de consumul de droguri au crescut cu 10%.”24 Aceste rezultate confirmă concluziilr multor altor studii conform cărora campaniile massmedia pot atesta o atitudine deja existentă sau să amplifice interesul faţă de o problemă, dar rareori au şi un impact semnificativ asupra comportamentului. Deoarece o atitudine negativă

24

Dan Prelipceanu, Carmen Mihalcea, Daniela Simache, Ghid de tratament în abuzul de substanţe psiho-active, editura Info Medica, Bucureşti, 2002, p. 32;

29

poate fi uşor abandonată de către un tânăr aflat într-o situaţie în care i se oferă droguri în prezenţa prietenilor, organizatorii unei campanii mai vechi tot din Marea Britanie au încercat să afirme că a refuza droguri într-o astfel de situaţie delicată din punct de vedere psihologic nu înseamnă neapărat afectare a imaginii personale în ochii grupului. Campaniile pot influenţa atitudini şi opinii privind abuzul de drog de o asemenea manieră încât chiar probabilitatea de a iniţia consumul poate chiar descreşte. Pentru a atinge acest obiectiv, doar anumite canale media pot fi folosite în transmiterea unui mesaj clar. În ceea ce priveşte grupurile de egali, trebuie să se încerce creşterea acţiunii de prevenire în şcoli. Din punct de vedere al eficacităţii programele de prevenţie care vizează influenţa socială (formarea de abilităţi, educaţia în cadrul grupului de egali) au rezultate semnificative în ceea ce priveşte consumul de droguri în rândul tinerilor. Programele care urmăresc factorii protectori încearcă să influenţeze comunicarea părinte-copil, formarea legăturilor şi intenţia de consum. Programele care urmăresc factorii de risc acţionează la nivelul rezistenţei la consumul de droguri. Mai mult, o abordare modernă în cadrul prevenţiei trebuie să ţină cont de următoarele aspecte: 

Realizarea unui program de prevenţie adaptat la nevoile tinerilor;

Oferirea de informaţie onestă şi actuală despre diversele droguri şi efectele lor;

Aplicarea acestor programe care exprimă încrederea şi respectul pentru tineri;

Susţinerea părinţilor, egalilor şi a altor educatori;

Utilizarea diverselor canale de comunicare şi a unor modele noi (internet)

II.8. Rolul şi locul asistentului social în domeniul dependenţei25 Asistenţa socială ca profesie cu identitate proprie, care ocupă un spaţiu în schema interdisciplinară, poate fi definită ca acea profesie dedicată dezvoltării bunăstării sociale a omului, înţelegând şi aplicând cunoaşterea ştiinţifică cu privire la activităţile umane în cadrul unui sistem de resurse organizate care funcţionează având drept obiectiv prevenirea şi depăşirea stărilor de inegalitate şi necesitatea indivizilor, grupurilor şi colectivităţilor în vederea promovării justiţiei sociale. 25

Sanda Luminiţa Mihai, 14 paşi în lumea drogurilor, Bucureşti, 2005, pp. 189- 191;

30

Înainte de a se ocupa de situaţiile de necesitate, neconcordanţe şi dezechilibre sociale, menirea asistentului social este de a determina din partea persoanelor, familiilor şi grupurilor, dezvoltarea unor răspunsuri emoţionale, intelectuale şi sociale necesare pentru utilizarea resurselor proprii şi depăşirea propriilor limite. Obiectivul este ca persoana cu probleme de dependenţă şi cei care convieţuiesc alături de aceasta, să ajungă la un grad de autonomie care să le permită să îşi mobilizeze propriile resurse şi să desfăşoare astfel o viaţă cât se poate de normală din punct de vedere social fiind capabili să îşi transforme activ propria realitate. În majoritatea cazurilor, nu va fi posibilă întreprinderea unei recuperări şi depăşirea problemei fără a se produce o schimbare progresivă în stilurile de viaţă a acestei populaţii ceea ce impică realizarea unor modificări în diferite domenii din viaţă conform cu gradul de deteriorare la care au ajuns, pentru a face faţă problemelor, ca şi potenţând propriile resurse ale indivizilor. Funcţiile asistentului social în acest domeniu sunt orientate în patru direcţii: a. cunoaşterea istoriei de evoluţie a consumului –

contextul socioambiental şi familial în iniţierea şi influenţa subiectului;

efectele personale, sociale care induc perseverenţa în consumul de drog;

b. cunoaşterea situaţiei actuale, individuale şi familiale înainte de tratament –

poziţia individului: motivaţie, expectanţe şi grad de implicare;

nivelul şi capacitatea de răspuns şi influenţa diferitelor componente ale mediului familial în timpul tratamentului;

c. cunoşterea variabilelor sociale externe care pot interveni în procesul tratamentului: –

problematica socială asociată consumului, pierderea resurselor economice şi de muncă, arest;

influenţa relaţiilor sociale: grupuri de egali, asociaţii, vloluntariat;

d. realizarea de activităţi oportune care să aibă în vedere atât valorificarea cazului ca şi gestiunea şi conexiunea cu resursele şi serviciile necesare.

31

II.9. Rolul consilierului de probaţiune în domeniul dependenţei26 Consumul de droguri afectează viaţa persoanei consumatoare, familia acestuia, prietenii, dar şi alte persoane cu care acesta întâmplător întră în contact (de exemplu victimele infracţiunilor). Dependenţa implică totodată costuri ridicate de tratament, având în vedere şi riscuri asociate, costuri pe care le suportă fiecare membru al societăţii. Alături de alţi actori implicaţi din sistemul de justiţie şi de tratament al consumatorului, consilierul de probaţiune este responsabil în diminuarea consecinţelor negative ascociate. În acord cu responsabilitatea pe care o poartă consilierul de probaţiune are un rol important în: 

Evaluare. În momentul în care consilierul de probaţiune întâlneşte o persoană consumatoare de drog, el este interesat de: –

Analiza gravităţii problemei consumului şi modul în care consumul are implicaţii asupra faptei pentru care este sau a fost cercetat sau judecat beneficiarul. Un aspect care defineşte procesul de evaluare în cazul persoanelor consumatoare de substanţe psihoactive este verificarea legăturii de cauzalitate care există între consumul de drog şi infracţiunea săvârşită, fiind foarte important a evalua tiparul dezvoltat şi probabilitatea repetiţiei comportamentului infracţional. În evaluare este necesar să se surprindă în primul rând tipul de consumator, şi a stabili modalitatea în care tipul şi frecvenţa consumului de drog pot influenţa repetiţia infracţiunii pentru care este cercetat. Consilierul de probaţiune are responsabilitatea de a se asigura că alte persoane nu vor fi vătămate de comportamentul asociat persoanei evaluate ceea ce implică evaluarea riscului de recidivă şi de punere în pericol a siguranţei publice.

Înţelegerea cauzelor şi problemelor ce au determinat implicarea în consum (gânduri, sentimente, comportamente). Atunci când experienţa drogului oferă satisfacţii pozitive pe moment, experienţa consumului de drog devine repetabilă. Evaluarea cauzelor ce au determinat consumul de drog şi a motivelor ce au determinat menţinerea consumului capătă astfel relevanţă pentru că pot ajuta la înţelegerea persoanei consumatoare, la înţelegerea acelor aspecte care i-au conferit în momentul

26

Valentin Schiaucu, Rob Canton (coord.), Manual de probaţiune, editura Euro Standard, Bucureşti, 2008, pp.223228;

32

debutului sau pe parcursul consumului beneficii, dar şi a aspectelor ce lipseau în acel moment şi au fost suplinite de prezenţa drogului utilizat. –

Recunoaşterea semnelor de consum. În evaluare pot exista indicii fizice care pot indica prezenţa consumului în cazul unei persoane dependente de substanţe. de exemplu neglijarea de sine poate fi un indiciu al consumului de heroină. Dacă apar indicii indicii ale unor pierderi semnificative de memorie sau atenţie se poate presupune că există un istoric de consum de ketamină, iar dacă persoana devine nervoasă şi agitată în timpul întrevederii de supraveghere poate fi efectul asociat al unui consum de cocaină.

Identificare disponibilităţii pentru schimbare. Oamenii sunt interesaţi să îşi schimbe stilul de viaţă în următoarele situaţii: când ştiu ce probleme sunt cauzate de comportamentul lor şi sunt îngrijoraţi cu privire la aceste probleme, în acelaşi timp când se simpt optimişti şi pregătiţi să facă o schimbare, altfel spus o combinaţie între pozitiv (încrederea şi competenţa) şi negativ (cunoaşterea problemelor şi îngrijorarea). Astfel consilierul de probaţiune are sarcina de a evalua stagiul în care se află persoana, provocând beneficiarul în ceea ce priveşte aceste arii motivaţionale.

Determinarea schimbării. După ce a fost identificat stagiul în care se află consumatorul, consilierul de probaţiune este interesat în stimularea sau menţinerea motivaţiei pentru schimbare.

Medierea relaţiei dintre beneficiar şi alte instituţii din comunitate. Un alt rol al consilierului de probaţiune ca profesionist constă în oferirea persoanele consumatoare de informaţii legate de servicii medicale, psihologice sau sociale existente, provocarea deschiderii către asistare şi facilitatea accesului la serviciile de care dispune reţeaua comunitară, mediind totodată relaţiile dintre beneficiar şi alte instituţii abilitate în a asigura serviciile de specialitate. Înţelegerea cauzelor ce îi conduc pe oameni să aleagă drogul ca soluţie în rezolvarea

problemelor cu care se confruntă zi de zi poate face diferenţa. Prin menţinerea unei atitudini constructive pe tot parcursul intervenţiei, prin ajustarea aşteptărilor reciproce şi folosirea resurselor comunitare, consilierul de probaţiune poate deveni reper pentru cei care şi-au pierdut echilibrul existenţial.

33

Consideraţii finale În diverse feluri oamenii încearcă să fie altfel, să îşi schimbe stilul şi inclusiv corpul. Această dorintă de a fi altfel este un răspuns la probleme mai serioase iar neîmplinirile, nemulţumirile faţă de aspectul fizic (somatic) sunt strâns legate de o stare de rău nedefinită, de o tristeţe, de neplăcerea faţă de viaţă. În aceste circumstanţe oamenii apelează la câte un „elixir” ca să îşi dobândească fericirea la care aspirăm cu toţii. Tot mai frecvent tineri ori adulţi, femei ori bărbaţi, săraci sau bogaţi, instruiţi sau necalificaţi doresc să facă totul pentru ca în coordonatele generale să fie altfel, să fie altul, alta, să fie şarmanţi. Astfel în acest context se apelează la droguri care pot schimba dispoziţia, care îi pot face pentru un scurt timp seducători, însă nu toţi realizează cât de periculoase sunt pentru organism şi pentru relaţiile interpersonale, deoarece acestea ajung să ducă la marginalizare, şi să excludă din viaţa socială. Nu toţi suntem egali în faţa drogurilor. Unii au nevoie de de ani pentru a fi „corupţi” de droguri, pe când alţii cad victime încă de la prima încercare. Această „inegalitate poate avea rădăcini în traumele din copilărie sau în predispoziţia naturală a unui individ sensibil la stres care devine neputincios în faţa problemelor vieţii. Acţiunea acestui flagel are un deznodământ fatidic: toxicomania, rezultatul provocat fiind de cele mai multe ori acelaşi – detaşarea temporară a omului de problemele vieţii şi plăsmuirea unei lumi artificiale a dorinţelor lui, plină de extaz, senzaţie care lipseşte din viaţa cotidiană. Mecanismul de antrenament provoacă intervenţia unei părţi din funcţiile memoriei: amintirea stimulativă de plăcere conduce la o dorinţă necontrolată de regăsire.”27 Percepţia populaţiei despre droguri este diferită, dar multe persoane cu traume, stresate, depresive, instabile le consideră ca pe ceva normal de consumat, ca pe ceva care creează stări deosebite, care fac persoane „încântătoare” uitând în mod conştient sau mai puţin conştient că ele duc la marginalizare sau la excluziune din comunitate. Moleculele din care sunt alcătuite drogurile au forţa unei veritabile capcane pentru suflet, pentru psihicul uman şi fie că e vorba de haşiş ori cocaină doza necesară pentru a deveni dependent variază de la un individ la altul. Motivele pentru care unele persoane se simt puternic atrase de droguri sunt extrem de diferite şi greu de explicat dar ceea ce pare a fi acceptat este că

27

Constantin Victor Drăghici, Adriana Camelia Voicu, Adrian Iacob, Denis Eugen Benegui, Traficul şi consumul de droguri în penitenciar, editura Sitech, Craiova, 2009, pag. 32;

34

ele reprezintă un pericol major pentru organism, o adevărată capcană atât pentru cei avizaţi dar mai ales pentru cei neinformaţi. Sub influenţa drogurilor consumatorilor li se pare că au o capacitate mai mare de muncă, că au o creativitate mai evidentă, că au performanţe semnificative, că le dispar angoasele, se instalează un calm aparent în care relaţiile cu familia sau prietenii se ameliorează, dar toate sunt doar iluzii şi se transformă rapid în coşmar. Medicii, psihologii, părinţii pot observa că după consumul iniţial se instalează o stare plăcută de euforie, la doze cronice sau brutale poate apărea obişnuinţa, iar efectele scontate de consumator îşi pierd intensitatea iniţială. Atunci persoana care a consumat drogul mai mult timp, caută senzaţiile cunoscute, iar pentru revenirea la nivelul anterior, dorit se ajunge la doze mărite. Pentru a mări dozele consumatorul nu este întotdeauna pregătit psihic, fizic şi material (drogul întotdeauna costă) fapt care îl va determina să facă o serie de combinaţii sperând că însumând substanţele acestea vor difuza în organism şi el va retrăi starea care începe să îi lipsească precum aerul. Este intrarea clară într-o fază critică atât pentru consumator dar mai ales pentru familia nepregătită, pentru medic şi psiholog care împreună trebuie să adapteze desiponibilităţi şi tratamentele medicopsihosociale. Din ce în ce mai frecvent sunt percepute relativ discret afirmaţii de genul „nu mai pot trăi fără haşiş, coca, etc” acest risc este valenţat de trăirile în plan psihic, din care pacientului i se pare că nu mai poate ieşi, că ar avea nevoie de un efort supraomenesc. Dacă nu toţi consumatorii ajung la acest risc, la supradoză, la sinucidere, în acelaşi timp toate drogurile prin ambivalenţa lor devin extrem de inportante pentru om, pentru sănătatea şi viaţa lui. Dependenţă sau adicţie, consum sau obişnuinţă, toleranţă sau violenţă, toate acestea îşi au rolul

şi

importanţa lor în

efortul

conjugal

al

specialiştilor, al

organizaţiilor

nonguvernamentale, la nivel naţional pentru ca „moartea albă” să nu mai secere vieţi la început de drum. Strategiile naţionale antidrog trebuie concepute pe baza informaţiilor complexe din acest domeniu, pe baza cunoaşterii profunde a pericolelor şi capcanelor. În acelaşi timp este nevoie de defrişarea unor căi mai puţin accesibile ale psihismului uman pe care mulţi încearcă să le transverseze singuri sau în grup. Aceştia sunt de regulă într-o mare nesiguranţă, într-o bulversare în care nu ştiu să ia decizii bune pentru ei, oricum, sunt într-o suferinţă psihică din care pot învăţa cu ajutorul specialiştilor să iasă, să reziste, să se schimbe.

35

Fenomenul dependenţei ia amploare pe zi ce trece. Deşi dependenţii de droguri sunt “consideraţi nişte delincvenţi, ei sun, în realitate, oameni bolnavi, ajunşi în stare de iresponsabilitate pentru faptele lor. Încorsetaţi de suferinţă, dispreţuiţi şi marginalizaţi, se topesc încet dar sigur. Se sting neînţeleşi de nimeni, sufletele lor zdrobite de durere, se zbat între minciună şi adevăr, între zi şi noapte.”28

28

Constantin Victor Drăghici, Adriana Camelia Voicu, Adrian Iacob, Denis Eugen Benegui, Traficul şi consumul de droguri în penitenciar, editura Sitech, Craiova, 2009, pag. 14;

36

BIBLIOGRAFIE: 1. Boloş Daniela, Alcoolul şi drogurile – de la experiment la dependenţă. Repere special cu privire la tinerii de vârstă şcolară, editura Eurodidact, Cluj-Napoca; 2. Cicu Gabriel, Podaru Dana, Moldovan Ana Maria, Prevenire şi consiliere antidrog. Manual de formare în prevenire antidrog, editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2004; 3. Drăghici Constantin Victor, Voicu Adriana Camelia, Iacob Adrian , Benegui Denis Eugen, Traficul şi consumul de droguri în penitenciar, editura Sitech, Craiova, 2009 4. Gaudet Etienne , Drogurile şi adolescenţa. Răspunsuri la întrebările părinţilor, editura Minerva, Bucureşti, 2006; 5. Mihai Sanda Luminiţa, 14 paşi în lumea drogurilor, Bucureşti, 2005; 6. Neamţu George, Stan Dumitru , Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii, editura Polirom, Iaşi, 2005; 7. Prelipceanu Dan, Mihalcea Carmen, Simache Daniela, Ghid de tratament în abuzul de substanţe psiho-active, editura Info Medica, Bucureşti, 2002; 8. Răşcanu Ruxandra, Zivari Mirela, Psihologie şi psihopatologie în dependenţa de drog, editura Ars Docendi, Bucureşti, 2002; 9. Schiaucu Valentin, Canton Rob (coord.), Manual de probaţiune, editura Euro Standard, Bucureşti.

37