La Lilieci Marin Sorescu Vol I II III

La Lilieci Marin Sorescu Vol I II III
  • La Lilieci Marin Sorescu Vol I II III

  • Views 23

  • Downloads 0

  • File size 2MB
  • Author/Uploader: Manoli Leo

BIBLIOTECA PENTRU TOŢI

4% Campania de Promovare a Culturii este susţinută şi realizată în cooperare cu Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.

Colecţia „Biblioteca pentru toţi“ le-a oferit cititorilor români vreme de o sută de ani capodoperele literaturii române şi universale, iar în 2009 s-a relansat cu gândul de a reedita titlurile clasice ale literaturii române. îi vom reciti pe autorii ale căror opere ne-au însoţit viaţa şi le vom lăsa de aici înainte moştenire celor dragi nouă cărţile devenirii noastre şi ale devenirii lor. Un recurs cu care Jurnalul Naţional v- a obişnuit în ultimii ani de existenţă, recursul la România, care de acum va însemna un recurs la patrimoniul cultural naţional prin „Biblioteca pentru toţi“, recurs ce va statua totodată răspândirea şi păstrarea acestuia. Marius Tucă Jurnalul Naţional

A EDITURA

ART

MARIN SORESCU

LA LILIECI (III) * Prefaţă de Ion Pop JURNALUL J

Bucureşti, 2010

NAŢIONALI

Tabel cronologic de Mihaela Constantinescu-Podocea Referinţe critice de Sorina Sorescu Fotografii din arhiva familiei, arhiva Muzeului Naţional al Literaturii Române şi din arhiva personală a lui Ionel Cucu Copyright © 2010 Editura ART, pentru prezenta ediţie

lURNALUI J

National»

Director general Director executiv Director marketing Marius Tucă Sorin Stoian Adriana Ioniţă Piaţa Presei libere nr. 1, Corp D, etaj VIII, Bucureşti, Sector 1, tel.: 021-318 20 37, fax: 021-318 20 35 E-mail: [email protected]

A

EDITURA

ART GRUPUL EDITORIAL ART

Comenzi – Cartea prin poştă C.P. 78, O.P. 32, cod 014810, sector 1, Bucureşti tel.: (021) 224.01.30,0744.300.870,0721.213.576; fax:(021)224.32.87 Ne puteţi vizita pe: www.editura-art.ro Redactor: Mihaela Dobrescu Tehnoredactor: Vasile Ardeleanu Producţie: Walter Weidle Date despre colecţia BIBLIOTECA PENTRU TOŢI: www.jurnalul.ro;www.bibliotecapentrutoti.ro Coordonator proiect: Ana-Maria Vulpescu Design supracopertă: GRIFFON&‟SWANS creative servi*«*

www.griffon.ro Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SORESCU, MARIN La Lilieci / Marin Sorescu ; ed. stabilită şi îngrijită de Sorina Sorescu; pref. de Ion Pop; tab. cronologic de Mihaela Constantinescu-Podocea; referinţe critice de Sorina Sorescu. – Bucureşti: Art, 2010 2 voi. ISBN 978-973-124-499-0 VoL 1. – ISBN 978-973-124-492-1 I. Sorescu, Sorina (ed. şt.) II. Pop, Ion (pref.) III. Constantinescu-Podocea, Mihaela (tab. cronologic) 821.135.1-1

CRONOLOGIE 29 februarie Se naşte la Bulzeşti, jud. Dolj, Marin Sorescu, fiul lui

Ştefan I. Sorescu, ţăran cu înclinaţii spre versificaţie, şi al Nicoliţei Sorescu, fiica notarului Gheorghe Ionescu din Bulzeşti, recunoscută pentru talentul de povestitoare. Văduvă la 37 de ani, Nicoliţa Sorescu va creşte singură cei şase copii: Nicolae, Marioara, Alexandrina, George, Marin şi Ion.

1936 1948-1950

Continuă şcoala la Murgaşi, comună apropiată de Bulzeştiul natal. Din această perioadă datează primul caiet de versuri al poetului, precum şi interesul pentru proverbe, snoave şi anecdote, pe care le notează alături de producţiile proprii. Revine pentru câteva luni la Liceul „Fraţii Buzeşti“, apoi se transferă la Şcoala medie militară „Dimitrie Cantemir“ din Predeal. Este remarcat pentru aptitudinile literare şi încurajat de profesorii George Lăzărescu, Simion Bărbulescu şi Constantin Boroianu. Citeşte mult, scrie versuri şi conduce Cenaclul literar „Nicolae Bălcescu“ al elevilor din liceu.

1954 noiembrie

Abandonează studiile militare.

1955-1960

Student la Facultatea

1943-1947 Urmează şcoala primară în comuna natală: „La Bulzeşti am început să scriu prima dată, prin clasa a treia primară, urmând, întrun fel, o tradiţie a familiei.“

1947-1948 Elev în clasa I de liceu la Liceul „Fraţii Buzeşti“ din Craiova.

Jl RONOLOGIE

8

de Filologie, Istorie şi Pedagogie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, secţia Limba şi literatura rusă. După anul al IlI-lea, se transferă la secţia Limba şi literatura română. Conduce Cenaclul Casei de Cultură a Studenţilor şi este corespondentul, pentru Iaşi, al Vieţii studenţeşti. Se afirmă ca poet în mediile literare ale Iaşiului. „Parodiile leam scris în timpul facultăţii la Iaşi. Le publicam la «Gazeta de perete».“

1957 noiembrie Debutează cu epigrame în revista

Viaţa studenţească (nr. 11). Alte epigrame şi versuri satirice apar curând în Flacăra laşului, Viaţa studenţească şi Tribuna.

1959 11 noiembrie

Inaugurează cu poezia Contribuţie la valorificarea lunii rubrica intitulată „Cronica fantezistă“ pe care o ţine în laşul literar.

1960 iulie Licenţiat al Facultăţii de Filologie, Istorie şi Pedagogie, cu o

lucrare de diplomă consacrată poeziei lui Tudor Arghezi. 1 august Repartizat ca redactor la revista Viaţa studenţească. 28 septembrie începe activitatea de gazetar cu o cronică: Ion Bănuţă. La hotarul dintre lumi.

1961 6 iunie Se transferă la revista Luceajarul. 25 noiembrie Se

căsătoreşte cu Virginia Şeitan. Călătoreşte la Moscova şi Leningrad.

1961-1962 Publică în Luceajarul parodii din ciclul Stiluri şi tendinţe în poezia unor tineri, precum şi cronici literare.

1963 Redactor la secţia de critică (1963-1965) a Luceajarului.

1964 2 aprilie Un prim grupaj de poeme din volumul anunţat cu titlul Tinereţea lui Don Quijote sunt publicate în Gazeta literară. Până la sfârşitul anului, un important număr de poezii din volumele Poeme, Moartea ceasului şi Tinereţea lui Don Quijote au apărut în Luceajarul şi Gazeta literară. 22 octombrie Apare în Contemporanul cronica lui G. Călinescu: „Fundamental, Marin Sorescu are o capacitate excepţională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile şi latura imensă a temelor comune. Este entuziast şi beat de univers, copilăros,

M RONOLOGIE

sensibil şi plin de gânduri până la marginea spaimei de ineditul existenţei, romantic în accepţia largă a cuvântului.“ Debut editorial cu Singur printre poeţi (Editura pentru Literatură, colecţia „Luceafarul“).

1965 aprilie Publică în Secolul XX primele traduceri din lirica europeană:

Andrei Voznesenski, Monologul unui pescar şi Odă clevetitorilor. 18 octombrie Devine redactor-şefla Studioul cinematografic Animafilm, Bucureşti (1965-1972). Apare volumul Poeme (Editura pentru Literatură). Primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie. Aria publicaţiilor la care colaborează poetul se lărgeşte cu revistele Ramuri, Viaţa Românească, Tribuna, Familia.

1966 Apare volumul Moartea ceasului. Face prima călătorie importantă în străinătate cu ocazia bienalei de poezie de la Knokke-Ie-Zoute. La Roma, îl întâlneşte pentru prima dată pe Mircea Eliade.

1967 Apare Unde fugim de acasă? (proză rimată pentru copii), octombrie Călătoreşte la Paris, unde îl reîntâlneşte pe Mircea Eliade. Interviul pe care îl ia savantului într-o cafenea de lângă Muzeul de Artă Modernă este primul publicat, după război, în România (Luceafarul, nr. 33, 17 august 1968, p. 3). Ulterior (1996), la republicarea în Literatorul, scriitorul a menţionat: „Apariţia în revista Luceafarul a însemnat o hărţuială de peste un an, cu scoateri din pagină şi discuţii lungi cu cenzura şi «forurile». Paradoxal, duşmanii cei mai înverşunaţi nu erau atât activiştii, cât unii scriitori foarte influenţi «sus», interesaţi ca lista neagră a «transfugilor» să fie actuală la infinit“ (Marin Sorescu, Jurnal, p. 239). Tot atunci îl cunoaşte pe Emil Cioran. Urmând sugestia lui Cioran, la întoarcerea în ţară îl caută pe Petre Ţuţea, de care se va lega statornic.

1968 13 ianuarie Publică Iona în Luceajarul (nr. 2). Curând, piesa apare şi în

volum (la Editura pentru Literatură). Apare cel de-al treilea volum de poeme, Laurenfiu Ulici fi Marin Sorescu

10

M* ONOLOGIE

Tinereţea lui Don Quijote, care „închide o viziune, o obsesie… Am «terminat» o criză existenţială, a morţii“. Primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie. 4 martie Finalizează piesa Paracliserul, pe care vrea să o citească lui Petre Ţuţea (Marin Sorescu, Jurnal, p. 250). iunie Piesa Paracliserul este publicată în România Literară (nr. 26). 6 iulie In Luceajarul (nr. 27), apare Există nervi. Stagiunea teatrală 1968-1969. Are loc premiera piesei Iona la Teatrul Mic din Bucureşti (regia: Andrei Şerban; actorul George Constantin în rolul titular) şi premiera absolută a piesei Există nervi la Studioul Casandra al Institutului de Teatru din Bucureşti (regia: Moni Ghelerter şi Zoe Stanca).

1969 Publică la Editura Eminescu primul volum de eseuri: Teoria sferelor de influenţă. Apare volumul Lirice de Boris Pasternak, în traducerea lui Marin Sorescu. Piesa La catedrale {Paracliserul), tradusă în limba italiană de Marco Cugno, este publicată în revista II Dramma. noiembrie-decembrie Călătoreşte la Paris pentru spectacolul cu piesa Iona, în regia lui Radu Penciulescu, la Teatrul „Lucernaire“. Se întâlneşte cu intelectuali francezi şi români, printre care Emil Cioran, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, Ion Cuşa, Leonid Mămăligă. Asistă la lectura, în franceză, a piesei Paracliserul-, citeşte Monica Lovinescu, căreia îi aparţine traducerea.

1970 10 ianuarie Continuă călătoria în Italia; la Torino, întâlnire cu Marco Cugno. La Editura Eminescu, apare volumul de versuri Tuşiţi şi piesa Paracliserul. Călătoreşte în Germania, Franţa şi fosta Cehoslovacie pentru premiera piesei Iona la Freiburg im Breisgau (Germania) şi la Zürich pentru lansarea volumelor de traduceri: Der Küster (.Paracliserul), traducere în limba

C RONOLOGIE

I

germană de Doina Lescu, apare la Theaterverlag Kurt Desch; Vibrdcie, versuri traduse în limba slovacă de Vladimîr Dudâs şi Milan Kraus (Slovensky Spisovatel, Bratislava); Punkt widzenia, versuri traduse în limba polonă de Irena Harasimowicz (PIW, Varşovia).

1971 decembrie-mai

Participă la „International Writing Program“, organizat de Universitatea din Iowa, SUA.

1971 Primeşte Premiul Academiei Române pentru piesa Iona. aprilie La Skopje, are loc premiera, în limba macedoneană, a piesei Paracliserul (traducerea şi regia: Ljubisa Georgievski). 26 iunie Primele două tablouri ale piesei A treia ţeapă apar în revista Cronica, cu titlul Dimineaţa in pădure. La Editura Albatros, i se tipăreşte volumul de microeseuri Insomnii. Primeşte medalia de aur pentru poezie, „Ospiti Napoli“, decernată de Primăria oraşului Napoli şi de

tt

revista Breve. Face prima călătorie în Marea Britanie. Asistă Ia Festivalul de teatru de la Edinburgh, unde Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“ prezintă spectacolele D ’ale Carnavalului şi Leonce ţi Lena.

1972 I se acordă o bursă de studii pentru un an, de către Academia de Artă din Berlinul de Vest. întrerupe activitatea de redactor-şef la Studioul Cinematografic Animafilm. Apare volumul Suflete, bun la toate. Se publică Rame-Frames, ediţie bilingvă de versuri realizată de Editura Eminescu în colaborare cu „International Writing Program“, Universitatea din Iowa, SUA. Traducere în limba engleză şi cuvânt-înainte de Roy MacGregor-Hastie. octombrie Primele două poeme din ciclul La Lilieci – Nea Florea şi La Lilieci – apar în România literară (nr. 43). împreună cu Ion Alexandru, proiectează apariţia unei reviste literare, în realizarea căreia urmau să fie antrenaţi criticii Matei Călinescu şi Eugen Simion, precum şi poetul Adrian Păunescu. într-o notă din 10 octombrie 1972, a Ministerului de Interne (Cartea albă a Securităţii, p. 41), iniţiativa e pusă în legătură cu „contactarea“ celor doi poeţi de către

C RONOLOGIE

„emigraţia reacţionară“, la vizitele lor în Occident.

I

12

C RONOLOGIE

1973 ianuarie-februarie

Beneficiar al bursei oferite de Academia de Artă din Berlinul de Vest, se instalează aici pentru un an, împreună cu Virginia Sorescu. Sejurul berlinez este întrerupt între 6 iulie şi 15 august pentru o vacanţă în România. 22 august22 octombrie Elaborează prima variantă a romanului Trei dinţi din faţă. In revista II Dramma (nr. 1-2), apare Cisono nervi (Există nervi), traducere în italiană de Marco Cugno. Apare volumul Astfel. Publică prima carte din La Lilieci, pentru care primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor, septembrie E publicată, în revista Teatru (nr. 9) Matca, cea de-a treia piesă a trilogiei existenţialiste Setea muntelui de sare.

1974 ianuarie Călătoreşte în Olanda. Impresiile marilor muzee din

Amsterdam şi Haga sunt consemnate în Jurnal olandez. Apare volumul antologic de teatru Setea muntelui de sare, predat, din 1972, Editurii Cartea Românească (cuprinde piesele lona, Paracliserul, Matca, Pluta Meduzei, Există nervi). Primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie, mai-iunie Participă la Literarisches Colloquium din Berlinul de Vest şi la Festivalul de poezie de la Rotterdam. II cunoaşte aici pe Octavio Paz, de care îl va lega o mare prietenie. 29 iunie-4 iulie Documentare la Muzeul de Artă Modernă din Paris pentru un film despre Brâncuşi, pregătit împreună cu regizorul Pradinas de la televiziunea franceză. La Berlin, apare volumul de versuri Aberglaube {Superstiţie). 17 octombrie Are loc premiera mondială a piesei Matca la Le Nouveau Théâtre de Poche (Geneva). 19 octombrie Premiera piesei Matca la Teatrul Mic din Bucureşti.

1975 Apare la Stockholm volumul de versuri Framkallning {Developare), traducere în limba suedeză de Pierre Zekeli şi Marianne Sandels; în Germania Federală, Noah, ich will dir was sagen. {Noe, bai să-fi spun ceva), versuri traduse de Oskar Pastior (Insei Verlag). Vizitează mănăstirile din Maramureş şi din Moldova.

Marin Sorescu şi Liviu Ciulei

C RONOLOGIE

13

1976 martie Publică în revista Teatru (nr. 3) prima piesă istorică Răceala. La Editura Scrisul Românesc, Craiova, apare volumul de versuri Descântoteca; La Editura Junimea, Iaşi – Starea de destin, eseuri. O variantă în trei acte şi opt tablouri a piesei Matca apare în colecţia „Rampa“ a Editurii Eminescu. Un volum de versuri {Sarcasme şi surâsuri) tradus în limba greacă de Menelaus Ludemis apare la Editura Dori- kos, Atena.

1977 Se tipăreşte Cartea a doua din La Lilieci, încununată cu Premiul Academiei Române. Apare primul roman sorescian, Trei dinţi din faţă. 3 martie Are loc premiera dramei istorice Răceala la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“ din Bucureşti.

1978 Apare volumul de versuri Sărbători itinerante. 27 mai Academia delle Muse din Florenţa îi acordă Premiul Internaţional „Le Muse“. Primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie. 1 iulie Este numit redactor-şef al revistei Ramuri (1978-1989). Sorescu va publica aici, cu precădere, critică literară şi traduceri din literatura universală, îmbogăţind revista craioveană cu pagini importante din literatura universală contemporană, de la Jorge Luis Borges şi Leopold Sedar Senghor Ia Giinter Grass, Allen Ginsberg, Andrei Voznesenski şi Casimiro de Brito. Premiera absolută a „tragediei populare“ A treia ţeapă la Studioul Casandra al I.A.T.C. (clasa Beate Fredanov); regia: Ion Caramitru. 28 decembrie^ treia ţeapă premieră la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca; regia: Mircea Marin. Apare, la Editura Junimea, în ediţie bilingvă, româno-en- gleză, Răceala (A Cold)\ traducerea aparţine lui Stavros Deligiorgis. Sorescu a exprimat în mai multe ocazii rezerve faţă de această ediţie care a preluat textul prescurtat al spectacolului de la Teatrul „Bulandra“.

1979 23 februarie Se deschide la Securitate, „cu aprobarea

14

M RONOLOGIE

organelor P.C.R.“, dosarul „Soare“, al cărui subiect este poetul Marin Sorescu „lucrat pentru relaţii suspecte cu cetăţeni străini şi cu unele elemente din emigraţie“ (Cartea albă a Securităţii, pp. 151 şi 189). Apare Ceramică, cea mai cuprinzătoare antologie soresciană, cu versuri din volumele Poeme, Moartea ceasului, Tuşiţi, Tinereţea lui Don Quijote, Astfel, Suflete, bun la toate şi nouăsprezece poezii neincluse într-un volum până acum. 6 mai îl întâlneşte, la Madrid, pe renumitul dramaturg Antonio Buero Vallejo. Apare, la Paris, antologia lui Alain Bosquet, Les cent plus beaux poèmes du monde; din Marin Sorescu, poemul Shakespeare.

1980 Apare Cartea a treia din La Lilieci. Se tipăreşte volumul Teatru (Răceala şi A treia ţeapă). Apare la Paris L ’ouragan de papier, versuri traduse de Alain Bosquet (Editions Saint- Germain-des-Pres). In Italia, editată de Administraţia Provinciei Napoli, vede lumina tiparului piesa Iona (Giona). Alături de textul dramatic, tradus în italiană de Marco Cugno, volumul cuprinde studii despre dramaturgia şi poezia lui Marin Sorescu, semnate de Marco Cugno, Pasquale Buonicontro, Luigi Nespoli, Alba Clara de Ruggiero şi George Caragiani; în Bulgaria, Poznavame se, versuri traduse de Zdravco Kisov şi Asen Stoianov; la Budapesta, volumul Hidegleles (piesele Răceala şi Matca), tradus în limba maghiară de Kantor Erzsebet şi Zirkuli Peter. noiembrie îşi exprimă, alături de

C RONOLOGIE

alţi scriitori – Gabriel Dimisianu, Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu, Ion Băieşu – dezacordul faţă de măsurile de reorganizare a Uniunii Scriitorilor, considerate „un prim pas spre desfiinţarea Uniunii“. Refuză să colaboreze la emisiunile politice şi culturale ale Televiziunii Române, în ciclul „cincisprezece ani lumină“ şi, ca urmare, este consemnat, alături de Ştefan Augustin Doinaş, Eugen Simion, Ana Blandiana, Augustin Buzura, Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu ş.a., într-o Notă „strict secretă“ (Cartea albă a Securităţii:, pp. 182 şi 193). Stagiunea teatrală 1980-1981. Premieră absolută a piesei Pluta Meduzei, la Teatrul de Stat „Valeajiului“ din Petroşani.

1981 iunie Se publică în Convorbiri literare piesa Luptătorul pe douăfronturi, Act III, Tablourile XI, XV. august-septembrie Prima călătorie a poetului în

Mexic, cu ocazia participării la Festivalul de poezie de la Morelia. Marin Sorescu elaborează acum suita de poeme intitulată Poezie imediată. 30 august întâlnire cu Octavio Paz (Jurnal, p. 198). Apare romanul Viziunea vizuinii (Editura Albatros). La Amsterdam apare volumul Gedichten, traducere în limba olandeză de Liesbeth Ziedses des Plantes, care semnează şi postfaţa; la Madrid, apare Poemas. La juventud de Don Quijote, traducere în limba spaniolă de Omar Lara; la Sofia, Tri predni zaba (Trei dinţi din faţă), traducere în limba bulgară de Veselina Gheorghieva. Aflat în SUA, Marin Sorescu înregistrează versuri la Poetry Center, Universitatea din California, San Francisco.

1982 mai Implicat în „cazul“ meditaţiei transcendentale, suportă presiunile tăcute

asupra intelectualilor acuzaţi de apartenenţa la această „sectă periculoasă“. Ca primă măsură, i se interzice premiera piesei Există nervi la Craiova. în sprijinul poetului intervine Adrian Păunescu, „rugat“ de Octavian Paler, Eugen Simion şi Vasile Băran „să-l ajute pe Marin Sorescu, care se află într-o situaţie dificilă“ (‘Cartea albă a Securităţii, p. 480, Doc. 278).

15

16

M RONOLOGIE

Editura Logbridge- Rodhes, Durango, Colorado, publică volumul de versuri This Hour (Ora), traducere în limba engleză de Michael Hamburger, august Participă, pentru a doua oară, la festivalul de poezie din Mexic. Apare volumul de versuri Fântâni în mare.

1983 Apare volumul de teatru comentat Ieşirea prin cer. In Anglia, Selected Poems, traducere şi prefaţă de Michael Hamburger (Editura Bloodaxe Books, Newcasde upon Tyne), septembrie începe să publice în Revista de istorie şi teorie literară antologia comentată Bibliotecă de poezie românească (1983-1989).

1984 în Collection UNESCO d‟ceuvres représentatives, apare volumul Céramique, traducere în limba franceză de Françoise Cayla, cu o prefaţă de Nicolae Balotă. Primeşte, la Madrid, Premiul internaţional de poezie „Fernando Riello“, pentru volumul Ecuatorul şi polii, prezentat în manuscris. 2 septembrie Moare mama poetului, Nicoliţa Sorescu, personajul central din La Lilieci, martora şi povestitoarea celor mai multe întâmplări din Bulzeşti. octombrie Participă la Marrakech (Maroc) Ia al VlHea Congres Mondial al Poeţilor, întâlniri cu J.L. Borges, L. Sedar Senghor, R. Wickinson, Casi- mirio de Brito, Eugenio de Andrade ş.a.

1985 Apare Uşor cu pianul pescări, pentru care va primi în 1986 Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul „G. Căli- nescu“ al Revistei de istorie şi teorie literară. Sub supravegherea Centrului de Studii Interculturale Universite-Lyon 3, apare volumul 66poemes, traducere de Jean-Louis Courriol.

1986 26 februarie într-un document al Securităţii, se menţionează:

„Treptat, împotriva poetului Marin Sorescu se vor aduna mai multe capete de acuzare“ (Cartea albă a Securităţii, p. 474). Apare Tratat de inspiraţie.

Marin Sorescu fi Tudor Gbeorghe, 1986, Craiova

CRONOLOGIE

17

în Mexic, se tipăreşte volumul de versuri El huracan de papei, traducere în limba spaniolă şi prefaţă de Marco Antonio Campos (Editura Universidad Autonoma Metropolitana). Apare volumul Let’s Talk About the Weather… and Other Poems, traducere în limba engleză de Andreea Deletant şi Brenda Walker, cu o prefaţă, „De la poet la poet“, de John Silkin (Forest Books, London-Boston). noiembrie Participă la Colocviul internaţional de dramaturgie Proiect european. Dramele sfârşitului de secol, de la Bari (Italia). Marin Sorescu face o incursiune în dramaturgia românească de la Vasile Alecsandri şi I.L. Caragiale până în contemporaneitate.

1987 Apare volumului vie, apă moartă. La Madrid, precedând cu doi ani ediţia românească, îi este publicat volumul de versuri El Ecuador y los polos, traducere în limba spaniolă de Omar Lara (Editura Hyperion); în Anglia, Vlad Dracula. The Impaler {A treia ţeapă), traducere în limba engleză de Dennis Deletant (Forest Books, London-Boston).

1988 Apare Cartea a patra din La Lilieci. iulie începe să publice în revistele literare fragmente din piesa Vărul Shakespeare {Ramuri, iulie-septembrie; România literară, 8 septembrie; Luceafărul, 17 septembrie; Cronica laşului, 16 decembrie; România literară, 20 aprilie 1989).

1989 3 martie Are loc premiera, la Amsterdam, a pieselor Iona şi Pluta Meduzei, spectacol prezentat de către studenţii grupului CREA, însoţită de apariţia volumului Jonas. Het vlot van de Medusa {Iona şi Pluta Meduzei), traducere

18

M* O NO LOG IE

în limba olandeză de Jan Willem Bos, CU o prefaţă de Liliana Alexandrescu. Apare volumul Paysans du Danube, selecţie în limba franceză din La Lilieci, în traducerea lui Jean-Louis Courriol, care semnează fi postfaţa: „Omagiu ţăranului român“. Se publică Ecuatorul şi polii, poezii (Editura Facla, Timişoara). 9 noiembrie Are loc prima expoziţie personală a poetului la Muzeul de Artă din Braşov. Expune 43 de uleiuri.

1990 12 februarie Se

vernisează a doua expoziţie personală Marin Sorescu, deschisă la Muzeul Colecţiilor de Artă din Cluj. 1 mai Este numit director la Editura Scrisul Românesc, Craiova. Apare volumul Poezii I, ediţie definitivă de autor.

1991 februarie Părăseşte revista Ramuri şi Uniunea Scriitorilor din România.

Apare volumul Poezii alese de cenzură. 9 martie Este ales membru corespondent al Academiei Române. Primeşte, la Viena, Premiul „Herder“ pe anul 1991. Apare, în Franţa, La vision de la tanière {Viziunea vizuinii); traducere şi postfaţă de Jean-Louis Courriol. septembrie împreună cu Eugen Simion, Fănuş Neagu şi Valeriu Cristea întemeiază seria a doua a revistei Literatorul. Marin Sorescu este redactorul-şef al nou-înfiinţatei reviste, funcţie pe care o va deţine vreme de cinci ani, până la încetarea sa din viaţă. La Oberlin College Press, apare Hands BehindMy Back {Cu mâinile la spate). Versurile sunt prefaţate de Seamus Heaney, laureat al Premiului Nobel în 1995. 22 octombrie

întâlnire la Paris cu Emil Cioran, probabil ultima, consemnată în Jurnal: „Acasă la Emil Cioran“. Piesa Iona apare în bengali, tradusă de Amita Bhose (Sahitya Academy, New Delhi).

1992 Se publică volumul de teatru Vărul Sbakespeare şi alte piese {Luptătorul pe două jronturi şi Casa Evantai). Susţine doctoratul în Filologie la Universitatea din Bucureşti, cu teza: Insolitul ca energie creatoare. Apare volumul Teatru, în colecţia „Biblioteca pentru toţi“. Este ales membru al Academiei Române. Apare volumul al doilea al ediţiei definitive Poezii.

M R ONO LOGIE

1993 25 noiembrie Este numit ministru al Culturii.

Se tipăreşte volumul Traversarea.

1995 Apare la Torino volumul Poezii. Poesis. Poems, ediţie trilingvă: română, italiană, engleză (traducerea în italiană de Marco Cugno, Ugo Nespolo, în engleză de Michael Hamburger, Andreea Deletant, Roy MacGregor-Hastie, Stavros Deligiorgis, John F. Deane ş.a.). Lucrarea cuprinde treizeci de reproduceri color după tablourile lui Marin Sorescu. La Singapore, se publică un volum de Poezii alese, traducere în limba chineză de Tan Swie Hian, cu şase ilustraţii ale autorului. Apare Cartea a cincea din La Lilieci. 5 mai Bolnav, părăseşte funcţia de ministru al Culturii. In Occident, sunt publicate, în traducere, mai multe volume de poeme: Poèmes, traducere în limba franceză de Constantin Frosin (Editura LAncrier), cu o postfaţă de Eugen Simion; Razâo e coraçâo, traducere în limba portugheză de Luciano Maria (Sao Paolo, Brazilia); Poèmes choisis, traducere în limba franceză de Paola Bentz (Librairie Bleue); VidSândes rdtter (La rădăcinile grâului), traducere în limba suedeză de Ion Miloş. Se tipăreşte piesa Desfacerea gunoaielor, volumul este ilustrat de autor.

1996 Apare volumul antologic Poezii, ediţie de autor, iulie Primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie. Apare volumul Fallenhetfor hojder, poezii, traducere în limba suedeză de Dan Shafran (Editura S tudiekamraten). 5-11 noiembrie La ultima sa trecere prin capitala Franţei, este internat la Spitalul Cochin din Paris. 8 decembrie Marin Sorescu încetează din viaţă.

19

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI Ediţia de faţă reuneşte, în două volume cele şase cărţi ale ciclului La Lilieci1: volumul întâi – cărţile I—III, iar volumul al doilea – cărţile IV-VI. Fiind stabilită de autor la ediţiile princeps, am păstrat nemodificată structura primelor cinci cărţi. Cartea a şasea, publicată pentru prima oară în 1998, este însă rezultatul recuperării postume a unor texte răzleţe din periodice sau direct din carnetele de lucru ale lui Marin Sorescu, păstrate astăzi în arhiva familiei. Aşa se explică fluctuaţiile de sumar de la o ediţie la alta. Realizată de Virginia Sorescu (soţia poetului) şi Mihaela Constantinescu-Podocea, prima ediţie a Cărţii a şasea cuprindea o selecţie de poeme datând din ultimii ani de viaţă ai lui Marin Sorescu (unele deja publicate, în anii nouăzeci, în revista Literatorul, altele, inedite) pe criteriu în primul rând formal (biografism, naraţiune, oralitate etc.), tematica rămânând oarecum eterogenă. Ulterior, în ediţia tip „Pleiade“ de la Univers Enciclopedic2, Mihaela Constantinescu-Podocea i-a restrâns cuprinsul la universul rural, bulzeştean, eliminând şase texte care, deşi înrudite stilistic cu poemele din La Lilieci, evocau alte medii („Bărbatul“; „La toaie“; „Vertebra“; „Majordomul“; „Mobila“; „Cele şapte neveste ale lui Nătărău“). Această ediţie aduce la zi cercetarea pe manuscrise, suplimentând sumarul Cărţii a şasea cu zece texte recent recuperate, dintre care şapte inedite. Primele şase – „Fleţu şi Fleaşcă. Feţe supte“; „Strânsura“; „Proprietar de curea“; [Impeţit]; [Varniţacuvar]; [Afară din başca] – au fost restituite

La Lilieci, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973; La Lilieci. Cartea a doua, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1977; La Lilieci. Cartea a treia. Poeme, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980; La Lilieci. Cartea a patra, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1988; La Lilieci. Cartea a cincea, Editura Creuzet, Bucureşti, 1995; La Lilieci. Cartea a şasea, Editura Fundaţiei Culturale „Marin Sorescu“, Bucureşti, 1998. 2 Marin Sorescu, Opere, volumul II, Editura Univers Enciclopedic, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Mihaela Constantinescu-Podocea, Bucureşti, 2002. 1

22

NOTA ASUPRA EDIŢIEI

din manuscris de fratele mai vârstnic al lui Marin Sorescu, prof. univ. dr. George Sorescu, şi publicate, parţial, intr-o revistă craioveană. Mentor, în tinereţe, al poetului şi martor implicat al genezei ciclului La Lilieci, George Sorescu a considerat oportună prelucrarea poematică a materialului brut: tăietura versurilor pe unităţi metrice, atribuirea de titluri, câteva incidente explicative (ultimele două operaţii, marcate în text prin paranteze drepte). Ultimele patru texte („S-a dat drumul la pătul“; „Gheorghiţa Popovencii“; „Holera la Bulzeşti“) sunt, mai degrabă, nişte schiţe documentare, datând de la începutul anilor optzeci. Deşi pot fi citite fi ca poeme, le-am reprodus în formă neprelucrată, singurele intervenţii pe care mi le-am permis fiind punctuaţia, explicitarea abrevierilor şi marcarea cu puncte de suspensie în paranteze drepte a cuvintelor pe care nu am reuşit să le descifrez (efectul grafic de vers este dat de capetele de rând din notiţele, probabil în proză, ale poetului). Reluând o tehnică experimentată în primele volume ale Liliecilor (de pildă, în „De la vale la deal“), „De la primărie la vale“ este înregistrarea unor amintiri ale mamei scriitorului, Nicoliţa Sorescu (narator central al întregului ciclu La Lilieci), despre Bulzeştii începutului de secol XX. Stadiul incipient de redactare fixat în manuscris dezvăluie (incitam pentru exegeză) dubla orientare intenţională, estetică şi existenţială, a textului, una, indusă de autor, cealaltă, de sursă: încă din faza de conspect, autorul structura anaforic reconstituirea funciară şi genealogică, prin repetarea insistentă a unei expresii idiomatice regionale (locuţiunea prepoziţională di la vale de3), în timp ce Nicoliţa Sorescu tindea către o încheiere aluzivă a „pomelnicului“, ca justificare indirectă a propriei opţiuni biografice de a nu se fi recăsătorit (după ce rămăsese, de tânără, văduvă cu şase copii). In „S-a dat drumul la pătul“, „Gheorghiţa Popovencii“, „Holera la Bulzeşti“, sursa este „tanti Marioara de la Murgaşi“, Maria Constantinescu (sora cea mare a Nicoliţei şi bunica Mihaelei Constantinescu-Podocea). Nicoliţa Sorescu şi autorul însuşi îşi fac simţită prezenţa discursivă doar

Foarte frecvente în La Lilieci, locuţiunile adverbiale şi prepoziţionale care au în componenţă „deal“ şi „vale“: di la vale (de), din vale (de), di la deal (de), din vale (de). In Oltenia subcarpatică, sunt pronunţate precipitat sau cadenţat, în emisie sonoră unitară (de unde şi tentaţia de a le scrie într-un singur cuvânt), fiind resimţite ca abstracţiuni de orientare altitudinală, echivalente cu neologisticele „aval“ şi „amonte“: „locuieşte de la vale de biserică“. 3

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

23

prin logica gradelor de rudenie, în câteva intervenţii de raisonneur nemarcate grafic. Structurarea auctorială (estetică) este de asemenea minimală (riduri provizorii, o mică schiţă de personaj, sublinierea câtorva cuvinte). De altfel, notiţele se încheie cu o scurtă listă paremiologică din zona Murgaşi Picături (sate din vecinătatea Bulzeştilor). Necesară la reeditare, revizuirea grafiei este o operaţiune foarte riscantă atunci când se aplică unui corpus de texte cu puternice trăsături regionale şi arhaice, pentru care adaptarea la norma lingvistică în curs poate deveni abuzivă. Formele literare ale cuvintelor coexistă de altfel frecvent, în poeme, cu formele populare, ca dublete terminologice, fară o regulă sesizabilă a distribuţiei lor (de pildă, Mârin /Marin, zace/zice sau lu / lui). Chiar dacă, uneori, dubletele se vor mai fi datorat şi comodităţii ediţiilor precedente, nu cred că o eventuală uniformizare dialectală a limbajului ar răspunde mai bine intenţiei auctoriale. Creând impresia documentarului strict localizat, ciclul La Lilieci este irigat, în fapt, de o diversitate de coduri stilistice, unele, de o modernitate frapantă, a căror delimitare nu mai este doar o sarcină strict filologică, ci şi (sau, poate, mai ales) una hermeneutică. Ne-am limitat, de aceea, intervenţiile la minimul necesar, fie pentru a depăşi o confuzie, fie pentru a da o anume stabilitate uzajului unui termen sau unei serii lexicale. Nu corectare, ci corectură, adică grama- ticalizarea transcrierii unor formulări orale, încercând, pe cât posibil, să nu afectez expresivitatea alofonelor locale, ca, bunăoară, în cazul variantelor de pronunţie pentru „uite“: iote (transcris greşit, de câteva ori, în ediţiile anterioare, cu cratimă), ioite, iete. Alte exemple: în fonetismul arhaic bulzeştean, era obişnuit un „i“ scurt în desinenţa verbală de persoana întâi: eu mori (pentru „eu mor“), ceea ce, în absenţa pronumelui personal, duce la omonimia cu persoana a doua, distorsionând grav sensul poemului, precum în „Leşinul“ din Cartea a doua; cu titlu de excepţie, unde neînţelegerea era iminentă, am recurs la grafia (tehnică şi inevitabil artificială) cu superscript: mor’. Comprimarea adverbială a unor expresii a pus de asemenea probleme încă de la prima ediţie a primului volum, ca în cazul termenului ozâcă, scris când într-un cuvânt, când în două (o zacă; particula o fiind considerată, eronat, articol nehotărât); am fixat grafia la ozâcă, adverb predicativ sau incidental cu sens prezumtiv, dubitativ, rezultat din rostirea rapidă a lui „eu zic că“. Acelaşi fenomen de eliziune şi sudare, şi în etimologia unui sinonim al lui „ozâcă“, adverb dicendi cu nuanţă de

24

NOTA ASUPRA EDIŢIEI

ipoteză, îndoială – ce-i drept, rar în La Lilieci, pentru că specific sudului Olteniei -, ceamcă (’ceamcâ > „ziceam că“), sau a eufemismului iacacui din blesteme, acesta din urmă, cu indice mare de recurenţă (Jir-ar iacacui > „firar iac‟a cui“). Pentru regionalismele şi arhaismele din La Lilieci, există deja câteva încercări de realizare a unui glosar, meritorii în multe privinţe, deficiente în altele. Cu promisiunea unei viitoare ediţii ştiinţifice care să implice şi studiul sistematic de lexic, publicăm la sfârşitul celui de-al doilea volum o selecţie de texte de escortă referitoare la miza şi valoarea estetică: fragmente din mărturisirile autorului în legătură cu La Lilieci şi un dosar de referinţe critice. De o parte, opera îşi dezvăluie sensul intenţional, de cealaltă, pluralitatea interpretărilor îi restituie inerenta ambiguitate.

Sorina SORESCU

ÎN „FORUL ROMÂN“ Prin caracterul insolit al textelor sale, apariţia primei „cărţi“ din ciclul La Lilieci, în 1973, i-a putut surprinde chiar şi pe unii dintre cititorii fideli de până atunci ai lui Marin Sorescu. De la parodiile din Singur printre poeţi, cu care debutase în 1964, la Poeme (1965), Moartea ceasului (1966), Tinereţea lui Don Quijote (1968), Tuşiţi (1970), poetul se impusese în primul rând prin dimensiunea parodic-umoristică a scrisului său, printr-o „desolemnizare“ a discursului, remarcată de la început de critică, ce invita la o comunicare mai destinsă şi mai liberă de tiparele grave, apropiată de limbajul colocvial, de fiecare zi, cu accente „prozaice“, subminând convenţiile moştenite ale poetizării. Teme mari, prestigioase, ale liricii erau coborâte în stradă, printre evenimente ale vieţii imediate, ceremonialitatea adresării devenea familiaritate, iar ceea ce primise, până nu demult, un fel de aură mitică se „democratiza“ vizibil de la o carte la alta, Adevărurile cu literă mare ale „mesajului“ înnobilat de podoabele unor verificate „figuri de stil“ păreau, astfel, accesibile oricui. Autorul acelor poeme afişa aproape mereu o atitudine jucăuşă, o mare degajare faţă de clişeele şi stereotipiile limbajului poetic, manevrate cu o fantezie asociativă de o extremă mobilitate, pentru a se despărţi -cum spune o formulă – râzând de un trecut, aici literar; dar şi pentru a sugera prin acest joc „subversiv“ un soi aparte de „teatru al lumii“, cu cota lui de mecanică parazitând vitalitatea existenţei autentice, un spectacol la care se poate râde cu lacrimi, şi la propriu şi la figurat, cu personaje prinse în Marele Mecanism, mişcându-se adesea pe pragul absurdului. De aici şi ambiguitatea discursului sorescian, construit între comic şi grotesc, prin înscenarea de situaţii în care contrastul dintre esenţă şi aparenţă al comportamentelor era împins spre

26

PREFAŢĂ

limite către stranietate şi angoasă. Numai că această poezie dezamorsa mai întotdeauna mecanismul periculos-exploziv al sensului, trecând cuvintele prin alambicuri şi ţevării formale ce le întârziau, nu fară un anume amuzament, efectul perturbator sau distructiv: până să ajungă la poanta „epigramei“ sale, operatorul limbajului se juca pe parcurs cu vorbele, găsea, inventiv, noi ecuaţii formale, cu o plăcere de artist baroc iubitor de forme în mişcare proliferantă, surprinzătoare, delectabilă prin chiar spectacolul „gratuit“ pe care îl desfăşură. Apropierea de ceea ce, în reflecţia asupra manierismului, s-a numit „jocul ideilor cu fantezia“ era, atunci, ca şi obligatorie. Ingeniozitatea combinatorie, spectaculoasă în sine, trecea acolo în primul plan, iar ceea ce părea intenţie de simplificare, de directeţe a comunicării, se vădea a fi mediere rafinată a ei prin artificii abile ale învecinărilor de cuvinte, pe firul conducător al câte unei idei ea însăşi surprinzătoare. Cititorul acestei producţii lirice a putut constata, însă, cu timpul, un proces pe care l-am putea numi de „radicalizare“ a atitudinii faţă de poeticitatea limbajului de care uza. Iniţiala „desolemnizare“, observată încă de un Vladimir Streinu la debutul poetului, va fi dusă şi mai departe în cărţile mai târzii, precum Descântoteca (1976) ori Sărbătorile itinerante (1978), unde deja acuta conştiinţă a convenţiei poetice e dezavuată explicit. în spaţiul, cu precădere, al „discursului amoros“, sunt identificate şi prinse aici în acele ironiei numeroasele automatisme şi clişee de comportament „liric“, de poetizare artificială, într-o comedie a limbajului căreia i se contrapune programatic vorbirea firească, „pe firul apei“, „ca-n viaţă“, adică spontan, cu acceptarea unor notaţii banale, prozaice, divagante, chemate să susţină senzaţia de autenticitate, evitarea contrafacerii comunicării prin artificiul verbal. între „viaţă“ şi „literatură“ se angajează astfel o competiţie şi mai energică, discursul admiţând neglijenţe studiate, „impurităţi“ prozaice, digresiuni ce diluează „mesajul“, repetiţii, o locvacitate a „actorilor“ cuplului îndrăgostit care vizează un soi de „tranzitivitate“ a limbajului, de comunicare nemijlocită şi cumva neglijentă a stărilor de spirit. Fundalul

PREFAŢĂ

expresiei poetice „înalte“ se străvede mereu în spatele acestor dialoguri şi confesiuni,

27

28

PREFAŢĂ

dimensiunea „critică“ la adresa convenţiilor poetice iese destul de clar în evidenţă; prinde contur, de fapt, o altă convenţie, aceea a naturaleţii comunicării, nu fără senzaţia, uneori, de programare excesivă, dificil de mascat. Marin Sorescu procedase, însă, cu câţiva ani mai înainte, la o asemenea „naturalizare“ a discursului poetic, întors contra „literaturii“, căci „cartea întâi“ din suita La Lilieci apăruse, cum am notat deja, în 1973, şi avea să fie continuată cu altele cinci, tipărite pe rând în 1977, 1980, 1988, 1995, pentru ca ultima să apară postum, în 1998. Proiectul său „autenticist“, ca să spunem aşa, îşi află abia acum adevărata împlinire. Fiindcă textele publicate sub acest titlu se vor şi sunt răsfrângeri ale unei lumi originare, naturale, a rădăcinilor – biologice şi poetice – ale scriitorului însuşi. Este universul de gândire, de sensibilitate, de imaginaţie şi de limbaj, al lumii ţărăneşti din Bulzeştii Olteniei lui Marin Sorescu, spre care poetul se întoarce pentru a-1 înregistra şi reface în chip cât mai apropiat de izvoarele ei. Ca să atingă acest punct maxim al autenticităţii, el apare îndeosebi în postura unui „simplu“ înregistrator de voci ale comunităţii din care se desprinsese, pe care o regăseşte şi o evocă precum un reporter şi un purtător de cuvânt, dar mai ales ca un arheolog care face săpături în adâncurile tradiţiei, ca să readucă la suprafaţa trăirii tiparele în curs de deteriorare şi alterare ale unor existenţe în fond exemplare, prin care s-a structurat în timp un univers uman aparte, de o extraordinară vitalitate şi forţă de expresie. Intr-un interviu din 1974, Sorescu spune chiar că „importantă nu era imaginaţia, ci exactitatea unei comunicări“, că această carte este una „autobiografică“ – un „omagiu… adus satului, părinţilor şi fraţilor“ săi. Cu alte ocazii, vorbeşte despre voinţa de a „injecta lirismul cu vigoarea faptelor concrete“, iar „omagiul“ adus lumii satului apare şi ca un fel de „plângere“, de „bocet“. „La Lilieci“ este, de fapt, – cum a precizat autorul însuşi şi cum reiese şi din câteva poeme – numele cimitirului sătesc al Bulzeştilor: o lume, aşadar, înmormântată, dar cu care încă se mai comunică, evocată prin ritualuri de pomenire ce se desfaşoară în chiar acest spaţiu, şi mai ales reînviată în cuvânt

PREFAŢĂ

din memoria

29

30

PREFAŢĂ

localnicilor, din tradiţiile şi folclorul lor. Să nu se înţeleagă, însă, că poetul procedează ca „tradiţionaliştii“ de pe vremuri sămănătoriste, nostalgici conservatori şi solemn-idealizanţi ai unui trecut cumva de operetă, contrapus civilizaţiei urbane considerate bolnave şi corupătoare. Textele care compun aceste „cărţi“ nici nu sunt, de altfel, asimilabile poemului în înţeles „clasic“, adică celui care e construit cu instrumentele obişnuite ale poeziei: metafore, simboluri, toate acele „figuri de stil“ coordonate de o anumită disciplină prozodică, armonizate muzical. Faţă de poezia scrisă până atunci de Marin Sorescu, pe care am încercat s-o caracterizăm sumar în rândurile de mai sus, La Lilieci se deosebeşte într-o foarte mare măsură. Acel joc, manierist ca tipologie, al ideilor cu fantezia, a dispărut, dezvoltările „baroce“ ale imaginilor ingenioase nu se mai regăsesc aici, iar confesiunea directă e, de asemenea, ca şi absentă şi nu e asumată „liric“… Alte „medieri“ şi-au făcut, în schimb, apariţia şi au o funcţie determinantă: naraţiunea, dialogul, descrierea „realistă“ de decoruri naturale şi gospodăreşti, de secvenţe de viaţă „normală“, cu elemente când mai banale, când mai insolite, conducând spre o viziune dramatică, teatrală a lumii. Avem de-a face aici, cum foarte expresiv ne spune o formulă dintr-un poem, cu „un teatru mare cât satul“. Este, întrun sens mai larg, o poezie a „rolurilor“, în care autorulpovestitor preia măşti, întrupează personaje din universul ţărănesc şi, mai ales, „fotografiază“ date şi situaţii ale realului, în substanţa lor brută, păstrând doar gradul de „transfigurare“ inerent, reţinut aproape exclusiv în măsura în care faptul de viaţă şi de limbaj preia structuri arhetipale, fiind gata modelat de un mod specific de a vedea lumea, prelucrat de tradiţia seculară, adică are o deja marcată dimensiune simbolic-ritualică, transmisă prin ani până în momentul refacerii ei în evocare. Faptul de viaţă pare, astfel, a se prezenta singur, având ca unic mediator, bun conducător de energie verbală, pe autorul care preia rostitul şi făcutul ca pe tot atâtea „felii de viaţă“ – cum se spunea undeva în Descântoteca. Este un mijlocitor, însă, care, cu foarte rare excepţii,

PREFAŢĂ

se autoelimină din discurs, face tot ce poate ca să nu altereze „planul primar“ al istoriei trăite şi al

31

32

PREFAŢĂ

istorisirii retrăite de „informatorii“-ţărani, încercând să se topească în masa anonimă, ca odinioară povestitorii de snoave voci din corul mare al colectivităţii rurale arhaice. El şi vorbeşte din interior, căci cunoaşte de la faţa locului mentalităţile, comportamentele specifice, limbajele definitorii, le readuce la suprafaţa trăirii din lăuntrul stratificat al propriei fiinţe, dar surdinizându-şi vibraţia personală, voindu-se „obiectiv“. S-a şi vorbit, printre cititorii specializaţi ai acestui ciclu, de „tehnica documentarului şi a obiectivitătii absolute“ (Mihaela Andreescu), despre „antipoezie“ (Romul Munteanu), despre „parodierea temelor tradiţionaliste“, dar şi despre „poezie implicată în negaţia unei false poezii“ (Eugen Simion), ori despre „folosirea epicului pentru a construi ample metafore ale existenţei ţărăneşti“ (Mircea Iorgulescu). Latura ludică, de joc în înţelesul mai ales teatral al acestui cuvânt, este, totuşi, cea care se impune dominator. Oricâtă „obiectivitate“ afişează autorul în alcătuirea „documentarului“ său, nu-i poate scăpa cititorului atent construcţia, în aceste texte, a convenţiei oralităţii ţărăneşti, actul de rememorare-trăire, de interpretare a faptelor originare ale lumii rurale în limbajul reconstituit al locului şi momentului experienţei prime. Masca pe care poetul şi-o lipeşte pe figură este, în esenţă, cea a povestitorului ţăran, martor şi spectator totodată al secvenţei de viaţă refăcute, repuse în scenă, iar senzaţia de autentic provine tocmai din acest joc mimetic deplin asimilat. Impresia de teatralitate şi de spaţiu scenic izolat, ca toate spaţiile învestite ritualic şi simbolic, este, de altfel, excelent sugerată chiar de autor, care scrie: „Satul e închis ca o cetate. / Totul se află înăuntru. Când vine de la câmp, / Omul parcă trage scara potecii după el. / Ce se petrece în afară e din alt tărâm, / Unde ajungi călare pe pajură, / Ori scoborându-te printr-o fântână părăsită. / Forul român e capul podului văruit / Ori poiana cu iarbă verde“… Este, aici, un fel de simetrie, în replică la viziunea unui Lucian Blaga asupra satului tradiţional imaginat ca o monadă suficientă sieşi, situat, pentru el, în centrul lumii şi în „zarişte cosmică“, în virtutea unui „destin emanat din veşnicie“.

PREFAŢĂ

Deosebirea între cele două perspective este, însă, enormă: marele poet şi filozof ardelean

33

34

PREFAŢĂ

păstrează consecvent accentul metafizic al viziunii, tonalitatea grav-ceremonioasă, înalt-spiritualizată a rostirii, opunând-o, încă la modul „tradiţionalist“, universului urban al raţiunii alienate de datul originar, destructurante pentru fiinţa umană întreagă şi deplină, ruptă dramatic de un mod de existenţă „organic“. în al său „teatru mare cât satul“, Marin Sorescu, e atent, dimpotrivă, îndeosebi la „concretul“ realităţii rurale care – fară să se piardă cu totul, „ritualitatea“, caracterul repetitiv, în tipare date, al actelor fundamentale ale vieţii – e degajată de aura metafizică, adusă la nivelul faptelor de fiecare zi, care pot fi deopotrivă grave şi derizorii, repere majore ale existenţei, relative la naştere, nuntă, moarte, tot atât cât întâmplări cumva marginale, ce pot fi evocate în regim anecdotic, dar care înviorează cu substanţa lor scena acestui vast spectacol vorbit-scris al lumii, care se petrece „ca în viaţă“, unde nivelele trăirii şi manifestărilor ei interferează, se amestecă, în ansamblul unei colorate viziuni carnavaleşti. Orice fapt de viaţă poate deveni, astfel, spectacol, situabil când la limita comediei, când mai dramatic, dar fară nici un accent emfatic – căci avântul retoric e cenzurat de însuşi firescul vieţii în care se amestecă de toate, şi bune, şi rele, şi frumosul, şi urâtul, şi sărbătorescul ori tragicul sumbru. Astfel de „spectacole“ pot oferi, de pildă, dialogul savuros „moromeţian“ al unor ţărani care fac politică, moartea prin spânzurare a unui bărbat, „strigarea“ păcatelor ascunse ale sătenilor la „lăsatul secului“, evocarea unor momente din trecutele războaie, suita de blesteme a unei mame dezamăgite de fiul vitreg, evocarea anecdotică, de snoavă umoristică, a unor vizite sacre în lumea aceasta de jos, transcrierea scenică a „maniilor“ unor personaje pitoreşti, comedia soţului înşelat, bizareria unor canoane preoţeşti, drama părinţilor bătrâni părăsiţi de copiii nerecunoscători, strategiile opoziţiei ţăranilor aflaţi sub presiunea colectivizării forţate sub regimul comunist, natura hilară sau gravă a atâtor altor situaţii în care apar numeroşii „actori“ ţărani. în mod semnificativ, asemenea evenimente apar privite „ca la bâlci“ sau ca la „panoramă“, trezesc curiozităţi şi emoţii de spectator, sunt comentate cu

PREFAŢĂ

umor şi cu ironie de asistenţă, în vreme ce altele apar considerate

35

36

PREFAŢĂ

cu un scepticism sănătos şi cu un soi de încredere şi supunere resemnată faţă de soartă. Toate certifică „marea deschidere spre comedie“ a lumii soresciene (Gabriel Dimisianu) şi, în genere, caracterul lor de puneri în scenă. Mozaicul acestor evocări este de o impresionantă diversitate şi ajunge să recompună, cum s-a şi spus, o adevărată epopee, o frescă a lumii ţărăneşti, realizată de cineva care a reuşit să se identifice perfect cu vocile colectivităţii. Iar această identificare e atestată mai ales la nivel lingvistic, prin scoaterea la lumină, ca dintr-un muzeu al memoriei colective, a unor cuvinte şi expresii regionale pline de culoare, formule sapienţiale ori simple nume de obiecte şi stări, nume şi porecle ale oamenilor, care constituie ele însele un minunat spectacol de carnaval sonor, antrenate într-un discurs ce valorifică la maximum virtuţile oralităţii, fie în descrieri, fie în dialoguri ori în nenumăratele roluri de povestitor preluate de poet. Marele talent de dramaturg al lui Marin Sorescu e evident şi în aceste mai mici puneri în scenă, într-o regie sclipitor condusă. S-a spus despre ciclul La Lilieci că e un fel de replică românească a Antologiei Spoon River, a poetului american Edgar Lee Masters, care evoca în 1915 biografiile unor morţi cu destine obişnuite, punându-i să vorbească simplu, în nume propriu. Apropierea nu poate fi dusă, însă, prea departe, căci scriitorul român pune în joc un mult mai complex depozit „muzeistic“ şi memorial, cu tehnici diversificate prin care un univers de absolută origina- I i tate apare valorificat cu strălucire. Repunerea în circulaţia publică largă a acestei opere de referinţă a poeziei noastre se cuvine, aşadar, întâmpinată cu un sentiment de satisfacţie şi cu conştiinţa că acest act va redeschide cititorului de acum una dintre porţile mari către un univers uman şi spiritual definitoriu, cum este acela, evocat intre comedie şi bocet, din „forul român“ al lui Marin Sorescu. Ion POP

LA LILIECI

39

NEA FLOREA îmi arăta încă de cu toamnă opincile viitoare, pe spinarea porcului gras, Venit blând la şanţ, la politica oamenilor, şi întinzându-se să-l scărpinăm pe burtă, Cu degetele mari, noduroase, de la picioare. Zicea: Uite, de aici până aici, ia pune laba, să luăm măsură. Nam potricala la mine, că le-aş da şi gaură. Nici n-ai să simţi cum trece viforul, o să domneşti, la iarnă. Ia vezi, ţin de cald? – Nea Florea, de ce vorbeşti aşa, de faţă cu Guţu-Guţu? îl doare, Mă prefaceam eu că mă supăr şi puneam încet şi cu sfială talpa, se cam gâdila porcul, îmi era milă de el, că mă lăsa să-l încalec prin curte, şi să sperii găinile. I .ui Nea Florea îi plăceau copiii, lui nu-i dăduse Dumnezeu şi-n ajun de Paşti şi de Crăciun Ne chema, pe mine şi pe Ionică, să ne tundă, Ne facea capul lună, cu o foarfecă, adusă de el din armată, care tăia foarte bine. K nemţească, nu i-am bătut degeaba, zicea. C) ţinea pe poliţă, lângă brici, Pe-asta n-o folosea niciodată când miţuia oile popii. Ştiu că stăteam pe un scăunel cu trei picioare ţii din când în când îmi scăpăm ochii pe perete

40

MARIN SORESCU

Unde era o litografie scorojită înrămată de el, înfăţişând Lupta de la Mărăşeşti. – Care eşti dumneata? – îl întrebam, să-i fac plăcere, pentru a nu ştiu câta oară. – Neică, ăsta! Mergea şi-mi arăta cu vârful foarfecelor nemţeşti Un ins dezbrăcat până la brâu, aplecat pe puşca grea cu baioneta la vârf, Intr-o atitudine de „ura“ plină de spaimă şi de vitejie. Păi, să vezi cum a fost: era că ne mâncau păduchii, nene! Aveam ordin să ne spălăm cămăşile în râu, Nici nu le-am pus bine la uscat, prin copaci, că s-a dat alarma: începuse atacul. Abia ne-am încins cu centironul, ne-am luptat la baionetă. Se auzea: trosc, trosc! Bunăoară ăl de aici trebuie să fie taică-tău, Fănică, Dumnezeu să-l ierte. Ne-am întâlnit după aia, când ne căutam cămăşile… Se uscaseră, dar multe au rămas acolo, cine să le mai ia… Se mai ducea o dată La litografie şi într-un colţ, unde se vedea o mare învălmăşeală de trupuri şi baionete, îmi arăta alt ostaş Strigând ura, acolo pe peretele scorojit, şi la Mărăşeşti. E statul lui Fănică, vezi, aşa era el voinic, bălan, n-a apucat să vă vadă şi el mari. Se-ncrunta, luat de amintiri. Nea Florea avea pământ doar pe sub unghii, cum zicea el, Şi „poate când oi muri, deasupra“. Muncea cu palma, săpa gropi de vie, scotea buturugi, pe Sălişte; Avea secure, sapă, foarfecă, un coş de paie şi cam atât. Nevastăsa ţinea toţi sfinţii, era un fel de calendar însemnat tot cu roşu, dar degeaba, Eu ştiam pe dinafară nişte balade foarte lungi, că n-aveam treabă. îi plăcea să i le spun la poartă pe nerăsuflate şi legănând capul. Le prindeam şi eu din zbor de la sora mea cea mare, Marioara,

LA LILIECI

41

Care mi le citea doar o dată în întregime Şi a doua oară, pe sărite, că n-avea timp Şi asta, cu condiţia să-i fac ţevi pentru ţesut, Ori să bag aţă-n ac. Ea ţesea mereu la război Dimie ori cusa fluturi la cămăşile de zestre. Era înglodată în treburi, dar veselă şi râdea tot timpul. Cum mă legănam eu la poartă pe versuri din bătrâni în admiraţia lui Nea Florea şi a altora Care se strânseseră să caşte gura, Apărea şi Ţaţa Măria cu furca în brâu şi cu mămăliga Să dea la câini – şi da să treacă mai departe. Mărie, neică, mânca-te-ar stelniţele, îi zicea el nevestii, Cu care se tachina mereu, cu tandreţe, i-auzi cucul pe coastă, Ascultă şi tu, fa, şi cruceşte-te, că altfel toată ziua te-nchini. A căzut dintr-un car cu fân şi şi-a rupt gâtul. De fapt a rămas cu el ţeapăn, Eu trebuie să mor, spunea, cu zâmbetul lui, Că nu ştiai: glumeşte ori vorbeşte serios. Ascultaţi-mă pe mine, o să mor, Că, uite, am început să mă-ntorc ca lupul.

42

MARIN SORESCU

LUPTA CU GĂRGĂUNII Cei mai viteji dintre noi merg la gărgăunariţa Descoperită într-o scorbură de salcie, o adevărată comoară, Şi dau cu bulgări în gărgăunii Care sunt la fel de veninoşi ca şerpii. Dacă te-nţeapă nouă dintr-o dată, mori umflat. Toată vitejia e să-i întărâţi şi la urmă să ştii Cum să te aperi, fugind în zig-zag şi acoperindu-ţi mai ales faţa. Gărgăunii zădărâţi, plini de otravă, vin spre noi val-vârtej Cu acele de cumpănă, vâjâind ca săgeţile, Se reped ca nişte fiare, ca nişte zimbri, Fiecare dintre noi se consideră Dragoş mândru ca un soare Şi cu un roi întreg după el, chiuind, fuge în zig-zag. Eu m-am împiedicat, dar am avut noroc, nu m-a-nţepat decât unul, Dar tocmai de ochi! Şi era şi ochiul care abia-mi trecuse după albeaţă, Când mă zgâriase drept în pupilă o foaie de porumb, la răriţat. Se umflase ochiul cât pumnul, pesemne că îşi frânsese acul în pleoapă, Mă ustura groaznic şi în secret mă interesam dacă şi un singur Gărgăune e de ajuns ca să te dea gata. Mama zicea: bine ţi-a făcut, n-am umblat eu cu tine Toată luna trecută să te vindec de albeaţă, De ce nu te-astâmperi ? Uite, o să rămâi chior – şi începea să plângă. Albeaţa fusese şi mai dureroasă, îmi lăcrima ochiul încontinuu Şi mă pregăteam să fiu chior pe lumea asta, cu mare jale, ca unul Surdu, care nici n-auzea.

LA LILIECI

43

în privinţa leacului, sfaturile femeilor pricepute erau împărţite. Unele au încercat cu zahăr, punându-mi sub pleoapă, Ca să roadă albeaţa şi să-ndulcească Durerea şi lacrimile, Dar era greu de găsit zahăr în tot satul, care nu se da în vânt după dulciuri. Până la urmă cineva a spus că numai laptele de femeie te face bine în cazuri de-astea pe viaţă şi pe moarte, Şi ştiu că vreo trei săptămâni m-a dus mama de mână pe la toate muierile care alăptau Şi erau bucuroase să-mi picure şi mie câte-o picătură-două în ochiul Care atunci simţeam că nu mă mai doare. Glumea câte una cu mama, de mă roşeam tot: Nicoliţă, de ce nu-1 înţărci, cumnato, c-a început să muşte. Am văzut atunci cu ochiul celălalt, ruşinat, ce ţâţe frumoase şi bune Au femeile de la noi şi cred că mai mult asta m-a făcut bine şi mi-a ţinut vederea.

44

MARIN SORESCU

MOMÂILE Asta e arătura, uite, zice mama, când o-ncepe Să-nverzească, gata, puteţi sări şi într-un picior, dar până Atunci, aveţi o treabă, fiţi cu ochii în patru. Ne-a arătat ce-aveam de făcut. Erau acolo şi două sperietori adevărate, din zdrenţe, Cu câte-o bejarcă de pălărie spartă-n cap, Foarte urâte, aduceau a oameni mari, Dar vrăbiile, ale naibii, se-mprieteneau repede cu ele. Parcă ar fi fost puse acolo de jrumuşaţă, Cum zicea Marioara. Le mişunau prin buzunare, după seminţe de floarea-soarelui, In jurul lor, în anii ăilalţi, răsărea cânepa rară ca Dinţii babei. N-o să vă fie urât, ce vorbă e asta, sunteţi copii mari, Şi la urmă, uite, cimitirul e-aici în vâlcea, vin muierile La tămâiat, Dacă vi se pare cumva, strigaţi – c-aveţi o gură cât o şură. Ionică îşi adusese de joacă de-acasă în poală un cui Ruginit şi-o potcoavă, De vreo două zile se căznea să îndrepte cuiul ăla cu potcoava, Eu l-aş fi îndreptat cât ai zice peşte, dar nu mă lăsa inima Să-i stric jucăria. Pe locul cânepei fusese, ehe, demult, casa lui Stanciu Drăghicioiu, unde se născuse baba, Bunica mea dinspre tata, cea mai frumoasă femeie din sat, De-i făcuseră şi cântec.

LA LILIECI

45

Peste tot erau cioburi, cărămizi, câte-un ban găurit Şi poveşti, parcă aş fi călcat pe ele. Răscoleam c-un surcel Pe mejdină, poate descopăr comoara haiducului Trancă, ăl De-a venit într-o noapte de i-a băgat ţeava puştii pe gât Lui Matei Popescu, cârciumarul, parcă ar fi vrut să-i dea o Doctorie, un praf. Din greşeală, şi-a cerut iertare, dar ăla horcăia… – Mă, unde vă uitaţi voi, zice mama râzând, înainte De-a pleca, Că vrăbiile şi veniră! Uite, aşa să faceţi: s-a aplecat, a luat un bulgăre şi l-a Aruncat peste loc. Tot stolul: fâl! a zburat spre Sălişte. După aceea, mama ne dădea numai direcţia, dimineaţa, Arătându-ne cu mâna, Pe la Ungureanca la vale. Luaţi-o pe vale, să nu vă muşte câinii lui Nină. Vedeţi să nu păziţi cânepa altuia, c-aţi fi în stare! Ioane, îţi luaşi, mă, jucăriile ? întrebam eu, Grăbit să scap de-acasă, unde erau mai multe treburi, Şi eram în centrul atenţiei, hai că răsări Soarele, uite câtă fleaşcă, Ne prinse acasă, eu ziceam să ne prindă pe loc. – Să nu vă puneţi ţărână-n cap, că faceţi bube, Şi ascultaţi încoace: nu vă culcaţi în iarbă, să vă intre Vreun şarpe-n gură. Nu vă uitaţi în Eleşteu, să cădeţi cu capu-n jos, Nu vă mai trage nimeni de-acolo, nici cu boii. Aruncam cu bulgări spre cimitir, studiam câte-o gărgăriţă, Punând-o în palmă şi-ndemnând-o să zboare spre casa ei, Câteun guştere, măcar că-i pusesem piciorul pe coadă, ca Sfântul Gheorghe, Făcea pe balaurul cu şapte capete cu noi.

46

MARIN SORESCU

Multă verdeaţă în jur, Numai arătura noastră neagră, neagră. Unul se ţinea la brabeţi, sticleţi, păsări necunoscute, altul măsura umbra Soarelui cu ciomagul, Şi din când în când se apleca să vadă ce Dumnezeu se-ntâmplă Acolo jos, De nu mai răsare odată cânepa, sub brazdă? Oricum, se chema că facem o treabă, aveam o funcţie, eram chiar mândri Şi, ţin minte, seara, la masă, când ne strângeam toţi Fraţii şi zbârnâiau lingurile, Noi mâneam cu multă demnitate. Numai Lisandria ne dădea, pe furiş, cu cotul, se strâmba La noi Şi zicea, ca-ntr-o doară: – Mă, momâilor!

LA LILIECI

47

BÂR, BÂR! Descoperirea mieilor abia fataţi Era primul semn de primăvară. Chiar înainte de ieşirea ghioceilor apăreau mieii, Cine-i găsea dimineaţa primul, avea dreptul să spună că sunt ai lui, Şi nu te lăsa să te uiţi la ei, ca să nu-i deochi, îi aduceam în braţe în casă la căldurică, Unde rămâneau până se dezmeticeau bine şi, cu rugăminţi, chiar mai târziu Când începeau, îmblânziţi, să se joace, sărind după noi în pat. Eu săream primul, ca mai mare şi mai deştept, Al doilea – Ionică, Ultimul, zdup, mielul. Fiecare rămânea pe locul lui, fix, să se poată constata care-a sărit Mai departe. Mielul dădea să pască florile din căpătâie şi perini. Săriturile erau reluate, faceam progrese în pat Sărind tot mai aproape de perete. Se umplea odaia de praf, ca pe linie, când trece o sarabalie întreagă. Apărea mama îmbujorată de ger, de la tocat lemne, Ce e aici, mă, măgarilor, vă puneţi mintea cu dobitocul? Şi jap! câte una, două, câte apuca I‟ână reuşeam să ne băgăm repede sub pat. Mielul era scutit de bătaie, ba chiar mângâiat, dar ne pomeneam cu el după noi, Găsindu-ne foarte jigniţi, printre opinci vechi.

48

MARIN SORESCU

Hai cu oile-napoi la munte, spunea Ion, Nu e bine la şes; ia, mă, şi cojoacele… Bâr-Bâr! Pe sub pat ni se părea că înaintăm, mândri, In negura munţilor.

LA LILIECI

49

DE-A-N BOUL Vitele nu ştiu să se joace de-a-n boul, Ce păcat, ele n-au atins nivelul nostru, Al celor care avem oi în păzeală. Ne strângem pe matca Delniţei sau pe Stava, băieţi şi fete, Toată ceata, fiecare cu ciomagul în mână. Cine nu ştie să joace de-a-n boul, să stea deoparte Şi să facă zâmbri. Dar nimeni nu se lasă, toţi dau de-a azvârlitelea cu bâzdoaca ageră Care sare până departe, făcând tumbe. Numai vreo doi-trei, prea mici şi fară muşchi la Mână, dacă-i ciupeşti dai de osul subţire, ca la miei, Caută ciuciuliţi prin pădure, pe sub frunze uscate: Cică peste tot pe unde-a fost demult potopul ar fi rămas ouă de raţă! Nimeni nu mai e atent să nu intre boii în turme Şi să ia berbecul în coarne, Dinspre partea lupului suntem liniştiţi, abia săptămâna trecută A luat o oaie de grumaz şi a mânat-o cu coada în codru: n-are obraz să mai vină aşa repede! Şi la urmă, toţi câinii care au fost bătuţi atunci pentru neatenţie Stau acum cu ochii în patru, nu mai prind muşte. Vacile au ugerele unse cu balegă şi viţeii prostiţi printre picioarele lor, Parcă aud laptele izvorând, Apucă şi ei papagaliceşte câte un fir de iarbă şi se împiedică la mestecat, Iarba e bună, bineînţeles, dar nu ca ţâţa.

50 ARIN SORESCU Boii cei mari s-au bătut în coarneM cu mare tămbălău şi îndemn dintr-o parte în alta, S-au scrijelit, şi-au luat Frica şi-acum îşi ling rănile, ori boncălăiesc, râcâind cu copita şi-aruncându-şi ţărână în spinare. Caprele cu salbe de mărgele la gât dau să se urce în frasini. Una face echilibristică pe cumpăna fântânii în care s-a înecat Anul trecut o fată de măritat. Capra poate-o vede, Că din când în când, sufletul iese la suprafaţă să respire. Vâjâie ciomegele ca zbârnâitoarele de la zmeie, Momentul emoţionant e când, după fiecare aruncătură, toţi se reped Să vadă rezultatul. Cinematograful nu există pe la noi, poate prin copaci s-o fi arătând ceva, vreo stafie. Taţii şi fraţii mai mari sunt pe front, despre unii s-aude c-ar fi murit, Aproape în fiecare dimineaţă altă femeie împarte colivă cu bomboane moi din cauza lacrimilor. Ne lăsăm prinşi de frumuseţea jocului, Care ne fură ca şi poveştile. S-aud ghinzile şi colţanii căzând din stejarii care au sub coajă sute de cercuri, Unii sunt mai groşi decât fântâna şi rădăcinile lor or fi la fel de adânci. Umbra pădurii ne-nvăluie.

LA LILIECI

51

BUDUROI Beam apă din gâldanul cu broaşte, Izvorul susura printre frunze moarte, Brotăceii plecaţi prin iarbă îşi umpleau guşile cu verdeaţă. Eu mă aplecam pe brânci, la buza buduroiului, Şi ţinându-mă cu amândouă mâinile de marginile de lemn putred, Sorbeam apa rece, venită pe sub pământ cu crenguţe de brad de la munte, întâi suflam broaştele, pe care, oricât de spălate, nu le sufeream prea aproape. Se facea un cerc limpede în jurul gurii, Broaştele se uitau la mine speriate, Cum le sorbeam apa, Mie-mi era teamă să nu vină peste mine. Cum stăm, mort de sete, cu muşchii încordaţi de efortul de-a nu Cădea cu capul în imaginea mea de copil cu oile, Mi se bulbucau ochii. O clipă ochii bulbucaţi ni se întâlneau.

MARIN SORESCU CENUŞĂ5 2 Punea cenuşă în pod să nu plouă. Toată iarna tot urdina în pod cu cârpătorul cu cenuşă, Era stratul aşa. Era mai lesne de suit prin acoperiş, Că doar punea un picior pe ulucă, după aia ălălalt Pe un căprior şi se pomenea în pod. Acoperişul era spart rău, puteai să intri pe unde pofteai. – La dumneata nu plouă-n casă? – Nu plouă, cumnată, c-am pus cenuşă. Din zestrea ei mai avea şase bani de aur, Galbeni, cum se puneau atunci la ureche, trei la una, Trei la ailaltă, ca să nu-ţi atârne capul mai greu într-o parte. Şi-i păstra, îi pusese bine, îi cususe în brâu. Mai târziu când i s-au mărit copiii, ăi trei băieţi, In loc să dreagă casa, s-au luat de tabac. Uie a pândit-o într-o seară până s-a descins I-a luat galbenii şi i-a schimbat pe tutun. Stăteau toţi trei şi fumau, Se umpluse casa de fum, şi femeia plângea, îi blestema să-nceapă o ploaie Să treacă prin cenuşă Şi să-i înece-n casă. Ei râdeau şi se-necau de fum.

LA LILIECI

53

MINUNEA Lui Lungu i s-a arătat Dumnezeu azi-noapte, A avut el o vedenie de-asta, nemaipomenită, ieşită din comuna, Carea-ntors tot satul cu curu-n sus, Că din Prejoi de la deal de la Pazu şi până la Nătărău la vale Toţi se-nchină, nu mai prididesc cu-nchinatul, Au făcut scurtă la mână. Ieşise pe-afară, că-i pierise somnul, Era aşa cum încercase să doarmă, în izmene, desculţ. îşi zice: „Ia, să mă uit pe la vitele Alea! Dacă le-aud cum rumegă, asta mă face-ntotdeauna să picotesc“, Şiodată, fâs! foşnea ceva în pătuiag. Când se uită în sus – Dumnezeu! Sta aşa în capul oaselor. L-a întrebat: „Ce mai faci?“ Şi asta fusese totul. Lumea voia lămuriri. Bunăoară: – Şi zi, aşa, îl văzuşi? – îl văzui. – Păi, cum? – Păi, aşa. Fiecare îl punea să povestească de la-nceput, cum a devenit Minunea, Să priceapă tâlcul. Era şi prima minune pe comuna Bulzeşti, „Acum s-or ţine lanţ“, zicea Sandu lui Chioveanu, Că noi, de când ne ştim, n-am văzut decât pe dracul. – Scuipă, mă, în sân, nu pomeni numele necuratului, daţi-vă la 0 parte, ho, 1 .ăsaţi omul să răsufle.

4 MARIN SORESCU – Şi cum 5fu, mă, cum fu îmbrăcat? „Hă, ce-1 doare pe ăsta, ce ţoale are!“ „Era în razele ale bune ori alea de purtare?“ Şi, către ceilalţi: – Staţi aşa, să-l prindem cu fofârlica. „Pe mine m-o fi vorbit Dumnezeu de bine, Că toată noaptea sughiţai“, adăuga sceptic Spânu. Nea Lungu relata cazul cu rumegatul vitelor – spunea C-a auzit foşnind în pătuiag, „Mă, ce să fie ?“ Şi când s-a uitat el în sus, minune mare: Dumnezeu. L-a întrebat: „Ce mai faci ?“ – Tu l-ai întrebat — ori el pe tine, ai ? Aici ceva nu era limpede în minune. Vă-nchipuiţi că n-ar fi fost tot aia. Săteanul, buimăcit, spunea că el, bineînţeles, se pomenise îngânând, Pentru că nu se aştepta la una ca asta, L-a luat arătarea prea repede, atât l-a tăiat capul să-ntrebe La momentul oportunist (prindea şi el câte un cuvânt din zbor şi se căznea să-l brodească), Dar tot Lungu susţinea şi altminterea, adică Dumnezeu II întrebase, Blând şi aşezat de-acolo din pătuiag, parcă-ar fi fost pe tronul Lui de aur, Că sclipea totul în jur. Ii era chiar teamă să nu dea foc La ceva, cu strălucirea-i, Se mai alege si cu casa arsă. Zice: „Ce mai faci?“ – Şi tu ce-ai răspuns, mormolocule, ţipa una, care nu reuşea Să seapropie mai în faţă, poate Veta lui Iedu. Trebuia să-i spui că n-avem de niciunele. Uu-u! că n-am fost eu. Ştiam ce să zic!

LA LILIECI

55

Ieri mi s-a umflat boul – aşa degeaba – şi-a pleznit. Bărbatul Mi-a pleznit pe front – copiii o să-i fac slugi. Ăla din pătuiag ştie toate astea? Tu, dacă ţi s-a arătat, de ce-ai stat ca Mutu Ioncicăi? 0 fi venit să afle, să-i fi spus tot, dar auzi tu: tot. – Păi, eu l-am întrebat… adică… m-a întrebat… Lăsaţi-1, oameni buni, în pace, nu vedeţi că s-a prostit, e zăltat, L-a pocit azi-noapte, o fi rămas şi cu gura moale. – Ia fa, mă, gura aşa. – Semăna c-un sfânt, spune omul pe gânduri. Plutea pe un tron de foc… şi zbârr peste case… dând din Bărbie… Eu nu ştiu acum… ce-o să se întâmple cu mine? Dar simt o-mpăcare mare. Lungu era un om la locul lui, Nu-i plăcea să se amestece în nimic, un timid, şi deodată se Pomenise luat pe sus, înconjurat de toţi, toţi se uitau în gura 1 ,ui, ce să le spuie ? Măria Bălii se apropie, c-un scăunel: „Na sfinţia ta, predică-te!“ – Ce face? – Suie-te aici, să te vadă tot satul şi predică! Spune-le I lorilor ăstora să se lase de rele. – Care hoţi? – Nouă, la toţi, nu vezi că nu se mai poate trăi, suntem nişte Păcătoşi! A venit vremea de-apoi, măă, ori ne pocăim, ori… Hai, ce mă I ,aşi colea pe mine ? I )umneata se cheamă de-acum că eşti sfânt, te-a ales pe dumneata I lai, pune-te aici, închinaţi-vă oameni buni! Măria Bălii cădea-n genunchi, făcea mătănii, dar sfântul Sta-ncurcat rău… S a suit pe scăunelul care se hâţâna, s-a dat jos, s-a mai

56 Suit o dată, îl trecuse năduşeala, M A R I N S O R E S C U S-a proptit bine pe picioarele răşchirate şi-a zis: E-ei!, Azvârlind mâinile-n lături. După aia s-a dat jos. Lumea s-a-mprăştiat. Ţaţa Măria şi-a luat scaunul şi Lungu, rămas singur, a mai spus o dată: E-ei! După aia – ce l-o fi apucat? — că odată s-a schimbat la faţă, A prins un fel de transparenţă, Dar rău de tot, Că a intrat într-un sac rupt, Şi-a pus o coroană de mărăcini de roşcov în jurul gâtului Şi-a plecat să propovăduiască în pustiu. A ajuns aşa, înotând prin pustiu, şi certând omenirea Până aproape de Caracal.

LA LILIECI

57

PISCUL CUBOJII Fugind după curci, mi-am dat seama Cât de hurducat e globul pământesc, Măcar că umblă zvonul c-ar fi rotund, aşa, luat la grămadă. Treceam Mătăsoaia, dam în Vâlceaua lui Niţă, Răzbeam în Poiana Popii, Coboram coasta în Vâlceaua cu Izvorul, Suiam iar printre stejari bătrâni, dând cu piciorul In ciuperci, Mănătărci otrăvite Şi pălăria şarpelui. Răscoleam frunzele, Intram prin tufişuri, Scuturam tufele şi mărăcinii, poate nimerim peste vreun Cuib de turturică. Când ieşeam în Piscul cu Bojii, Ni se lumina de-atâta lărgime. Numele vine ori de la boji, ori de la Dumnezeu, 1 )racu ştie, cum ne-a I .ămurit Moşu Pătru. Hoji, în orice caz, pe vremea aia mai erau, 1 )umnezeu – nu se vedea dar îl simţeau puii – Aici ar fi fost o mănăstire ţinută de călugări greci de la I’era şi locul Ne numea pe-atunci Pera Boji, şi-ntr-o seară când erau (‘.ălugării I ,a rugăciune, vin ai noştri, îi închid pe dinafară, I ,e dau foc, de ardeau ăia ca I )racii-n cazane, fiindcă le luaseră pământul la oameni,

58

MARIN SORESCU

îl trecuseră pe-a mănăstirii şi oamenii au tot întrebat: „Cu ce drept, cu ce drept ne luaţi voi pământul?“ Până odată li s-a pus un năduf la inimă, Şi-au venit cu jeregai şi cu şomoiagul aprins, în câteva ceasuri a rămas cenuşa, Cum s-ar zice, s-a ales praful. Cică ardeau înăuntru, Senchinau şi blestemau. Sătenii blestemau şi ei pe dinafară, să se mai răcorească. Nu puteam să discut cu curcile chestiile astea Şi nici cu Uie, care nu credea pe ce nu putea Să pună el mâna, să pipăie şi să strice. Puii de curcă dădeau iama în greieri, Călugăriţe, păianjeni, fluturi, tot felul de gogoşi, Le luau în cioc, le studiau Ori le-nghiţeau dintr-o dată. După piuit ştiam că se bucură de viaţă. Cei de găină, mai tăfălogi, cam rămâneau în urmă, Curcile ale bătrâne întorceau capul după ei: „Mă, mă, mă!“ Ferească Dumnezeu să fi apărut vulpea, Erau în stare Să sară pe ea s-o sfâşie, s-o facă bucăţele. Acum, ca să vorbim drept, nu ştiu cât ar fi sfâşiat-o ele, Dar ne plăcea să le credem foarte viteze, ca pajurile din Poveste. – Mă Ilie, îl întrebam pe Ilie al Vetii, primul prieten la Cataramă. Coleg de gâşte şi-aşa mai departe, Până la vaci, Tu ai văzut vreo vulpe omorâtă de curcă? Că tu eşti mai mare c-un an, ştii mai multe, începea ploaia.Trăznetele trânteau uşile încă nefacute din copacii seculari. Puii cu sclipiri de spaimă în ochii mici Alergau spre mamă, bombardaţi de mărgele.

LA LILIECI

59

Curcile încremeneau deodată ca Maica Domnului pe icoană Şi-i primeau sub pene, ca-ntr-o scorbură caldă, Sub coverca de frunze o aripă mare şi bună simţeam deasupra noastră.

60

MARIN SORESCU

LUMEA ALBĂ Ieşirea în lume este la poartă, duminica, Aici curg veştile ca pe câmpul de luptă, Afli ce-a mai făcut lupul şi ce-a visat Ţaţa Anica. – Uliuliu, străfigai! zice Gaga Riţa, Care strănută tare. – Noroc, cumnată! Muierile îşi aduc scăunelul, ori ne trimit Pe noi după el, Unele şi-au pus oamenii de le-au făcut pat la poartă E un fel de bancă, dar nu ştiu de ce i se spune pat, Cele mai în vârstă stau chiar jos – se aşează: hopa! Dă-te, fa, mai încolo, că bine mai e şi pe pământ, Că parcă în groapă nu stai tot pe jos? Şi împopoţonată cu ţoalele ale mai bune! Bărbaţii şed pe lângă uluci, fumează, dau să se Caţăre pe pod Dar e văruit, ochii tuturor sunt pe drum: Cine mai trece la deal, la vale ? Te pomeneşti Că apare şi vreo nuntă, de vin ăia-ntâi cu Plosca şi dau şi la copii. Cei de pe linie sunt primeniţi cu cămăşi cu ciucuri, Chiar dacă merg cu boii la potcovit, si au Buzunarele pline de caiele, Nu le mai atârnă brâul, Dau bună ziua de departe şi au timp să schimbe Şi două, trei vorbe. Li se descoperă numai părţile bune

LA LILIECI

Şi îmi apar într-o lumină nemaipomenită, lăptoasă, Parcă toţi ar fi ctitori de fântâni cu cumpănă. Mă, ăia de vă suirăţi pe pod, se aude o voce slabă Din casă, Daţi-vă, gagă, mai la o parte, nu-mi staţi în zare, Să mai văd şi eu lumea albă. E vreo babă căzută rău, care măcar că nu se mai poate Urni din pat Dar pe geam s-ar uita, printre dreve, cu ochii aproape Stinşi. – Asta ce-o mai fi vrând să vadă, săraca? I-o fi moartea sub pat, odată îi face „bau“… – Ei, mă, vrea să se mai uite şi ea la lume, că e Duminică Şi să mai vadă şi ea lumea.

61

62

MARIN SORESCU

CASA LELIŢEI Casa Leliţei era o bujdulă veche, de pe vremuri, De bârne, cu o uşă grea dintr-un singur lemn Cioplit, abia se deschidea, Te aplecai când intrai în casa cu focul, Că pragul de sus era cam jos. Era parcă mai simplu de intrat Direct din pod. Noi, copiii, ne urcam pe ulucă Şi de-acolo ne strecuram pe sub straşină. Podul era plin de străchini puse Pe unde ploua prin acoperiş, întorceam străchinile cu fundu-n sus. După aia înfundam cu cârpe şi urloiul sobei Şi când facea focul, ieşea fumul buşneag din ogeac, Nu te vedeai, te loveai cu capul de corlată. – Oho, se văita Leliţa, plecând prin odăi, Mai stau şi eu o ţâră pe la voi, Că nu se mai poate trăi, fato, în cojmelia aia, Ori plouă peste mine în cergă, Parcă vine ududoiul, Ori iese fumul buşneag.

LA LILIECI

63

TATA Aveam vreo trei ani, Stăteam în curte şi mă jucam cu nişte surcele Şi Rujan, care se învăţase să-mpungă, Nu ştiu cum scapă de unde era legat Şi vine la mine, mă ia în sus şi mă pomenesc zburând Noroc că m-a luat între coarne, nu m-a înţepat, nu nimic, Eu căzusem în picioare şi râdeam, că-mi plăcuse Cum mă lansase în aer. Boul venea iar spre mine şi-atunci a apărut tata, S-a răstit la el şi-a-nceput să-l bată cu un resteu. Aşa mi-a rămas în minte tata, mânios, Bătând o vită care era să-i omoare copilul. Hu stăteam şi mă uitam la omul acela înalt, cu mustaţă, Care sărise să mă apere. încă mai râdeam, Dar tata era supărat tare, şi pedepsea straşnic vita nărăvaşă. 1 )e felul lui se zice că era foarte blând, visător, Seara se suia pe o plastă de fân şi se uita la stele. Scria şi poezii. Pe una a publicat-o, încrustând-o cu briceagul l‟e o plută tânără pe Dobreţ, Singura lui tipăritură în timpul vieţii, Care a tot crescut cu copacul Şi a avut mare influenţă asupra mea. Asta este însă imaginea care mi-a rămas, I .a scurt timp a-nceput să-l doară un picior Şi-n trei zile a şi murit,

64

MARIN SORESCU

De-a rămas toată lumea trăznită, jumătate din sat a mers în urma lui La-nmormântare… Parcă-mi mai amintesc cum aruncau nişte bani pe la poduri, Când trecea carul, mergând încet şi lumea jelindu-se în urmă.

LA LILIECI

65

BABA Spăla clanţa uşii după fiecare musafir, I .a urmă dădea şi peşchirul printr-o apă, două, Şi-l zvânta în mână, la soare, în fundul curţii, Să nu-1 spurce microbii de pe gard, Unde avea numai oale puse în pari, cu gura-n jos. Stătea dreaptă, înaltă şi serioasă, (lu mâinile-ntinse cât era peşchirul de lung, C lare, uscându-se, începea să se umfle de vânt. Asta iar se pregăteşte să zboare, Acuşi o s-o vedem peste case. Se duce să măture raiul. I ra mare ceartă în casă dacă noi copiii Nc apropiam prea mult de patul ei, după sobă, (;ă zicea că-1 pângărim, Noi ne feream cât puteam, dar din şase câţi eram l Jnul tot mai scăpa mâna pe piciorul patului, Haba da fuga cu apă clocotită şi spăla bine locul, „Tu îi înveţi“, bombănea către mama. Numai de tata îi părea rău Şi de când a murit, se ducea în fundul grădinii, Sta aşa tristă ori se jelea: „Fănică, Fănică, murişi nevecuit“. I )acă ne apropiam vreunul, odată tăcea. I )ormea cu picioarele scoase din pat încolo, Aşa drepte, afară din cergă, ca dintr-un tron prea scurt. (lând pleca pe la fie-sa Riţa,

66

MARIN SORESCU

Desfacea patul şi chitea blanele. Le lua câte una şi le facea grămadă. Că ea pe scânduri dormea, nu voia să pună saltea, Zicea că salteaua n-o odihneşte. Cerga, velinţa, tot aşa le chitea pe lacră. Când venea, le lua la spălat. Blanele patului le usca rezemate de gard. Apa n-o aducea de la prima fântână, ci ehe, Se ducea peste şapte, opt fântâni încolo, care aveau cumpănă, Până ajungea la cişmele. Nu suferea fântânile stătătoare, de teama să nu fi luat Apă înaintea ei de-acolo de-i necununaţi, nişte pângănii, cum le zicea. La cişmele apa se primenea încontinuu… Venea de la o poştă cu oala mare de apă, Aşa pe podul palmei, parcă era o sfântă. Dacă se-ntâlnea cu popa, cu vreun om necununat, ori vedea Vreun os, vărsa apa-n curte să n-o vadă lumea Şi se-ntorcea să ia alta. Aşa o ţinea toată ziua. Când spăla cămăşile, începea de lunea şi până vineri le tot Linciurea. Le punea seara iar în albie, dimineaţa Iar le punea la spălat. Şi era cu gândul numai acolo. Când să ia varză din beci, întâi se spăla bine cu apă caldă, în casă, La urmă mai lua şi-ntr-o cană să se spele acolo înainte de-a umbla-n putină, fiindcă pusese mâna pe clanţă. Toate certurile în casă începeau de-aici, că le cerea la toţi Să facă la fel. în tinereţe fusese o frumuseţe de femeie, Cu pielea albă, roză, înaltă şi subţire, Cu ochii mici, negri. Se-mbolnăvise când au făcut casa, că gătea singură pentru Oameni, în curte în soarele ăla, pe lângă foc,

LA LILIECI

67

Ni-ncepuse s-o doară capul rău de tot, La urmă odată i s-a zbârcit fruntea, Şi cam surzise .Şi din asta rămăsese ea cu durerea spălatului. C) durea dacă ceva nu era spălat din şapte ape, de la şapte fântâni Iar nora în loc s-o înţeleagă, i-a umplut casa de copii. Săreau toţi în toate părţile, Acum nici un lucru nu mai stătea la locul lui. (lând facea noru-sa colivă, zicea că să i-o spele din Patruzeci şi patru de ape şi îi comanda: apă de la cişmea.

68

MARIN SORESCU

PĂLĂRIE Pălăria mea a ajuns în casă, Niciodată nu credeam C-o să fiu aşa de important Să am pălărie în cap. Când eram mic, fratele mai mare Ne cam bătea – şi avea pălărie Care îl dezvinovăţea Şi umplea casa.

LA LILIECI

SPÂNZURATUL Mitrele, de câte ori se certa cu muierea, îşi lua betele să se spânzure la sălcii, în vale; Să vadă şi că, fir-ar a relelor, Ce-nsemna el în casa asta, na! Săriţi lume, ţipa Leana. Nea Dumitre, Nea Ioane, I )uceţi-vă, daţi fuga-n vale după ăl nebun. | icu, Bag‟ Samă, Cazaca, Mitrănoaia, tot cătunul Se strângea la panoramă. Mitrele mergea înainte, considerându-se de pe Acum mort, Vedea negru-naintea ochilor şi-aştepta să sune (ioarna de apoi Pe podul lui Giurcă. Spânzurătorile lui, fiind mai dese în anii de secetă Şi sărăcie, îndulceau întrucâtva atmosfera, Adică n-o fi nici dracul chiar aşa de negru, Nu moare omul cu una cu două nici de foame, nici de Nimic, Nu vă uitaţi la Mitrele?! Ajunsese să fie dat exemplu de longevitate.

69

70

MARIN SORESCU

Băga capu-n ştreang. Când îşi da drumul, altul, suit din timp în salcie, Jap! cu securea, tăia ori creanga ori betele, Spânzuratul buf, jos, Leana venea repede cu găleata cu apă rece de la Fântână şi turna pe el, să-nvie. Conta cât era de mort: alteori numai îi dădea de băut din cauc. Să-l mai fi lăsat o ţâră s-atârne, se vaită vreuna, Să fi apucat măcar să scoată limba, venirăm degeaba, Mi-o fi dat Şi laptele-n foc. Omul lui Dumnezeu, îl încuraja Ţicu pe Mitrele, care Se arăta mahmur ca Lazăr după înviere, nu ştia ce Atitudine să ia, Ii era ruşine şi necaz, toţi ne mai certăm cu muierile, Alaltăieri eu nu i-am aruncat alei mele masa-n bătătură? Nu mi-a făcut mâncare bună; am luat masa de margini, Cu tot de pe ea Şi-am dat-o zdup! peste prispă. Dar de ce să mă omor? Mai bine o fac vânătă, cu mine Să nu se pună! Femeii nu trebuie să-i verşi laptele-n păsat. – Ăsta cu spânzuratul lui a ciuntit toate sălciile – Râdea cineva Hă, hă! – Oricum, de murit în pat n-o să moară. Lumea vorbea tare, unii îl căinau pe bietul creştin; „Cine ştie ce-o fi în casa lui, de-ajunge el până-acolo!4 „Da din ce vă luarăţi, fa?“ – întreba Veta. „Lasă, ce să mai… hai acasă, omule!“

4 ega betele înflorate, ţesute cu drag de muiere, asta I I o uita întotdeauna, I i cbuia să-i aducă ea aminte, cu târnul, I c înnoda de-o creangă, scuipa spre Leana şi-şi

LA LILIECI

Mitrele se ştergea de paie şi pleca bombănind pe (‟.oastă-n deal, I cana venea în urmă cu vadra-n cap. Noi, copiii, rămâneam ultimii la sălcii. Ne-ar fi plăcut să vedem un om spânzurat şi să ne speriem. Unii abia aşteptau să se facă mari şi să-şi pună ştreangul I )e gât, (la să se strângă lumea, să-i vadă şi ei să facă pe grozavii, Morţi, cu ochii beliţi. (‘ine spunea asta acasă, se pomenea cu palma peste gură: Mă zăltatule, tu ştii ce lozăşti? I auzi, ăştia altceva mai bun n-au învăţat de la ăi Mari.

71

72

MARIN SORESCU

FUSUL Moara noastră din sat era renumită, Păcănea tare, de ziceai: Doamne, ce e asta? Veneau la ea care din multe sate vecine – unde mi se pare că Nici nu erau mori – şi aşteptau la rând. Oamenii plini de faină urdinau de colo-colo, cu saci în spinare, Le pârâiau betele, Ii urcau pe scară sus, la coş, Femeile cu basmalele albe, cu părul văruit, ieşit de sub batice, Tot dădeau cu lopata în lada unde curgea, cald, mălaiul. Toţi vorbeau tare, se spuneau glume al căror sfârşit nu se auzea Din cauza zuruitului pietrelor ori al motorului, dar lumea râdea Ca şi când ar fi auzit totul. – De ce râd ăştia? întrebam enervat, ce-au găsit de rânjesc? – Taci, mă, că aşa e la moară. Mă ţineam de fusta mamei, înspăimântat să nu mă pierd în Furnicarul acela industrial, Şi când mama trebuia să umble mai repede, după saci îmi lua frumuşel mâna şi mi-o punea pe altă fustă şi-i facea Semn femeii să aibă ea grijă, Iar eu, căscat, cu ochii la roţi, la mălaiul care susura ca Izvorul, la Cântarul gemând când se aruncau pe el sacii, Nu observam schimbarea, stăteam cuminte şi fără grijă. Odată însă, nu ştiu ce impresie voiam să-i comunic, şi Când mă uit în sus, văd altă bluză, Altă basma, Alt chip, o urâtă, o magaoaie – parc-aş fi văzut moartea, aşa M-am speriat.

I

LA LILIECI 73 – Mamă! am ţipat. – Vine acuşica, mi-a zis femeia cea urâtă, avea şi-un neg Pe nas, stai binişor. – Mamă, mamă! Ţipam ca din gură de şarpe, până când m-a dus la Ea, sus pe scări. Se pregătea să toarne în coş. „Ce-o să se facă el când o fi mare ?“ – Mă pierduşi, ai? a râs; Stai pe săcoteiul ăla, că eu am Niţică treabă. Atunci s-a auzit ţipătul. Şi la urmă învălmăşeală Mare jos, Morăreasa, care era o femeie tânără şi frumoasă Fusese trasă pe roată, Baticul i s-a înfăşurat pe fusul motorului şi-a tras-o şi pe Fa de păr, .Şi toată s-a înfăşurat ca o jurebie pe fus, şi-a fost Făcută zob. Până să oprească morarul motorul, ea era împrăştiată în toată Moara; alunecai pe creieri. I ,umea a aruncat mălaiul şi faina aia. Moara a rămas aproape goală o vreme şi noaptea se zicea că vine Stafia muierii, Care, luată prea repede, nu şi-a dat seama cum s-a-ntâmplat Şi vine să cerceteze cazul. ( I c să mai cercetezi, omul trebuie să moară de ceva când moare, Că aşa degeaba… 1 )upă aia iar au început să scârţâie carele I .a deal, mama a luat curătoarea să pregătească şi ea o baniţă 1 )c boabe 1 )ar cine mai îndrăznea să-i zică să mă ia cu ea? I ‟ăcănitul morii pe care-1 auzeam de pe Seci Mă facea să rămân gânditor printre oi.

74

MARIN SORESCU

COPĂCEANCA O dată am văzut-o pe Copăceanca, ruda noastră de la Boghea – Satul vecin, Ne era rudă, după tata cred, Şi-ntr-o duminică, spre prânz, se uită mama pe vale şi zice: Aoleu, aia n-o fi Copăceanca? Ba că ea e! Uitaţi-vă că e Cât o prăjină. Sări, Lisandrie, de mătură prispa, ne vin rudele. Tu, Marine, ia târnul ăla şi dă prin curte, Dar cu grijă, nu-mi ridica tot praful în slăvi, Ionică, tocaşi la raţe? – c-or să vină peste noi ca tătarii, N-auzim ce e pe la Boghea. Pe la ulmii noştri, înota în fân o femeie înaltă, Pe cap avea o văşcălie de floarea-soarelui, mare, o ducea ca Pe-o baniţă. Şi-n mână ţinea de coadă un dovleac alb. – Mai venişi pe la rude? – a întâmpinat-o mama veselă. – Da‟ câinele e legat? – Mergi fără grijă, nu mai avem, că i-a dat o cheftea un Vrăjmătos, de l-a otrăvit, cât s-a mai chinuit… („Mânca-l-ar fript pe lumea ailaltă“ – sare Ionică, „Taci, mă, din gură!“) …Şi-am rămas cu curtea pustie, o să Vină hoţii să ne ridice totul. – Copiii dumitale se deoache? Ptiu, ptiu! Că mari s-au făcut. – Nu se deoache, gagă, că trebuie să ai timp şi pentru Deocheat şi noi o ţinem într-un iureş. Copăceanca a zâmbit. Fusese femeie frumoasă la vremea ei, Se purta curat, îmbrăcată ca de demult, cu peşchir de borangic Pe tâmple, purta fustă lungă, semăna puţin cu sora tatei, Riţa.

L A de L I la L I vatră, E C I na! că mă lovii cu Capul 75 Acum e gata şi masa, zice mama de corlată, dar stai, cumnată! Mă, îi dederăţi şi voi cumnatei un scaun? Pe-1 bun, că degeaba Avem maistor în casă, toate scaunele se zgâcină. Uite, pune-te colea. j‟i-or fi oasele frânte de drum. E departe rău. Eu până La Dobreţ şi nu mai pot de tălpi. – Nu, că venii de drag, spune Copăceanca, porumbu-i mare peste Tot. Mergi, mergi şi tot pădure de coceni. Da de lup nu-ţi fu urât ? – Nu se dă el la om. – Ei, da‟ pe-al lui Graure nu era să-l mănânce anul trecut? Stăteam toţi în prispă şi nu prea aveam ce să vorbim cu ruda Asta străină. Copăceanca pusese văşcălia de floarea-soarelui la mijloc şi Ciuguleam toţi, strângând cojile în mână, că prispa fusese Măturată şi era măturat şi în curte. Ionică dăduse să scuipe peste pridvor, se suise pe-un scaun că Nu ajungea şi-l trăsesem de mânecă, nu se cădea I )e faţă cu musafirii. Dovleacul o să fie bun la iarnă. După ce tragi turta din foc liagi dovletele, Se coace până dimineaţa şi când vă sculaţi, îl aveţi cald. „Asta o fi crezând că murim de foame“, a înghiontit-o Lisandria Pe mama, la vatră. „N-a avut şi ea ce să vă aducă, e săracă, fa, a zis să nu vină ( ai mâna goală!1 Şi râzând: „Când a mai venit o dată a adus un tâlv şi I )ouă drugi de sămânţă, de râdea şi I .mică, taică-tu, uite cu ce Plocon vine asta?!“

76

MARIN SORESCU

Dovleacul îl pusese Copăceanca pe pridvor, să-l vedem mai bine. Era mare, falnic, destul de copt, coaja subţire, parcă ar fi Fost crescut la oraş. Lisandria s-a dat pe lângă el şi i-a făcut vânt cu cotul peste Prispă. – Aoleu, căzu? Se spărsese, că era pridvorul înalt. Porcul şi tăbărâse pe el Ca Napoleon. – Avea zale bune, de sămânţă… acum, ei! a oftat femeia amărâtă. Şi ce mai e pe la Boghea, a plouat ? zice mama ca să schimbe Vorba. Lisandrie, du-te tu-n beci de ia nişte ţuică, hai că e gata Masa. Adu şi murături. Da‟ ardeii să nu-i iei, că nu s-au făcut. Ce-o fi adus-o pe femeia asta peste dealuri, cu floarea-soarelui In cap, şi cu dovleacul în mână? Parcă-mi era şi milă. Când treceai dintr-un sat într-altul era ca şi când te duceai In străinătate. Puţini rămâneau să se căpătuiască prin alte sate, că nu le Pria clima. Mă uitam la musafirul nostru ca la cineva dintr-o altă lume.

DEZMOŞTENIT LA LILIECI 77 Ţaţa Manda nu râdea, nu glumea. Mereu îngrijorată şi prăpăstioasă. Zicea: „Fusei pe la amărâtele alea de locuri, la Bocşă, l ată, nu e nimic, pământul – negru! O să murim de foame“. Fugi de-acolo, Ţaţă Mandă, sărea Marioara, nu fusei şi eu alaltăieri? Nu te vezi din porumbi, niciodată n-au crescut aşa de mari, te Mănâncă şi lupii în ei. O să murim de foame, repeta jalnic mătuşa noastră. învăţasem şi eu să-njug boii, care erau blânzi. Dacă aveai Forţa să ţii jugul, veneau şi băgau singuri grumazul. Umblam cu carul, fudul, în faţă, cu picioarele atârnate în jos Şi cu nuiaua în mână. Ba chiar fusesem cu Ionică, de-am întors o mirişte în Piscul cu Bojii. j aţa Manda a mirosit avansarea mea la coarnele plugului. A dat târcoale vreo trei zile pe la noi, 1 )upă aia, nu ştiu ce-a vorbit cu mama, că vin amândouă la mine. Marine, i-auzi ce zice Ţaţa Manda, spune mama dulce, Nu te duci tu mâine Să-i întorci şi locul ăla al ei pe Poiana Popii? Nu, am răspuns eu sec, ca un om mare. II umplu buruienile, măi băiete, s-a văietat femeia. I a primăvară, dacă pun porumbi cu parul, n-o să se facă nimic, l) să murim de foame. E pământul gras, merge plugul singur, tu doar te faci că ţii I )e coarne, adăugă mama, le mai şi înveţi să ari cu prilejul ăsta.

78

MARIN SORESCU

Ei, dac-ar fi greu, înţelenit, nu te-aş trimite eu. – Când? – Mâine, a răspuns Ţaţa Manda, mâine până nu-1 năpădesc buruienile, Că e-ntors şi la deal şi la vale şi numai al meu a rămas aşa. – Bine, m-oi duce. Mama era bucuroasă. Seara mi-a spus că-i pare rău şi de „Amărâta“ aia de la vale. E şi ea singură, şi pământul ăla cui o să rămână? Nouă. S-o ajutăm şi pe ea, „…c-a fost cu minte, mă, putea să-l vândă Pe tot şi nu vă lăsa o palmă. îşi lua bulendre“. Apoi către mine: Hai culcă-te! Că mâine Te scoli devreme. A doua zi eram pe cobile, coboram pe la fântână la vale. Am avut ghinion de dimineaţă. Dând boii la apă, când să-i înjug, pe cel de hăis l-am pus de cea. Stăteau amândoi proţăpiţi şi nu vroiau să se urnească. A sărit Un om Nimerit pe-acolo, I-am schimbat şi le-am dat direcţia. Răsărise soarele şi sclipea pe fierul plugului Şi pe potcoave – eu mă trăgeam pe cobile. Ţaţa Manda era pe loc, să-mi arate mejdina. Numai la brăzdat mi-a ajutat, după aia s-a dus, Că are o ulcică pe foc. Pe la prânz m-a apucat un soi de lehamite, „Dacă rămân şi termin locul ăsta – mi-a trecut prin minte, gata, Aici îmi cântă mierla, toată viaţa o să mă târască plugul de Colo, colo…“ Am lăsat boii înjugaţi pe brazdă. De ei îmi părea rău, dar n-aveam ce le face. Să le schimb şi condiţia lor? Am mai întors capul pe la părul lui Spânu. Boii stăteau,

I

LA LILIECI

Prian rumega, Murgilă arăta cam neliniştit. Săracii, nu ştiau nici ei ce Atitudine să ia: Să mai aştepte ? să are singuri ? ori să se ducă să pască aşa cu Plugul târâş ? Ţaţa Manda parcă a avut o presimţire, am întâlnit-o venind Pe Poiana Popii. – Se-ntâmplă ceva? -Nu. – Păi, unde te duci ? – Acasă. – Să iei apă? Adusei eu… – Mă duc… de tot. M-am săturat… – Păi, terminaşi?… – Niciodată n-or să se termine… astea! – Mă, băiatule… Mă, ninăle… Mă, gaică… Râde lumea… întâi m-a luat cu frumosul… la urmă a întors foaia şi-a început să blesteme şi să mă ameninţe. – Dacă nu te întorci, te dezmoştenesc! Mă faci tu să ajung Până aici! Mă duc la primărie şi fac act. – Ce dacă! Şi desculţ prin mărăcini, călcând apăsat, înjurând Ca un om mare, plângând ca un copil, M-am dus hotărât acasă şi… m-am ascuns în pătul. A venit ea cu boii şi cu plugul, povestind la tot satul C !um are să mă dezmoştenească. 0 să ne dezmoştenească pe toţi şi-o să 1 ase pământul alor lui Ioane, că tot are el vreo treişpe-paişpe Copii.

79

80

MARIN SORESCU

DUMINICA OAMENII N-AU PORECLE Duminica oamenii n-au porecle, Li se spune curat pe numele cele bune. Care nu li se potrivesc deloc, ca hainele de moarte, Păstrate cu mare grijă în lacră. Poate că lumea simte nevoia de primeneală după o Săptămână pe câmp, Ori în pleavă şi praf la spatele maşinii de treierat, Când strâng paiele cu furca şi cară plastele, legate cu Lanţul. Se stă la poartă sau la fereastră, dar ochiul e pe drum: Cine mai trece la deal sau la vale ? – Uite-1 şi pe Nea Dumitru Seder, zice Nea Florea, plecă de Dimineaţă. Ăsta iar tocmeşte niscai boi. Bun giambaş. „Aşa devreme, Nea Dumitre ? Te duci parcă vii.“ – Bag‟ samă, vinde al lui Păsărică boii şi mă reped să-l Ajut să-i tocmească. – De ce-i zici Nea Dumitre? Ăsta nu e Bag-Seamă? întreb eu, nedumerit. – Ei, râde Nea Florea, asta e porecla, dar pe el îl cheamă Dumitru Seder, de ispravă om! Ştii unde stă? Aci de la vale de fântână, în hardughia aia; Are sania în casa cu focul şi doarme pe-o uşă dărâmată, Anica i-a umplut casa cu cloţe, Când am intrat odată nu ştiu cum s-au speriat, uite aşa Săreau de pe cuibare, toate în toate părţile, ca liliecii – „Fir-aţi ale naibii!“ zicea Anica.

LA LILIECI

„Hopa, că vine şi Primăvara“ – se mira cineva. De la cotitură apărea Cucu, înalt, cam dejghinat, Dar bănuţul tot strălucitor la ureche. – I-a murit un frate şi ca să nu ajungă moartea Şi la el, că e singurul moştenitor, i s-ar stinge neamul, Şi-a pus banul ăla gălbui la urechea stângă. Vezi Că i-a purtat noroc, n-a căzut de pe căpriori. Mă, uite, cât e el de jigărit, a scobit toate lemnele Şi-a făcut satul din nou. Bun maistor. – Bună ziua, Nea Ioniţă, te dedeşi jos de pe coşmelie, Nu vrei să sai ca Manole deloc, ai ? – Păi, fir-ar să fie, mă ţin bine, eu merg pe case ca Pe şuşea, Nici nu mai bag de samă, dacă de mic tot pe la cucumele – Da‟ i-auzi ce-ntreabă copilul ăsta, Banul ăla al dumitale mai merge ? – Merge, merge, că doar nu merge de-a tuturiga, Zice, şi se duse vesel la vale. Aflu o mulţime de nume noi, şterse, care nu spun nimic, Nume de pomelnic, n-au nici o legătură cu frumuseţea Poreclelor. Pe Şoalda lui Cazacu o cheamă Ţaţa Floarea, Pe Spânzu – Ion Pe Focu – tot Ion Pe Dârmon – Fane Dragu Pe Boc Titu Seder Pe Ciuşe, ăl cu căciula mare ţuguiată care trece l udul în picioare în căruţă Prin sat, de i se pare nevesti-si de stă Impopoţonată alături că toate muierile se Uită la el Şi când ajunge acasă se pune de le face farmece, îl Cheamă Nete,

81

82

MARIN SORESCU

Adică nu, asta e tot poreclă – îl cheamă Popescu (Unii au câte două, trei), Pe Civică — Amărăzeanu Pe Guiţ, Gogu, Tot felul de nume pocite. Astea sunt ca apa sălcie, Zicea Nea Florea, Apa aia de nu spală şi nu fierbe fasolea. Dar duminică e păcat să porecleşti lumea. Să se bucure toţi, e zi de odihnă. De pe linie de la deal apare Ioncica lui Mutu, Cu furca-n brâu, torcând, „Asta de unde o fi având atâta lână? O să toarcă şi-n Mormânt.“ – Gagă Ionică, nu te mai hodineşti ? – Şi pe Mutu ei, cum îl mai cheamă? întrebam eu, Să aflu totul până la capăt. – Păi,… tot Mutu. Ăstuia n-ai ce-i mai face, Aşa l-a lăsat Dumnezeu. E mut şi-n ziua de Paşti, săracul!

LA LILIECI

A BĂTUT CLOPOTUL Cel mai rău ne-a părut când a murit Gogu lui Duluman, Prietenul lui Nicolae, Când s-au dus amândoi pe linia-ntâia, în Tatra, Dar înainte de asta, au venit pentru două zile Acasă, în permisie, Să-şi ia rămas bun şi să pună ochii pe câte-o fată, Ca să-i spună să-i aştepte la poartă. Dacă se ştiau aşteptaţi de cineva, ori logodiţi, Era ca şi când nu i-ar mai fi putut nimeri glonţul, Ori chiar dacă mureau, mureau de drag pentru patrie. Seara, înainte de plecare, ne pomenim cu Gogu pe la noi, Trop, trop, cu nişte bocanci grei pe la uşă. Zice: am venit să-i spun lui Nicu să se scoale devreme. Era-mbrăcat de luptă, ca să-l vadă satul, avea manta lungă Raniţă, bidon, gamelă, nici un câine nu-ndrăznise Să-l latre. Mama le-a pus masa, cu faţa ca pământul, Plânsese, toată ziua i se bătuse un ochi şi-avusese şi-un Vis rău Dar acum încerca să zâmbească. – Şi pe cine vrei să iei tu, mă Gogule, când te-ai întoarce ? Cine ţi-e dragă? Gogu întingea într-o tigaie cu nişte carne de porc, Pecie bună, I rau şi murături într-o strachină, mânca cu poftă. A râs: – Toate-mi sunt dragi, uite până şi tigaia asta,

83

84

MARIN SORESCU

Parcă-aş lua-o, Ce zici, Nicolae ? Asta ne-ar ţine de foame ? – Mă, ca tigaia nu mai găsim noi, asta e ştiut, Ce e acasă e sfânt, dar nu-ntoarce tu vorba, Te logodişi ? – Ce să mai încurc o fată?… Că ştiu eu dacă-oi Mai veni ? Eu şi cu Ionică eram în vârful patului, Ne părea rău că nu suntem şi noi aşa de mari, Să plecăm să ne batem cu turcii, cu tătarii, avarii, Oricine, indiferent, numai să ne apărăm patria de lifte. Gogu a căzut după un an. Era pe aceeaşi linie cu Nicolae, se-ncurajau unul pe altul, Şi scriau amândoi o singură scrisoare acasă, că nu prea Aveau litere, ori nu ştiu ce le lipsea acolo pe front. Intr-o zi primim doar o jumătate de scrisoare. La Sandu lui Duluman Au început să ţipe toţi ca la cutremur, Când se mişcaseră casele şi căzuseră cloţele de pe ouă, de-au răcit puii. Şi nimănui din sat nu-i venea să creadă, cum se-ntâmpla De fiecare dată când murea cineva, că era foarte greu să Crezi că ăla n-o să mai fie deloc, gata. – Poate n-o fi adevărat, îşi dădea mama cu părerea, Deşi după semnele pe care le avusese ea… „Ştiu eu pe cine-or fi îngropat ei? Că-i adună bucăţi, nu se mai cunoaşte; el o fi numai Dispărut, Ori rănit pe undeva, cine ştie! Pe front se mai întâmplă şi minuni“… Da‟ de unde minune, Mumă-sa a început să-i facă rostul, ca la morţi, Că şi morţii au rostul lor, trebuie să ţii pasul. L-a pus în pomelnic, i-a dat o oaie peste groapă, Au făcut ai lui şi pomană cu oale şi toiege,

i

LA LILIECI

Nu mi-a fost foame deloc, Mi-am adus aminte de tigaia pe care voia el s-o ia I‟e front, I am dat bucatele lui Zarbă. 0 fată mare a scos de la fântână timp de treizeci 1)e zile 1 )imineaţa de tot, înainte de-a răsări soarele, Câte o vadră de apă ne-ncepută, asta în caz de sete l‟c lumea ailaltă.

85

86

MARIN SORESCU

PE SPIŢE Pe spiţele carului e foarte frumos să mergi, Asta înseamnă că te-ai făcut mare Şi ştii cum se-nvârte roata, Mai ales la deal, când urcă încet carul, scârţâind, Poţi să muţi piciorul în voie de pe o spiţă pe alta. Am mers pe spiţe pe Ungureanca, Ăsta era drumul ciobanilor, Pe aici veneau ei din munţi când mergeau spre Dunăre Să spele oile, Aveau pesemne atâtea că numai în Dunăre le Puteau spăla de usuc. Soreştii tot pe aici or fi coborât, alunecând pe cojoace. Zicea Moşu Pătru că Radu de la Alun, unul din moşii Noştri, mai avea patru plaiuri în munţi şi-i tot chema. Dar cine s-a dus să verifice? Poate nici n-or mai Fi acolo. Când mergeam pe spiţe nu mă gândeam la asta, Cred că nu mă gândeam la nimic, Puneam repede piciorul de pe o spiţă pe alta Parcă-aş fi probat orizonturi, Având impresia că eu învârt roata şi odată cu ea globul. De multe ori am urcat aşa pe la Coza în deal. Mă duceam cu Nicolae în pădure să aleagă tălpi de casă, El tăia cu securea, eu mă ţineam la vite. O ciocănitoare s-apropia de noi, cu toaca ei. Odată numai ce apare acolo Moşu, măsura cu spinarea Copacii, îi cerceta cu băţul şi-i asculta. Ii părea rău pentru fiecare lemn însemnat de Nicolae,

LA LILIECI

I )acă sunt pentru casă – ce să faci! In ziua aia, după ce a ciocănit cu băţul mulţi stejari S-a oprit lângă unul mai falnic, l-a privit lung, I ,-a luat în braţe, a bătut cu pumnul noduros în scoarţă. Dumneata erai ciocănitoarea aia? a râs Nicolae. – Păi dar! Caut şi eu ce roade sub coajă. Mă, Nicolae, zice, uite din ăsta să-mi ciopleşti tu mie Lada de zestre… când o fi. Copacul foşnea răcoros. Ii răspunsese ? Nu-i răspunsese ? – Lasă, Moşule, c-o mai fi până atunci. – Dacă! Hai fa-i semn, să nu rămân pe dinafară, Că se pune vremea rea. Acolo pe Bisa se discuta despre moarte simplu, Ca despre croială şi m-am mirat. Moşu avea aproape optzeci de ani, dar se ţinea bine. Acum era foarte bucuros că stejarul acela îi venea De minune.

87

88

MARIN SORESCU

LELIŢA – O-ho! Uite-o pe Leliţa Floarea! Merge parcă-ar juca în Ţeste, parcă e samodiva. Lumea adunată în poiană, la taină, începea să-şi dea coate Când apărea Leliţa După uliţa lui Nea Miai, mergând legănat ca raţa, cu fusta Cu coadă ca de aeroplan în urmă. – Asta n-a mai învăţat să se-ncingă, Zicea Nea Florea, uite, într-o zi o să pun mâna s-o încing eu. – Măă, că ţi-e rudă! Era văduvă din războiul ălălalt, şi amândoi feciorii luptau Acum pe front – şi Gheorghe şi Ilie. Aşa am apucat-o, cu părul ca de cânepă, îi tot cădea-n ochi Câte-o viţă sură, ieşită de sub basma, Că ea nu purta peşchir. Pielea i se zbârcise de mult pe faţă, Mâinile şi picioarele – numai crăpături, ca pământul când e Secetă. – Cumnatul Miai mă dete pe uşă-afară, se văieta ea, De câte ori venea să ceară câte ceva împrumut. Acum, în ultima vreme, ne punea să-i citim şi scrisorile de pe Front, Primea când de la unul când de la altul câte-o carte poştală Dictată de ei cuiva, că nu ştiau carte. Toate erau scrise cu creion chimic, înmuiat în gură, Ori în ploaie. George, dacă se nimerea în vacanţă, i le citea cu mare

LA LILIECI

89

Seriozitate Şi facea consideraţii de ordin filozofic asupra evenimentelor Şi conflagraţiei. I .eliţa asculta trăznită… Când n-a mai primit Nimic multă vreme a venit speriată la noi: – Ce-o fi pe-acolo, Nicoliţă? Mama a dat din mâini, luată de gânduri: Văd că şi Nicolae-al meu tace. A doua zi am găsit într-o ladă în pod o carte poştală veche, I i i misă de bunicul Ion Bălan lui Tata, în războiul ălălalt, Am strigat-o pe Leliţa la gard: „Ai o epistolie“. Şi i-am citit cartea poştală care zicea aşa: „Fănică, află de la noi că suntem sănătoşi cu toţii, Cu toţi ai noştri. Dar trimite-ne şi nouă scrisori cum o duci pe acolo cu serviciul, Şi scrie-ne şi nouă dacă te-ai întâlnit cu Costică, este Şi el tot acia“. I .isandria şi Marioara pufneau în râs. E din războiul ălălalt, spunea Marioara. I .eliţa rămăsese tristă. Vedeam c-ar fi vrut chiar şi veşti Scornite. ()dată i-am citit de pe o foaie de porumb uscată. Pleca bombănind, abătută. Nu prea avea răbdare Să facă mămăligă, nici cu ce s-o-nchelmeze, Ori dacă-o isprăvea, nu-i venea s-o mănânce singură. Nora, zicea, se uită ponciş la ea, Ieşea cu cocoloşu-n mână la poartă. Aici te-apucă prânzul! Nu mai pui jos, nici la masă ? (îlumea Dumitru lui Chirimenţu. D‟apoi oi tot sta moartă-n tron!

90

MARIN SORESCU

Mălaiul era stricat, Ne-am pomenit cu ea bolnavă. Avea o boală că se-nvârtea-n cerc. Lumea se-nchina. O oaie de-a noastră care căpiase, tot aşa: Păştea ce păştea şi-ncepea să se-nvârtească pe loc Câte-o jumătate de ceas, Până mă duceam şi-o opream. Când plecam de lângă ea, se-nvârtea-n partea aialaltă. Tot de atâtea ori, că număram să nu sară. Leliţa Floarea avea pelagră, aşa a declarat sanitarul Gorici, Asta întunecă mintea din cauza vremurilor tulburi. Războiul măcar să fi fost c-o idee mai scurt. Zicea că aşteaptă nişte doctorii, când s-o termina. „Stai să se sfârşească, stai binişor, altfel se pune atunci problema“ Leliţii însă nu-i venea să stea nici un ceas. După aia a-nceput să i se Cojească pielea de pe ea. Lua câte-o pojghiţă şi-o băga-n gură. – Leliţo! Ce faci, Leliţo? Fugea de-acasă, mergea la capătul celălalt al satului; O aducea nora îmbufnată, în car. Mă speriam tare când vedeam că-şi duce mâna la gură şi-ncepe Să muşte din ea. – Ţi-o fi foame, sărea vreo femeie, vină-ncoa, na aici Bucate, na legume. – O-ho! Că nu mi-e foame deloc. – Atunci de ce-ţi jupoi pielea cu dinţii? – Nu ştiu… nu cred… Dar ce vorbă e aia? îşi ascundea ruşinată mâna la spate.

LA LILIECI

91

I.A STRIGAT Satul are cel mai mare ecou în noaptea de lăsatul postului, (‘And începe o nouă perioadă, atunci se pun în valoare 1 )ealurile ca nişte spinări de lupi, zburlite, Văile ca nişte pâlnii de turnat gaz, ies în relief acoperişurile | iiguiate de şindrilă. E ger, noaptea e sticloasă Şi salcâmii de pe coastă, clăile de fân, toate pătulele şi Magaziile vergeluite sunt ca limba de clopot, gata gata să facă Bang. Se strigă în pumni, în tinichele ori în nişte mosoare lungi 1 )c pe dealul Ţiclonului. Sunt câteva cete de oameni Mai mult tineret, boraci, brocatiş, Ăştia care au chef de bazaconii şi le convine să degere l‟e lângă focurile de boji. Răspund alte cete, peste valea de un kilometru din I )ealul Ungurencii. Sc văd focurile pâlpâind, nişte umbre încotoşmănate Şi se aude strigătura ieşind prin mosor, ca pe un tulnic, C Aim era în vechime. „ Aoleo-leo-leo-leooo…” „Ce ţi-e măă?” „Mă trimisee…” „Cine, măă?” „Lache al lui Pătru… în petit”… (Lache se apropia şi el de cincizeci de ani Şi nu voia să se-nsoare, ca şi fratesău, Târziu.) „La cine, măăă?“ „La Frusina lui Coadă“ (Asta murise de vreo I )oi ani, de bătrâneţe.) I,urnea râdea pe prispă, cu coatele pe pridvor, parcă-ar fi Stat în balcon la un teatru mare, cât satul. Babele ştirbe îşi arătau câte un dinte gălbior: „Hi-hi-hi“. „Dacă nici ăştia nu l-or urni…“ „Taci, să vedem ce mai boscorodesc!1

92

MARIN SORESCU

„Aoleo-leo-leoooo!“ „Ce ţi-e, măăă?“ „Au năvălit tătarii La al lui Cină…“ „Ce vorbeşti, măă? Şi ce i-au făcut, măă?“ „I-au luat ţapul în robie“… (Cină avea un ţap care, toamna, mirosea de nu puteai să treci prin Dreptul casei, iar iarna îşi adăpostea cele douăzeci de capre în casa cu focul, că nu avea leau pentru ele.) „Şi ce-au mai tăcut, măă, turcii…?“ „Nu turcii, tătarii“… „Totuna, măă.“ „Au spart şi la Leana lui Tufăriş şi i-au luat cămăşile să le Treacă prin apă.“ Toate secretele ies acum la iveală, ca untdelemnul, Cine cu cine mai trăieşte, poveşti cu ibovnici, certuri pe mejdine, Tot ce-a fost mai colorat în comună, de un an încoace. S-a mâncat bine, de dulce, acum până spre Paşti tot cu legume Ca indienii, care nu bagă carne-n gură neam, Cu cartofi, fasole, urzici, dragavei, ştir, lobodă, Lucruri de-astea uşoare, că-ţi vine să dai cu masa-n bătătură. Verdeaţa schimbă sângele – aşa se zice, Dar nici aşa să-l faci apă, să-l subţii de tot nu e bine, Şi mulţi nu vor să mai ţie posturile cum trebuie, Se spurcă după două, trei zile, că s-a înrăit lumea, Nu ştie să se mai stăpânească. Dar lăsatul secului se lasă cu sfinţenie, cu masă mare, Ca şi când toţi ar avea de gând de-a doua zi s-o ţină numai în rădăcini şi-n rugăciuni, ori să ajuneze de tot. Când o-ncepe să se crape de ziuă, merg femeile la jgheabul Fântânii şi aruncă firimiturile, strânse cu grijă în şervet Iar cojile de ouă le dau pe gârlă la vale. Aşa s-a pomenit din bătrâni, aşa o fi bine. Acum lumea se relaxează cu ce spun ăia, pe coastă, Mâine cei de-au fost luaţi la scărmănat, ori s-a spus ceva în uibul lor, or să umble c-o falcă-n cer şi cu una-n pământ, Cu parul la subţioară, arţăgoşi,

LA LILIECI

93

Să afle numele celor care i-au făcut de batjocoră, I )e şi-au dat drumul la gură, să-i dea în judecată, (‘,ă au martori, a auzit tot satul. I )ar când e să-i pună de faţă, fiecare spune că n-a auzit nimic, I iindcă a lătrat o jigodie de câine tot timpul, ori A plâns copilul. „Lasă, mă, nene, nu e nimic, nu-ţi cade nasul, Lu n-am auzit nimic, ce ziceau?“ 1 )acă ar învia strămoşii ar crede că n-au murit demult, I una e tot aia deasupra, (lei înfofoliţi în mintene şi cojoace pe dealuri ( are toarnă vorbele prin pâlnie de gâlgâie tot satul de râs Spun de sute de ani cam aceleaşi glume, numai că le pun pe Socoteala altora. l ocurile se mută în pisc tot mai spre nord, Se merge cu strigatul de la vale la deal, spre
94

MARIN SORESCU

PRÂNZUL Intre prânz şi-ntre nemiaz, mă repezeam pe la Ilie Să ne mai jucăm. Ai lui întârziaseră cu masa Şi asistam şi eu cum facea Veta mămăliga. Femeia sta pe vatră, turceşte, Apucase ceaunul între picioare – de-o dogorea la pulpe, De-aia cred c-avea picioarele prigorite, Punea câte-o mână de mălai, să se închelmeze, Cânta şi mesteca iute, iute cu mestecăul de lemn. Mămăliga odată prindea formă, ca o mică planetă, Ca pământul, dacă ar fi fost la început de mămăligă, în timpul ăsta, Ţaţa Veta mai da şi ordine în dreapta Şi-n stânga, că introdusese disciplina în casă, instrucţia, De când murise Ion al lui Ion ăl Mic, bărbatu-său, Şi luase ea comanda. – Marioară, râcâie masa, ori mai bine spal-o, fa-i ceva, Nu te uita-n gura mea, că nu pot să le fac nici eu pe toate. Tu, Mitră, ce tot lozeşti acolo? (Mitra se uita în oglindă Şi-ngâna şi ea un cântec.) Nu te mai fandosi, că nu-ţi veniră Peţitorii, du-te de cere o varză acră de la Nicoliţa, C-aş mânca cu mămăliguţă. – E acasă, mă, mă-ta? Ia şi-o oală de zeamă. Du-te cu bâjba. Iar tu, Ilie, ia vezi tu pe corlata aia, aţa mai e la locul ei ? Aţă te faci. în casa asta nici un lucru nu se mai găseşte unde-1 pun, Trage un fir dintr-un căpătâi, vezi să nu-1 deşiri tot. Dorele, îţi dete, mă, babă-ta, Frusina, laptele ăla? Vino-ncoa cu oala…

LA LILIECI

95

încet, încet, mămăliga prindea forma rotundă a tuciului. Muierea îşi aducea aminte ceva şi lua pe deşti un Cocoloş, îl băga iuten gură, să nu se ardă. – Ptiu, că uitai să pun sare. Dă sarea, Marioară. Nu e pisată? Păi, voi ce păzirăţi până acuma? Mai e grunjul ăla la oi în bătătură. C) lua iar la mestecat, apoi apuca ceaunul de fund cu o cârpă Şi dădea s-o răstoarne. Nu mai puseşi, fa, masa aia, că acum ţi-o torn în cap, Iot n-ai apucat tu să te lai cu iarbă mare de Sân-Toader. Aoleu, ştirul ăsta rămase neprăjit. Care dai fuga la Chirimeanţa după o cană de ulei? IIic, nu mişti? La care, la a din deal, ori la a din vale ? A din deal. Se mai uita puţin în jur, apoi către Trică: Şi… la a din vale, du-te tu, Trică, să-ţi dea nişte gaz, C ]-am rămas şi fară gaz, deseară iar ne dăm cu deştele în ochi. C lere-i şi puţină păcură, să ungem carul. I lătre Ilie, care o zbughise, ieşea pe poartă: „Vino-napoi Să-ţi spui ceva, când te-ntorci cu uleiul, dă o raită pe I a răzoarele lui Lache, smulge vreo trei, patru cepe.“ Mai rămăsesem eu, Dorel care se-nvârtea pe lângă lapte, Aşteptând săl pună la fiert Şi câinele. Dorele, pune-i un scaun sub fund câinelui ăstuia (:ă l-or fi durând picioarele de când stă pe-aici şi ne suflă-n gură. Marş, ni! în curte, că îţi frâng mestecăul ăsta pe Spinare. K.isturna în sfârşit mămăliga pe măsuţa joasă, rotundă, ( .i puteai să stai chiar pe duşumea şi să întingi… I hr în ce să întingi? Aşteptând să-i vină trupa din recunoaştere () tăia felii mari, cu aţa, potrivea lingurile de lemn,

96

MARIN SORESCU

Da să-şi facă rugăciunea, ofta şi Odată ieşea în prispă şi striga la mama, tare, C-avea o voce sonoră, scula şi morţii. – Ţaţă Nicoliţă, Marioara mea nu e pe-acolo? – Ba e. – îi dedeşi varza? – îi dedei… – Auzi, ia vino până la gard să-ţi spui o vorbă. Ziceai că-mi împrumuţi şi-o găină. …Hai s-o prindem Amândouă, că făcui mămăliga şi mă uit la ea, îl dau dracului de post, nu-1 mai ţin, că tot rău îmi merge. Şi-aş mânca, fa, râmnii la ciorbă de găină cu zeamă de varză…

LA LILIECI

97

PETRECEREA /ice că l-ar fi văzut unul înjugat cu un bou, trăgând la o cotigă: „Da ce faci, nene?“ ..Păi, uite, puţică, mi se păru cam abătut boul ăsta de hăis Şi zisei să mai trag şi eu o ţâră, să se mai odihnească!1 „ Măcar nu te puseşi de cea, ţi-era mai uşor.“ Nici funie de vite nu şi-a luat I eagă plăvanii de coarne c-o sârmă, l‟e care nu ştiu unde-a găsit-o Şi când întoarce la capul locului ori trebuie să meargă (!u ei de funie, sârma nu se prea vede Şi lumea se miră: „Ce tot stă ăsta cu mâna-ntinsă degeaba? ( ‘ x s-o fi rugând de ăi boi?“ Strânge tot ce găseşte, toate bulendrele, potcoavele, le duce acasă, /.ice că or fi bune şi ele la ceva. I )ar el nu e zgârcit: are copii, pentru ei strânge şi /.ice să le lase şi lor avere ( .1 i-a dat şi la şcoală. A murit într-un ududoi, ( .1 văzuse ceva sclipind, un ciob nu ştiu ce era, l Jdudoiul adânc rău, n-a mai putut ieşi de-acolo, că de (‘.oborât ( oborâse de-a berbeleacul. I ,.i înmormântare nu i-a venit nici un copil şi biata muiere a lui Aşa îl jelea: ,.l igore, Ligore, I icrbeam apa în ulcior că n-aveam oală Şi laceam turta nesărată

98

MARIN SORESCU

Şi spuneam să cumperi sare Să fac turta sărată Şi tu spuneai nu Că ne trebuie bani Să ţânem copiii la şcoală Să-i facem oameni mari Şi iete acum nici nu veniră să te petreacă“.

LA LILIECI

99

CIUDIN (‟,ând se-ntâlneau cu el, femeile îl ocoleau prin şanţ C ‟u garniţa cu apă în cap, (‟.a să nu dea bună ziua. Se aciuiase în satul nostru, venind Dumnezeu ştie de unde, (lu Ciudinca lui, mereu cu burta la gură, Şi pe care o bătea să nu spuie. Nu ştiu ce nu trebuia să spuie, că ea nu spunea. I )ispăreau niscai găini, bunăoară, păgubaşul se ducea-ntâi Şi mâi la Ciudin, bătea cu pumnul în poartă: Mă, nene, uite-aşa, aşa, îmi lipsesc vreo zece perechi 1 )e puicuţe, Zisei că poate se luară cumva într-ale dumitale. Sigur că da! răspundea el vesel, ca de-o glumă bună, I‟i in curte se vedeau fulgi şi pene împrăştiate, I emeie! Sări de sloboade ale ciui, că veni omul după ele! Repede să nu le-mbolnăvească şi pe-ale noastre. Şi înapoia ce nu apucase să vândă, ori să taie. Altă dată însă ieşea c-o falcă-n cer şi cu una-n pământ, Ameninţând cu parul: Bă! M-aţi tocmit voi să vă păzesc coteţele ? Ai ? I.mdarmul se purta galanton cu Ciudin, îl mai I ua pe la post, II mai muta fălcile (care cui – cine ştie!). I )upă două, trei zile de cercetare îi dădea drumul: „N-avem probe“. I‟.ii, de ce mai purtaţi prăjina aia strâmbă-n spinare, I )omnule jandari,

100

MARIN SORESCU

Daţi-o de-a-n boul pe linie la vale, dacă nu vă serveşte, Sărea Veta lui Iedu, rea de clanţă. II lăsaţi pe-ăsta Să ne ia cu strat şi să ne azvârle-n baltă? Ce ? Orice golan care vine-n comuna Bulzeşti bagă cu Noi în plug? Are dreptul să ne vândă Ca pe vite-n târg la Picături ? Nu vedeţi c-a-nceput să ne belească de la o margine? (Aci lumea-ncepea să râdă, că Ciudin stătea într-adevăr în marginea satului.) Ei comedie! – adăuga Veta izbind cu mâinile-n lături. Să se ducă dracului cu Dumnezeu, să ne tihnească şi nouă, Duce-s-ar învârtindu-se nouă cu a brânzii Că odată-mi iau lumea-n cap Şi vă las să-mi creşteţi voi boracii. – Femeie creştină, n-avem probe precum c-ar fi el. – Păi, să mă pui eu să-i fac probele, Că tot n-aveam nici o treabă. In noaptea următoare Vetei i s-au furat toate curcile De pe culme, De-a rămas săracă, n-avea nici porc de Crăciun Şi de-aia le legumise, Dar furtul a fost tot aşa – fară probe. Dimineţa numai ce vine Ciudin zburlit la ea s-o Dea în judecată Că l-a făcut golan, de faţă cu martori. într-o dimineaţă au dat copiii cu vitele peste el Mort în Vâlceaua Bonii Lângă potecă, alături de-o damigeană de ţuică, spartă. Avea ţeasta crăpată c-un par, cu ceva, şi beregata tăiată Cu cuţitul, Ca la porci. Cum se zbătuse, sângele i se amestecase cu ţuica. Era şi-nceput de gadini, că l-au găsit după vreo două zile,

LA LILIECI

I .icuse muşiţă. I iptaşul a fost prins imediat, de data asta: Costică ăl 1 >e pe drum, Adică cel nebun, un flăcău, venit tot aşa, I >in lume, I ra zăltat la minte, un nepricopsit, vai de capul lui. Până atunci nu omorâse un pui, lumea nu se ferea de el, P.’trea un nebun bun.

101

102

MARIN SORESCU

NEBUNUL Când s-a întors Costică tuns şi gras, ieşea lumea să-l vadă, Ca la panoramă. Unora le părea bine, că „săracul dacă era bolnav vezi dumneata!“ De-aia-i şi dăduseră drumul aşa de repede de la puşcărie, Pe bază că e nebun, Iar Ia balamuc „nu mai era loc s-arunci un ac“. Se punea problema să-l vindece comuna, cum o şti. Costică râdea, tot aşa de nevinovat, ca-nainte. L-a luat unul slugă la vite, s-a uitat că nu pretindea simbrie Doar pe mâncare şi pe-mbrăcăminte Şi vorba unuia: să-l lase, la urmă, să-i dea numai o dată cu Măciuca în moalele capului. Că ăsta, zice, cam aşa s-a-nvăţat să-şi ia plata, La soroc, dă cu parul, pleosc, pleosc! zdrang, zdrang! Dar omului acela, care-1 luase, se vede că nu-i era frică Să-l ştie dormind noaptea în pătulul lui. Unii mai încercau să-l descoase: adică l-a omorât pe Ciudin De plăcere? Cum îţi vine atunci? Ţi se-nfierbântă creierii, ai? Nu ţi-e frică? Costică nu-şi mai aducea aminte, Zicea c-are-n sân un pui de păsărică Şi-ncepea să sară. Că-1 gâdilă. Nu mai făcuse nici o năsărâmbă, Acasă ni se spunea mereu că, oricât, să ne ferim de el, Să nu-i stăm în cale. Că dacă-1 apucă? Unii credeau că n-o să-l mai apuce neam, adică i-a trecut,

LA LILIECI

103

I ar fi dat la puşcărie vreo alifie, ceva. 1 )acă erai atent la ce spune el, Vedeai că nu prea vorbeşte drept, Sărea repede de la una la alta .Şi sărea şi-n sus. Ei, acum întreg n-o fi el, dar nu mai e aşa rău. Femeile mai bătrâne îşi puneau problema: unde-o să ajungă, In rai ori în iad? Vitilina lui Petrică susţinea că acum o să tragă Şi păcatele hoţului C ‟,ă ăla dinadins s-a lăsat să-l omoare, ca să-i ia ăsta păcatele. I loţul, hoţ şi pe lumea ailaltă! Ikideanca, evanghelista, îi ţinea câte-o predică-n potecă, II lua cape copii: (lostică, gaică, tu să nu mai sari la om, fatălică, Fiindcă nu e frumos. ( aci când la judecata de apoi, cum te înfăţişezi tu acolo ? (.11 mâinile pline de sânge, ia spune? (! -or să-ţi pună ăia păcatele pe terezie, Şi, văzând cât sunt de grele, or să le treacă pe cântarul de vite, Şi când le-or trânti, o să facă şi cântarul ăsta ţac! şi-o să se rupă, I )e grele ce sunt. Şi or să te mai încarce şi cu cântarul, (;.i le-ai stricat daraua! Asta o spunea Budeanca râzând, ca să-l familiarizeze pe nebun ( u spiritele de pe lumea ailaltă, ozâcă, I >.ir Costică o rupsese la fugă, când auzise cuvântul „ţac“, Şi acum se întorcea curios, să vadă de ce râde femeia? „I )e ce râzi, gagă?“ li era teamă să nu râdă de el, să nu fi ajuns cumva de râsul lumii. Zicea că nu mai are fierbinţeli în cap, da-1 doare Impresia satului aci-n ceafa. Impresia era acum mai bună. 1 auziţi de ce-i arde lui Costică, de viaţa de apoi!

104

MARIN SORESCU

– De, că pe-asta a mântuit-o. Erau semne c-o s-ajungă direct în rai („Mi-e că ajunge şi trece“), Fiindcă multe udubenci îl puseseră în pomelnic. – Fa, spunea Măria Bălii, pe drum, venind de la cimitir, Vaietându-se de şale, că iar i se pusese junghiul ăla sub o Coastă. L-am trecut şi pe el în pomelnic, i-o ierta Dumnezeu ăle Păcate. Adăoga apoi cu mare năduf de la inimă: – Dar nu ştiu ce are popa cu el că mi-1 taie, auzi dumneata? Iote şi azi sări peste numele lui, că mă dusei espre să fiu Atentă, Auzi dumneata, Sări peste numele lui, ţuşti! îl sări!

LA LILIECI

105

CIOBANUL CARE ŞI-A PIERDUT OILE Când ni s-au furat oile, De s-a dus mama dimineaţa să le dea drumul din obor Şi ia-le de unde nu-s, şi-odată a trecut-o un fior: „Ii“, Am fost singurul care m-am bucurat sincer, în sinea mea, Fără să fac tămbălău, Pentru că era jale mare în casă Şi s-ar fi crezut că sunt înţeles cu hoţii. încă mai erau speranţe, în primele ceasuri. Aţi lăsat vreunul portiţa deschisă, de-au scăpat din curte, Zicea Nicolae, să ne uităm pe la fundul grădinilor. Vedeţi şi pe coastă, or fi luat-o-n deal, işi dădea cu părerea Marioara. Uitaţi-vă bine prin ududoi! I .i, nu se poate, mă amestecam şi eu, Ne întorc ele singure. (în gândul meu: de nu s-ar întoarce!) Simţisem de dimineaţă că s-a-ntâmplat ceva, Mama blestema prin curte, Săriseră şi Nicolae şi George, căutau peste tot, l i dormiseră afară în prispă, au găsit un resteu de fier la cap, „Vezi, mă, dacă mişcăm cumva din greşeală, ne croia şi capul“. Nicolae se apucase să bată câinele, ( .ă n-a deschis gura toată noaptea, să fi zis şi el „ham“, Adormit pe paie, frânt de somn, parc-ar fi fost la scos lluturugi. Mă, or fi fost de-ăi cunoscuţi. Cum să latre câinele dacă-i ştia de prieteni ? Păi, cine să fi avut inima aia? D‟apoi eu ştiu, lovi-l-ar moartea!

106

MARIN SORESCU

Ca de obicei, aşteptasem cu inima cât un purice Să mă scoale să dau drumul la ăle oi, „Că zbiară-n curte de-o ridică-n sus, Toţi copiii ăilalţi plecară“ Stăteam sub scoarţă, cu genunchii la gură. Auzeam discuţia şi nu-mi venea a crede că se mai fac minuni. Am sărit drept în picioare, când concluzia era de-acum definitivă: Rămăseserăm şi fară oiţe! „O să mă duc să dau acatiste“, se văieta mama, Aproape să plângă. Suferea de-adevăratelea, îmi părea acum rău, Dacă-aş fi ştiut cine sunt hoţii, m-aş fi rugat să mi le dea înapoi, momentan, şi să le fure altă dată, mai târziu. „Cine-o fi lăcomit la averea mea? Mi-ajungeau de ciorapi şi flanele – şi să mi le ia ei şi pe astea! Nu i-ar mai răbda pământul, usca-li-s-ar carnea pe oase“, Mă băgasem iar sub scoarţă, şi-ncercam ori să dorm şi eu Mai mult, în sfârşit, ori să plâng. Peste vreo trei zile, mama a luat-o la vale, C-o ulcică de tămâie-n mână, S-a dus la Călui, să dea acatiste. A venit tulburată şi mândră c-a văzut mormintele fraţilor Buzeşti. „Le-am spus şi lor.“ După aia, tot luând sama prin mănăstire, Parcă şi uitase de ce s-a dus, mândră de trecutul istoric. Oile de-ntors nu s-au mai întors Şi nici n-ar mai fi avut nici un rost, Tot ne învăţasem cu ideea. Rămăsesem teleleu, prea mare pentru curci, Prea mic pentru boi – c-aşa mergea: crescând,

LA LILIECI

107

De-ar mai fi existat mamuţii, de le vedeam oasele pe coastă, Ar fi trebuit, spre bătrâneţe, să mă duc să-i pasc. Te măsurai după animale. îmi aduceam aminte, oricum, cu mare duioşie de blânda mea Sarabalie, Cel mai rău îmi părea de berbec, mârlea bine, era o mândrie, Toamna trecea glonţ din turmă-n turmă şi-l aduceam înapoi de coarne: „Beee“. începusem să-l învăţ să-mpungă. Să şi-l dea peste groapă ăl de l-o fi luat!

108

MARIN SORESCU

CRAI OVA VĂZUTĂ DIN CAR Craiova văzută din car e cel mai frumos oraş din lume, Rămân şi acum încremenit când mă gândesc, îmi lasă gura apă. Era şi primul oraş care-mi ieşea în cale, Poate şi asta contează, aveam retina proaspătă, fară gunoaie Şi i-am descoperit dintr-o dată întreaga strălucire, De acolo din pisc, de la ulm, deasupra Şimnicului. Mersesem noaptea întreagă cu carul, hai-hai, sus stelele, Pe drum pietrele scoteau scântei sub potcoave, Poate că şleaul nostru se vedea de pe alte lumi Tot frumos ca al robilor. Boii cunoşteau calea, fuseseră de multe ori Cu lemne, cu treburi, Erau umblaţi, văzuseră multe şi chiar înţeleseseră câte ceva, Nu ca alte dobitoace. Se orăşenizaseră întrucâtva. Mi se părea chiar că mă privesc de sus, de câte ori se-ntorceau De la târg. Când îi ţesălam ori le dădeam uroaie mugeau la mine superior: „Mu-uu! Ce ştii tu“. Mă luase mama într-un fel de recunoaştere Că se hotărâse să mă dea la şcoală, să merg mai departe Fiindcă ziceau toţi din sat, Care mă ascultau pe drum îngânând poezii, Chiar şi câte un străin întâmplat să treacă: „Ăsta dacă are noroc şi merge Mai departe..!“ nu ştiu ce spuneau că se va întâmpla cu mine. Până la urmă, mama, după un consiliu cu Moşu şi fraţii mai Mari, s-a decis să-ncerce cu mine la Craiova.

LA LILIECI

109

îmi trebuiau acum două poze trei pe cinci pentru înscriere, Se punea mare bază pe aceste fotografii, nu ştiu din ce Cauză, ce-or fi vrut să vadă la mine? Şi zice mama: Sui în car, mă, şi dă-ţi cu deştele prin păr, Ai paie, mergem la fotograf. – Nu, că merg şi eu, sare Ionică. – Păi dar! Te găsişi. Ba merg. Taci, mă, din gură, stai mereu, (. !ă n-o să ne fotografiem toţi, Doamne iartă-ne! Plecasem de cu seară, să fim dis-de-dimineaţă, când intră Zorii In aparat, să mă pozeze bine. I recusem amândouă pădurile, se auzea doar scârţâitul roţilor C ‘,a un scâncet de greieri, C ‘ă şi ei cică tot aşa cântă când merg şi le scârţie oasele. I ram atent, poate văd şi lupul cu ocazia asta, şi trenul. Mă luau grijile, parcă visam, ascultam cucuvelele şi făceam Planuri măreţe. Am aţipit de vreo trei, patru ori, tresăream la hurducături, „Ajunserăm?“ E-he! râdea mama, îndemnând boii cu biciuşca, ()uă raţa-n traistă pân-acolo şi scoate şi pui. I.irăşi am adormit şi deodată carul, simt prin vis, se Opreşte. Gata? zic, pregătit să sar la fotograf. Unde e? Suntem abia la Motoci, jumătatea drumului, Galben trage la I ântână. Ajută-mă să dejug ăle vite, vezi să nu te calce. M i se speriase somnul, Ascultam bufniţele pe marginea drumului, ori cucuvelele, \ Jşi! încerca mama să le sperie, că numai voi m-aţi cântat Toată viaţa, Parcă s-ar fi isprăvit privighetorile, acum vă găsirăţi să C bobiţi? Veni-v-ar numele!

110

MARIN SORESCU

– Lasă-le, mamă, ce-ai cu ele, dacă aşa le e cântecul! Mie-mi place şi ăsta! – Ce ştii tu, mă? Tu eşti învăţat cu puţin. Boii s-au oprit dintr-o dată singuri: jos în vale: O mare de lumini aprinse, o pâlpâială ca de idei în cap; Că şi vitelor de la jug Le mergea parcă la inimă priveliştea. Făcea să tragi carul O noapte întreagă să vezi panorama civilizaţiei. Şi un şuierat: trenul. Mi s-a pus un nod în gât de emoţie. – Va să zică asta e Craiova, cetatea banilor… am gândit Cu glas tare. – A banilor… dacă i-ai face! a oftat mama. Altfel… Hăis, Galben, Lovi-te-ar boala, că ne-apucă prânzul. Şi dintr-o dată mama s-a îngândurat: „Dacă-om avea noroc să-l Găsim pe omul ăla..“ – Care om? – Fotograful… – Păi, numai unul singur e-n toată Craiova? – Sunt mai mulţi, dar unul singur pozează pe mălai, II cunoaşte Floarea lui Ghiţă, e un fel de prieten cu el, Mi-a dat adresa. Că toţi ceilalţi iau bani, şi de unde să am? Că dacă trăia Tac tu… Dacă n-o vrea mălai, întoarcem diligenţa – şi-acasă. – Şi cu mine cum rămâne? – Aşa bine, la curci – văzuşi că le lăsaşi în salcâm, Abia te-aşteaptă. Mai stai un an, poate se mai întâmplă ceva. – A, nu. Ce să se mai întâmple?! Am avut noroc, fotograful a luat sacul cu mălai, După aia a băgat capul în fusta aparatului,

LA LILIECI

111

Eu stăteam ţeapăn, parcă aşteptam să mă trăsnească, eram Dispus la orice, Numai să mă văd la şcoală. Şi spre seară, după ce mai dădusem cu carul o raită Prin târg, opream boii şi ne uitam la vitrine, I otografiile la minut erau aproape gata. 1 )in ele mă privea un copil speriat, Gata să ia în piept drumul ştiinţei. M-am uitat la Galben şi la Vână: M-a luat un fel de milă de ei, l-‟u o să-ncep o altă viaţă, alte orizonturi, ehe! Ori, cine ştie dacă n-a stricat mama mălaiul degeaba! – Ce ziseşi, mă? întreabă ea, înjugând. Mă gândesc… dacă n-or fi trei pe cinci? ne-o fi păcălit, Nu le măsurarăm… Ei, lasă, nu ne înşeală el… 1 ăsasem în urmă oraşul cu splendorile lui, Vitele se îndemnau la drum pe câmpul Vulpenilor Ştiind că merg acasă, la uroaie. Mama, mulţumită oarecum de rezultatul expediţiei, Ca şi când totul atârna de cele două poze Care după părerea ei erau nimerite, Mi-a spus mângâindu-mă pe creştet: Măi, băiete, eu mi-am făcut datoria, Acum să te văd cum mănânci cartea.

112

MARIN SORESCU

CÂND SE VĂD MUNŢII Munţii la noi se văd rar. Cam o dată pe lună, Ori şi mai rar, din cauza copacilor, Că sunt păduri mari, seculare, ori mai ştiu eu de ce, Poate şi fiindcă stelele sunt jos, pâlpâie de-ţi iau ochii, Ca lumânările pe colaci. Când aerul se ridică în sus, ei odată ţâşnesc pe-acolo Pe la geana orizontului, se văd foarte aproape, Ţi se pare că te poţi sui pe ei cu carul. Şi sticloşi – ţi-e teamă să nu aluneci să-i spargi. – Uite munţii, spune cineva, speriat, Cum ai spune „sări, iepurele!“ şi scârţ! – toate gâtlejurile Se răsucesc la deal, ca vrejul de dovleac spre soare. Cei mai bătrâni scot pipa, amnarul şi iasca, Priveliştea trebuie trasă în piept, cu oftat, până în rărunchi Şi slobozită pe nas. „Ia nu mai duhăniţi atâta, că-mi acoperiţi pietroaiele de-mi ascut custura pe ele!„ Boii se opresc şi ei pe brazdă, rumegă tihnit. Prima dată mi i-a arătat Moşu Pătru, cu ciomagul, Pe Seci. „Iar ieşiră“, zice. Mai ieşiseră şi c-o zi înainte Tot cam pe la ora aia, dar îi scăpasem. Le-am luat seama, şi ei mie – aşa mi se părea că erau ca nişte ochi Deschişi în piatră, să se uite peste ţară, la deal şi la vale. – Şi ăştia, întreb eu cu frică… sunt tot ai noştri ? – Păi dar! De-acolo curg oile alea însemnate, care vin pe Ungureanca, Oi curate ca lacrima, fie albe, fie negre. Din ziua aia parcă mă făcusem mai mare,

LA LILIECI

113

Mai important, însemnasem în gând locul pe unde sunt, Şi tot studiam zarea. Chiar dacă nu se vedeau, ştiam că sunt acolo, I .a locul lor. „Acum îmi mai rămâne marea – şi cam isprăvesc cu văzutul, C !e se poate vedea într-o viaţă de om! Numai că aia nu s-arată singură, trebuie să te duci s-o cauţi… Te iei şi tu după firul Frăţilei şi dai de mare, A mai adăugat Moşu Pătru, râzând, I iindcă el era bătrân şi nu apucase s-o vadă, I ar mai fi trebuit vreo două, trei sute de ani Şi nişte perechi de tălpi. I o tot îngrădiseră apele mici.

114

MARIN SORESCU

FANFARA Ce n-aveam noi în comună, n-aveam fanfară, Ne-am dat seama de asta, când s-au rătăcit unii pe-acolo, De la nu ştiu ce orchestră. Marin Clanaristul se-ntorsese din armată c-o goarnă, Era acum chemat pe la toate înmormântările, Cânta foarte bine „deşteptarea“, Când mai iute, când mai domol, după cum şi mortul, Mai tânăr ori mai bătrân.

Tu-tu, Ia-l şi-l du, Tu-tu-tu, Ia şi du-l, C-a mâncat mălai destuul, Făceam noi pe lângă ăi de plângeau. Pe toţi îi înnebunise ăsta cu cântecul. „Când oi muri, zicea ţaţa Măria Bălii, Nu vreau decât tron de stejar, nu de fag, Şi să-mi cânte clanaristul la cap, Să stau aşa cu mâinile pe piept, frumoasă, şi el să-mi cânte.“ Şi-ntr-o zi, vara, pe un zăpuc, că nu puteai să dezbulugeşti oile, Apar unii gătiţi, înjugaţi la nişte ţevi cât roata carului, Şi-ncep să cânte pe la porţi arii din opere, canzonete, După cum le făcea unul semn din sprâncene – Unii ieşeau cu câte un ciur de mălai, de făină, cu drugi, Le dădeau acolo, Alţii ascultau degeaba, când se termina, dădeau din mâini. „Nu mai avem nimic, ziceau, adineauri procopsirăm nişte paparude“.

LA LILIECI

115

Acum, dacă-o fi să plouă, plouă şi necântat, adăuga vreo femeie. Alămurile erau lustruite, ăia suflau de zor, parcă suflau în clopote; se clătina pământul. – Ce fu asta, gaică? Uliuliu! Păi să-i mai aduc un ciur, că-mi plăcu. 1 )epindea acum şi ce fel de ureche muzicală avea fiecare. Unele veneau cu câte-o foaie de pestelcă, un vâlnic, Ori zăvelcă, aduceau cămaşa cu râuri şi şabace, cam ruşinate că nu I ,e-o plăcea ălora. Uf, că nu mă loveşte pe mine moartea acum, se văieta ţaţa Maria, C ‘A ce-aş mai fi mers eu la groapă cu ăştia, de-a mai mare dragul. 1 )ar, Floreo, să nu mă bagi în pământ noaptea, că mi-e urât, Vin moroi, stafii, strigoi să mă sparie. Şi-n primele zile, auzi, mă, mai stai şi tu pe lângă groapă, Te mai învârteşti pe-acolo. 1 )upă ce-au plecat a fost o linişte vreo trei zile, Nu mai aveau nici un chichirez, nici cuc, nici pupăză, Marin Clanaristul şi-a dat cu goarna de-un copac. Mare secetă trebuie să mai fie şi pe-acolo, pe la ei, A tălmăcit Nea Florea evenimentul, 1 )e s-au îmbrăcat toţi în franc nemţesc Şi-au inventat ei ditamai fluiere, ( a să ne-ncânte, să ne ia mălaiul.

116

MARIN SORESCU

RÂNDUIELI La noi muierea pupa mâna bărbatului Până mai adineaori – zicea Marin al lui Pătru, Şi din dumneata nu-1 scotea niciodată, Ii făcea trei, patru copii, dar nu-ndrăznea să-i zică tu. Cele mai mândre, care se ambiţionau, nu-i ziceau nicicum. Femeia are socotelile ei, ea să ţină de coada cârpătorului, Să ţină oala de mănuşă, la foc, să stea ciucită la vatră Şi să lase politica – deasta ne ocupăm noi, asta e pentru oameni Femeia, ce ştie femeia? Ea să şteargă sticla lămpii, să alinieze clondirile pe corlată, Să fie toate drepte, aşa să tragi cu aţa, Să te tragă, să-ţi pună ventuzele şi să nu-ţi iasă din vorbă, Că ce ştie ea? înainte n-o prea vedeai la faţă, că purta maramă, Zăvelca lungă, colo, abia-i sclipeau gleznele, Dar o ghiceai pe-a frumoasă – şi-o furai, domnule, O luai pe cal, şi-o faceai muierea ta, era o dulceaţă, Dar acum pe cine să furi ? Uitaţi-vă-n jur, pe cine să furi ? Altfel era viaţa, mai tacticoasă, umblai în cămaşă lungă până Spre douăzeci de ani, că ziceau că eşti copil, la douăzeci de ani îmbrăcai izmenele, te-ncingeai cu brâul şi plecai după fete, Le încântai din fluier. Nu mai sunt rânduielile alea, treierai cu caii, Vedeai cum se suceşte lanţul pe steajăr, la urmă-ntorceai caii, Rămânea jos grâul ca aurul. Aveai stupi, oi, Beai câte-un putinei de lapte bătut şi te ştergeai la gură cu mâtca,

LA LILIECI

117

Mâneai un geae de brânză, coceai floricele, Nici mălaiul nu mai e Aşa de dulce, când îl spoia mama cu cocă Şi făcea pe deasupra flori cu lingura, 1 )upă aia-1 băga-n ţest. /.ăbicul are alt gust. Şi vitele parcă sunt mai proaste, că ţin minte C lând se ducea mama să mulgă vacile în obor, Viţeii, care stăteau aleşi în curte, cum o vedeau cu oala în mână Săreau, se gudurau pe lângă ea. Ştiţi că şi anul ăsta Prica iar mi-a rămas stearpă? Şi vitele sunt mai proaste, ascultaţi-mă pe mine. I‟oţi să discuţi cu femeia lucrurile astea, că nu poţi. N ici copii nu mai face ca lumea, Să-ţi umple casa, să te simţi om, Una-două îi leapădă, zice c-a râvnit la varză acră şi n-a (..»sit la repezeală şi i-a lepădat, ()ri c-a râvnit la cireşe iarna, şi de unde să ia, şi s-a stârpit, Bazaconii – nu vor să dea-n greu, I )e-aia s-a-mpuţinat lumea. înainte, când veneau turcii pe-aici, cine-i lua la palme? câte zece-doisprezece Săreau din câte-un copac pe turc, lui Baba Novac pe-aici îi plăcea Să se bată cu ei, de ne lăuda şi Mihai Viteazul: „1 )aţi, mă, băga-i-aş la ududoi, să mai stea şi pe-acasă“. I ).ir discută astea cu Măria Bălii – uite-o că vine toată ziua prin odăi – să vezi ce zice, (‘.i ea a stat toată viaţa cu fundu pe cămaşă degeaba şi nici tabla înmulţirii n-o ştie. Mărie, cât fac, fa, nouă ori opt? Care e, fă, capitala Portugaliei? însoară-te, mă, Târziule, şi nu mai lozi aci, cu copiii, ( ,i ai şi-nceput să iei culoarea cerii.

118

MARIN SORESCU

– Păi, găseşte-mi tu una care să-mi placă şi să-mi pupe mâna la comandă, Că acum o iau. – In nădejdea aia, vezi să nu te pupe moartea rece. Nea Marin al lui Moşu Pătru se apropia bine de cincizeci de ani, Dar nu se hotăra să se-nsoare, toate aveau câte-un cusur, Era poreclit Târziu, dar numai Măria Bălii îndrăznea să-i spună în faţă. Deştept, iscoditor, cunoştea bine ce-a fost înainte pe la noi, Avea parcă un alt puls, dar cu o sută de ani în urmă. Lăcrima sec pentru stricarea rânduielilor. Şi după cum citise el în Norii de la cornul Caprii, nu era de-a bună. Se întoarce lumea cu curu-n sus şi se scufundă pământul. Casa lor bătrână, de moşneni domoli şi aşezaţi, Intra încet în pământ.

LA LILIECI

119

ZARBĂ ŞI RIBLA Ribla era mai mare decât Zarbă, (!ând îi dădea câte-un brânci, prindea Zarbă o viteză! (‘ăsnicia lor mergea bine, ca tuşea şi junghiul, avea fiecare traista lui. Şi când mergeau pe la pomeni, (lerea fiecare în contul lui, că aşa trăiau. /.arba rămăsese mai mic de stat de când iubise, din tinereţe, C ,ă zicea că toate fetele-1 mai iubesc şi-acum Şi i spun: „Nea cutare, oile mele se mai văd?“ Noaptea nu le ajunge drugul de lemn, Mai proptesc uşa şi cu frigarea Na nu-i calce hoţii, să le ia… nu ştiu ce să le ia, l‟oate trăiştile, că ei au contenit să mai muncească, I )e când s-au îndesit sărindarele, păresimile, pomenile de nouă zile, I urnea e darnică, zic ei, dacă nici doi milogi ca noi N-o putea hrăni o comună, Atunci înseamnă c-a venit sfârşitul lumii, punem toţi mâinile-n şold Ni ne uităm în gura îngerului să vedem ce zice, ce ne e scris. Zurbă îi ţinea calea poştarului Ion Roncea, care are boala rea I )a‟l apucă rar, altfel e om învăţat, tacticos la vorbă, Şi 1 întreabă primul cine-a mai murit. Auzi dumneata, ce se mai aude ? îl iscodeşte pe factor. 1 i ştie pe toţi care sunt pe front – cu numele-ntreg şi cu Iniţială, ( a şi când ar avea de gând să le mănânce şi iniţiala.

120

MARIN SORESCU

Teoria lui e că rezbelul se mai lungeşte, „Ne mai duce-aşa zece, cinşpe ani, că sunt ţapeni şi ăia şi ăia. Sunt ca boii ăia bici, care, când s-apucă-n coarne, Se tot împing încolo şi-ncoace, Tot aştepţi să se biruie şi nu se mai biruie, Stau aşa şi se morâncesc“.

LA LILIECI

121

NECAZUL ()amenii se leagă de câte un lemn, (‟are le e mai drag, un stejar, un frasin, 11tot dau târcoale, râd când înfrunzeşte, Vara se tolănesc la umbră cu şalele pe pământ şi cu faţa Spi c cer. 1 )in Bulzeşti, din orice punct te-ai uita, vezi măcar un copac. (lodrii răzleţi sunt mulţi, pe dealuri, I )ar pădurea a mare e una, la marginea satului, spre Murgaş. I.irna treci cam în fugă prin ea, că se văd urme de I )ihănii. Nu se mai termină, e lată rău, şi oamenii merg în grupuri Şi cu felinare. Vâjâie vântul prin scorburi, să scoată afară bufniţele (la re cobesc, că se schimbă vremea, Se frâng crengi, se dejghină tufani, e un ţipăt şi-o lălăială de (li urezi ( a-ţi îngheaţă sufletul de frică, faci ţurţuri la gânduri de frig. Vulpi, viezuri stau cu coada-ntre picioare şi-şi suflă-n gură, Sa se-ncălzească. Intr-o noapte geroasă veneau unii în viteză, cu sania, I:,Ueau plaşii: vâj, vâj! prin zăpada care scârţâia Şi odată văd o mogâldeaţă, l In om, cu o lumânare aprinsă, se tot apleca, iar se stingea I aimânarea, iar scăpăra s-o aprindă, tot dădea să ridice
122

MARIN SORESCU

– Ce faci Nea Dumitre, bun lucru, dar ce tot bodicăi pe-aici ? Că până colo se ţinu o haită de lupi după noi… Dumitale nu ţi-e urât ? – Ei, măi oameni buni, mă-ntorceam de la Craiova Şi dedei de-un necaz… Uite-mi pică un nasture de la manta Şi-l tot caut de-aseară… Străluceşte, dacă-1 vezi, străluceşte, Dar nu-1 dibui neam, fir-ar al nâi, Mă-ntorsei tocmai de la marginea ailaltă a pădurii… Apoi, suflând amar în pumni: Să fi călcat vreun lup pe el şi să-l fi băgat în zăpadă?

LA LILIECI

123

I A GOVIE I i au femeile îmbrăcate cu fuste frumoase de borangic, ()ri cu fuste negre, cusute cu gogoşi de fir, Aveau cămăşi cu mărgele Şi pe cap cârpe, marame, care se lăsau pe spate, l.ir pe frunte se prindeau cu ace cu măciulie de argint, Aşa, ca aluna de mare, măciulia. Şi ele stăteau înfoiate şi încălţate cu papuci, înalţi, negri. Se-ntindeau mesele. N işte blane puse pe jos, şi pe de lături lemne mai înalte I >e sfat. Şi acolo fiecare îşi desfăcea şervetele ( 41 ce-avea de-acasă. Scoteau ouăle roşii, ciocneau Şi mâncau cu mămăligă. I Inele mai aveau şi păsat, cum se facea atunci, bun. I .uitării se plimbau pe margine, cântând. Iuţi beau, petreceau, după aia se puneau pe joc. (lovia se făcea în deal Şi se anunţa cu toba, să se ducă lumea. Şi un câine pe care-1 chema Gealap se învăţase, I lude auzea toba, acolo se ducea şi el. loba nu batea numai pentru petrecere. Dar aşa se-nvăţase el, li era şi lui drag la govie, că toată lumea era gătită şi veselă.

124

MARIN SORESCU

ÎN CĂUTAREA JUNGHIULUI E dandana mare cu copiii mici când se-mbolnăvesc, Câ nu ştiu să spună ce-i doare, unde-i doare, Se sting ca lumânarea, te uiţi să caşte de trei ori să le iasă sufletul, Mamă-sa dă să-şi smulgă părul din cap, cheamă lumea, Dar cele mai bătrâne: „Stai, fa, că trebuie să-i găsim Junghiul“. Şi după ce-1 scaldă bine, îi sparg un ou proaspăt pe piept, Aleg gălbenuşul, şi-l tot împing cu deştiul, Pi colo, pi colo’ pe piept. Şi unde se sparge gălbenuşul, înseamnă că e junghiul Şi dă-i, trage copilul. Se ia la urmă o foaie de tutun şi una de muştar, ceapă şi ulei, Se face un bleasc Şi se pune pe locul ăla, să tragă durerea. Copilul atunci începe să râdă, că simte cum îi trece. Mulţi au scăpat aşa, şi Trică şi Dorel şi Rine al Cazacăi, Dar la unii nu vrea gălbenuşul să se spargă deloc, Te uiţi la el că alunecă, alunecă pe piept, întorci copilul Cu burta-n jos, îl plimbi pe şale – nimic, înseamnă că s-a-ncuibat moartea-n el, n-ai ce-i mai face! Poate doar o minune, cum s-a-ntâmplat cu unul din Secuieşti Că erau să-l îngroape, după ce-1 plânseseră vreo trei zile de mort, Şi la urmă el s-a sculat de viu. Dar la urmă l-a uitat mumă-sa când s-a dus la secerat, L-a uitat în prispă şi-au scăpat porcii, au dat peste el Şi l-au mâncat. L-au mâncat pur si simplu – ptiu! fir-aţi ai dracului, Să mai mănânci carne de porc…

LA LILIECI

125

I RĂŢILA „Ba, fa cumnată, Nu ştii ce visai azi-noapte?“ „Nu ştiu.“ „Să facea că venea o apă mare, mare de la deal.“ „Păi, te uitaşi în vale, că veni“ „Păi, nu mă uitai, că mă luai cu păsările. I Uiuliu, ce lişteavă de apă, Mamă, păi asta e Dunărea.“ Sc vărsase valea, Frăţila, care vara sta seacă, Acum se lăţise, venise până aproape de grădini, I u.ise tot în cale, pluteau poduri, clăi de fân. Şi un om de la deal, în vârful plastei, ( I I furca de fier, zicea că tot o găsi un dâmb, S o oprească pe undeva, da-1 trăgea mereu firul apei. „Iote, cum ni se deveseşte agoniseala, Iote, cum nu ne lasă Hoţul ăla (Hoţul ăla era Dumnezeu) Vi ne ticnească îmbucătura. I >c unde-o fi, fa, atâta apă, că parcă nu plouă aşa de tare, Ziceam că doar o să stropească..!1 „li.i mie-mi era de secetă..!“ Puhoiul rupsese şoseaua pe-o lăţime de-o jumătate de kilometru, Şi stătea şirul de care de-o parte şi de alta. Muntenii rebegiţi pe lângă boi tot intrau sub coviltir, tot Ieşeau, I Inul se-ncumetase să-nainteze, cu apa până la burta boilor • .in- odată se opriseră, Şi omul, în faţă, îi tot trăgea de lanţ.

126

MARIN SORESCU

Se simţea cum gâlgâie apa printre spiţe, Dar nu se mai vedea nici roată, nici nimic Au sărit Dumitru lui Chirimenţu şi alţi oameni Cu o bucată dintr-un gard, cu o poartă farâmată, Să calce pe ea, o ţineau cu lanţuri, era bucluc mare. Casa lui Giurcă abia se mai vedea şi ea, Ziceai că pluteşte, el o pusese în mijlocul văii, pe un Dâmbuleţ şi fie toamna, fie primăvara se pomenea Cu aşternutul ud. „Uitaţi-vă, parcă e corabia lui Tata Noe, Iar o să-şi caute străchinile pe sub pod, Că dacă nu vrea să se tragă şi el în rând cu lumea, Acum să-i dăm cu sâc.“ Giurcă fuma pe acoperiş şi tot arunca boabe la gâşte, Să le momească, să stea pe lângă casă, să-noate pe-acolo. Apele creşteau şi Ţaţa Măria se temea de sfârşitul lumii, C-avusese ea un vis rău azi-noapte: Se facea că venea o apă mare de la deal. „Eu ziceam că măcar anul ăsta or să se facă bucatele şi-o Să fie, Bişag. Şi, vezi dumneata, ne scufundăm, ne scufundăm. Uite-aşa o sa nenece pe toţi, n-o să se mai vadă petec negru!1 îngenunchea deodată şi pupa pământul, plângând, II pupa înainte de a-1 lua apa, înainte de-a ne acoperi pe toţi.

LA LILIECI

127

PRICOPSEALA Ielele nu le-am văzut jucând ca nebunele, ţinându-se de mână, I >c ce să zic, I >ar am văzut jucând banii, că sunt comori pe la noi îngropate de haiduci pe la rădăcina vreunui stejar, prin I Intâni care s-au astupat, prin vâlcele. Unul ar fi găsit l )dată, () găleată întreagă în Vâlceaua Bonii, dar goală, cine-o fi (. oii t-o de galbeni? I Jnde-or fi îngropaţi? (.umorile joacă noaptea pe dealuri, I întuneric şi-odată vezi lic, lic, o pâlpâială, îţi sar ()chii, Iuţi se sperie – ţineţi, mă, bine minte locul – cam pe unde fu? Sc duc, sapă, sapă, sapă – până ieşea apa – şi din ei Şi clin jos. Ăi care rămân sus, tropăie nerăbdători: 1 >ederăţi, mă, de tare? I )ederam de moale. II ».imna când se cam isprăvesc trebile ăi mai tineri se ţin I )c liore, I ‘(■ petreceri, dar cei copţi la minte – Ciurează, Panduru, (lo/.a I ;.i iau târnăcopu-n spinare şi desfundă izvoarele, dacă nu
128

MARIN SORESCU

Să-şi ia măcar cămaşă-n spinare. Trecea cu clondirul gol în buzunar la deal, spre cârciumă. – Ciurează, mai ia-ţi, mă, şi tu cămaşă, râdea maica. – Lele Ioană, nu e vreme de căbaşă, ce, acum e vreme de căbaşă? Mai bine-mi iau o litră de ţuică (lua el mai multă) că am de lucru. Ciurează era maistor tâmplar, foarte priceput, ce ieşea din Mâna lui! Numai mese, numai linguri cioplite, sărăriţe frumoase Parcă erau prinţese, nici nu-ţi venea să-ntingi în ele. îşi făcuse o statuie din lemn, de semăna cu el, Se uita-n baltă să vadă cum arată şi cioplea, cioplea că-i Mergea mâna bine, Ce mai, era leit, şi când se-mbăta stătea-n faţa statuii Plângea şi se-nchina la el, zicea că el e Dumnezeul ei, Dar tot el se-nchină la ea, fiindcă e el. Nu s-a pricopsit neam, în nici un fel.

LA LILIECI

129

HAU-HAU! I auzi cum urlă lupii, I .a noapte să fiţi atenţi, C ‘.ând or lătra câinii să dăm fuga, Mă, pune furca de fier în prispă, s-o ai la-ndemână, (.ă odată ne pomenim cu ei în coşare. Ierni geroase, nămeţii aşa de mari Şi atunci din vâlcele ieşeau fiarele rebegite, Aşteptau să se stingă lămpile, că le dădea-n ochi lumina. I crească Dumnezeu de ăi de pe drumuri. I )ar unora nu le era frică deloc, Veneau pe poteci, călări ori pe jos, de unde avuseseră treabă.
130

MARIN SORESCU

Lupii s-au urnit puţin, doi într-o parte, doi într-alta, Dar numai oleacă, le era bine, bine, nu voiau să intre-n zăpada a mare, I-au făcut loc, a trecut printre ei. Când a ajuns în sat, odată i s-a făcut părul măciucă, L-a ajuns frica din urmă. A fost aşa, ca-n vis, ne spunea Moşu, târziu, după mulţi ani. Ştii, când te pomeneşti, în vis, între dihănii şi dai să te trezeşti. De ce nu mor fi mâncat, Dumnezeu ştie!… – Poate miroseai tu a ţuică, îl tachina maica, Şi i-a speriat damful. Ori erai cu cojocul? – Cu cojocul. – Aia e, ăia sătui, îşi făcuseră mendrele pe undeva Şi-acum le era silă de seu, le venea ojic pe gât, Că altfel, dacă te-ar fi luat la dărăcit! Iţi mai găseam şi ţie doar cizmele Şi-ale începute, cum i-au găsit unuia la deal, Dumnezeu să-l ierte. Lupii se auzeau acum mai aproape de sat, Pesemne că se mai stinseseră din lumini… Moşu s-a sculat, s-a îmbrăcat cu şuba şi-a plecat. S-a întors după vreun ceas. Se codea să vorbească. – Unde fuseşi, mă, nu te mai astâmperi ? – Fa, tot aveam noi destule oi… – Ce vorbă e asta? – De drag nu urlă nici ei… – Cine ? – Lupii… Le dusei una, aia blândă, o lăsai la baltă, legată De-o salcie. Maica a-nceput să se-nchine… Ţi-a luat Dumnezeu minţile!… Aşa, acum prismeşte şi dihăniile pe lângă casă… Mă mir că nu stătuşi să le-o şi ţii… să nu le scape… Păi, când o auzi mâine lumea că dai oi la lupi,

LA LILIECI

131

Nu vine tot satul să te scuipe, om eşti tu? Să vezi cum or să-ntindă gâturile peste gard şi-or să-ţi pângărească bătătura: Ptiu! ptiu! Păi dar… I asă, că ştiu eu ce fac… In vale nu se mai auzeau acum scâncetele de milogi lihniţi Ale fiarelor, doar crivăţul care parcă sfâşia plotoage din cer (‘.u stele cu tot. Măcar nu-ţi dete-n gând să le-o fi dus pe-aia, pe-a stearpă… A mai zis maica, după vreo două ceasuri, neputând să doarmă.

132

MARIN SORESCU

MICUL LORD Cu mălai la gât am stat şi eu, Când aveam gâlci, mai mult de frică să nu-mi dea mama-n gât, Cu degetul arătător înmuiat în sare. La sare gâlcile dădeau înapoi, dar şi la mălaiul înmuiat, Câteodată. Stăteam cu cârpa udă-n jurul gâtului, Parcă eram lord, cum am văzut mai târziu că se purtau englezii Ţepeni şi cu bărbia-n sus din cauza gulerului cu dantele. „Te lăsară?“ „Nu mă lăsară!1 „Atunci cască gura mare, Vezi să n-o-nchizi“. „I-o ţin eu căscată cu lingura“ (Sărea Ionică, galanton). „Nu, că parcă mă lăsară.“ „Hai, că n-am timp de tine.“ „Mai bine s-o chemăm pe ţaţa Anica, să-mi descânte.“ Femeia se prezenta imediat, Era vrăjitoare, ştia o mulţime de leacuri, Odată i-a descântat unui pui de găină pe care-1 învăţasem Să se ţină de mine, de mic, şi i-a trecut, că se-nţepase Intr-un mărăcine şi-mi era teamă să nu se obrintească. „Gâlcile motofâlcile, Plecară cu curcile, Curcile s-au întors Gâlcile nu s-au mai întors. Şi nici să nu mai vie“, zicea ţaţa Anica, ameţind un cărbune Intr-un pahar. „Şi dacă-or veni ?“ întrebam eu, sceptic. „Atunci să le mai zicem unul!1 Şi-ncepea:

LA LILIECI

„Au plecat gâlcile cu toporul în pădure. Ibporul a venit, Şi gâlcile n-au venit. Şi nici să nu mai vie“. „Şi dacă-or veni?“ mă încăpăţânam eu. „Atunci mai dă-te diavolului, sărea mama, vino să-ţi dau în gât Şi terminăm povestea, că nu poate biata femeie să urdine I bată ziua bună ziua, să-ţi descânte!’ „Nu, că parcă mă slăbiră, nu mă mai dor deloc, Al doilea cred c-a avut efect, primul n-a prins, ()ri cum era descântecul ăsta al doilea?“ „Astea nu se spun, că sunt primejdioase. (!ând îţi trec gâlcile, îţi facem de-nsurătoare.“

133

134

MARIN SORESCU

DUMNEATA Intr-o noapte, pe aici, pe la Cişmele, Unde sunt casele mai rărişoare, din cauza stafiilor, Care se zice că s-ar fi arătând pe-acolo, Şi oamenii s-au sfiit să pună case, ca să aibă stafiile loc, Lărgime, să treacă-n deal, în vale, libere, Se întâlneşte Grigore al lui Tăgărâlă cu unul care cam sclipea de departe, Aşa ca putregaiul. „Bună seara.“ Ăla nu-i răspunde. „N-o fi auzit“, se gândeşte Grigore, „Bună seara“, zice iar. „Bună seara“, îngână celălalt, parcă ar fi avut ţărână-n gură şi-i stă drept în cale, Nu-1 mai lasă să treacă. „Mă, tu ştii cine sunt eu?“ Se uită Grigore… şi odată simte cum i se scoală căciula Singură din cap: hoop! şi cade jos… pleoţ! Ăsta semăna cu unul de Murise… să tot fie luna… „Păi, eu ştiu…“ încearcă el să-şi facă… ce să-şi facă?… curaj… „Te cunosc, dar nu ştiu de unde să te iau…“ Păi, ia-mă şi dumneata de guler… rânjeşte străinul. Când să-l ia de guler… nimic… Ăla era moroi… Dar mâna îi rămăsese ţeapănă în aer… După aia i s-a făcut moale şi aşa a rămas. Bine că nu i-a zis moroiul să-l mai ia şi de altceva Că paraliza tot. Aşa a fost de părere şi Coza, că s-a dus repede la el. Zice: ai scăpat ieftin, neică, moroii din Bulzeşti sunt Arţăgoşi.

LA LILIECI

135

Când le străşunează din ceva pe câte unul… îl fac Cârpă, treanţă, poţi să ştergi lampa cu el. Aşa e de Moale şi afânat. – Dar mi-a zis „dumneata“… îşi aduce aminte Grigore – Nu, că de purtat ştiu să se poarte… nu sunt bădărani, ţopârlani, modârlani, capsomani. Nu că le iau partea, dar I rebuie să te gândeşti şi la ei; până mai ieri erau aci cu noi, Intr-o lume va să zică; odată mor şi se pomenesc pe altă lume, Bunăoară pe lumea ailaltă, care nu-i primeşte, nu ştiu 1 )in ce cauză, şi-i trimite înapoi pe lumea cealaltă, Bunăoară asta a noastră… care se sperie şi-i alungă. IJite-aşa mi ţi-i plimbă, cine mi ţi i-o plimba, I )e-aia sunt şi moroii ăştia arţăgoşi… şi se mai iau de câte unul (‘a dumneata… – Nu mai îmi zice dumneata… ca ăla… îl trecu un fior pe Grigore. I )ar matale, Nea Cozo, cum, I )e ce nu ţi-e frică de ei? Mergi, îi dezgropi, îi înţepi, îi beleşti, I aci atâta bine… comunei… nu ţi-e frică singur în cimitir?… C ‘,oza tace şi-l priveşte cu nişte ochi… cu nişte ochi… Mie mi-au luat frica… de pe vremea când… trăiam. Cum vine asta…? Şi Grigore simte cum i se înmoaie şi Mâna ailaltă. I s-a strâmbat şi gura, în partea dreaptă, Vorbea aşa… strâmb, în dreapta, dar nu mai ştia ce spunea… I )ar tot ceva pe ideea „Cum vine asta?“ Am glumit, mă nene, spune Coza, când îl vede aşa galben, (ilumii o ţâră şi eu… ce eşti aşa de… şi-ncepe să-i dea peste fălci, să-i îndrepte (iura. „Glumesc, ţine-mă de guler… să te-ndrept bine, Acum cât e caldă poceala… Ia-mă de guler… mă!“ – Cu set zice Grigore, pronunţând strâmb un seet (,.i ioche minile… Mâinile îi fluturau fără viaţă, ca nişte mâneci. In locul lor, la numele Grigore s-a adăugat porecla „ăl Moale“.

136

MARIN SORESCU

DE LA VALE LA DEAL De la vale la deal, întâlneai numai lume de-a bună. S-o luăm deci de la Niţă-al lui Gilă. Era Ion al Floarei, Era Ştefan al Floarei, frate-său. Era Toma Popescu, tatăl Linii lui Victor. Era Cină. Era Dumitru lui Nache, care s-a îmbufnat într-o zi şi-a mers din Poartă-n poartă şi-a ocărât tot satul: „din pod până-n pod“. Zicea că s-a supărat pe lume. Era Nete Popescu, tatăl lui Petrică. Era Ioniţă Popescu, tatăl lui Iulian. Era Fănache ăl bătrân. Umbla desculţ, zicea că decât să Dea doi poli pe-o pereche de opinci, mai bine-şi cumpără de-un Franc ace şi scoate la mărăcini din picioare. Era Ion Bălan Sorescu, bunicu-tău, a murit tânăr de tot, săracul. Pe urmă, Ion Duluman, tatăl lui Sandu. Apoi Bujnigă. Apoi Ştefan al lui Mandă. Ilie al lui Mandă. Marin Graure, bărbatul Grăuroaicăi. Era Cârlea, pe unde e casa Gogoşicăi, Era Constandin Chirimenţu ăl bătrân. Era Niţă al nebun. Era Savu Răducanu. Era Tiugă, adică mai trăieşte şi-acuma, l-am văzut alaltăieri. Erau Constandin Gorici, Ilie Gorici, Dinu lui Voicu, Vasile Mustăţea, După aia era Dumitru Trăşculescu.

LA LILIECI

137

Să nu-1 uităm pe Pipa, care trăieşte dar nu mai vede. Se făcuse negustor şi venea de la Bucureşti în două trăsuri, în una era el, ţanţoş şi-n ailaltă bastonul şi pălăria.. Ea Marin al Anicăi. Era Gheorghe Roşea. Apoi bunicu-tău Gheorghe Ionescu, care era logofăt, adică notar. I .urnea îi zicea şi Prăzaru, fiindcă taică-său venise în Hulzeşti de la Amăradia, unde se pune mult praz. Pe taică-său îl chema Ţuruc. Adică poţi să-l întrebi, că se ţine bine şi-acum, Cu ei nu mă mai satur de vorbă. Apoi Matei Mugurel, apoi Gheorghe Banţa, tatăl lui Nae, Apoi Ion Ştefănescu, Mai fusese Ion Mardale, Mai fusese Tudor Mardale, Apoi Meţ, de i-a rămas o salcie scorburoasă pe la baltă l’oţi să intri-n ea, ca-ntr-o ladă, i se spune „Salcia lui Meţ“. Apoi Constantin Deliu, Mitrică Deliu, pe-acolo mai la deal. Era Gheorghe Birou, I ,ra Gheorghe Roncea ăl bătrân, Era Dumitru Ghirea, Mai erau Ion Ciugulea, Dincă Gâscă, Mitrică Mitrache. Ăştia ar fi de-aci de la vale, până aci-n coastă la Luţa. Mai la deal nu prea-i mai ştiu. Şi chiar dacă i-aş şti, Ostenii să mi-i aduc aminte. Ăştia sunt ăia ăi mai bătrâni, pe care i-am mai apucat, Abia la urmă vine seria lui taică-tău, Fănică al lui Ion Bălan. Acum e bozul mare pe ei. (lâtă lume bună s-a prefirat. Să-i ţineţi minte să le faceţi şi voi colac. I .a toţi am fost în urma carului, Pe toţi i-am jelit ca pe Dumnezeu.

138

MARIN SORESCU

CORLATA Avea pensie după bărbatu-său, care murise-n război. Ea era tânără cu trei copii Şi-i plăcea de unul Chimer. Ăla se uita la ea, că avea bani. Şi-odată îi spune: „Deseară să fii gata, şi cu banii, că vin să te fur, Să te duc la mine“. De, năroada, cui credea ea că lasă copii?! Se găteşte, îşi bagă toţi banii în sân, vine ăla Şi-o iau binişor pe vale, să nu vadă lumea. Şi pe-aci cam pe la Eleşteu, Chimer zice: „Dă-mi salba şi banii, Că nu mă uit eu la tine degeaba“. Şi-au început să se bată. Era întuneric şi tot îmbrâncindu-se Au dat într-o fântână părăsită. Nişte chei putrede, cam astupată fântâna, dar ceva apă tot o Mai fi fost, că s-au udat banii, erau de hârtie. Chimer a ieşit mai repede şi-a plecat să se culce, Pe biata femeie au găsit-o dimineaţa, Tot dădea să se bârâce, aluneca, ştobâlc, ştobâlc. S-a dus acasă, a-ntins banii ăia pe căpătâie Şi-a făcut focu-n sobă să se zvinte. Era aşa spre toamnă, duduia focu-n sobă, şi banii-ntinşi pe Căpătâie şi Leliţa numai cucuie, numai vânătăi, pe lângă ei. – Da ce-ai la cap, fa? o iscodea Băla, soacră-sa. – Oho, că mă lovii cu el de corlată. – Fi-ţi-ar corlata afurisită!

LA LILIECI

139

LA CORNUL CAPRII Aş, nu plouă curând, spune Moşu Pătru, l iindcă n-a ieşit nicovala la munte, Uite, când s-or face norii aşa nicovală Peste munte, atunci o să tragă un ropot. Să luaţi sama, Să fiţi atenţi primăvara, dacă bubuie-ntâi la Cornul Caprii, Aci spre sârb, o să fie bine. I )ar dacă bubuie la neamţ, în partea ailaltă, Nu e bine, că nu poţi să ştii ce bubuie, fiindcă nu e întotdeauna de Ploaie, mai au şi alte socoteli de-ale lor. Acum, iarna cred c-o să vină repede, c-a început să-mi îngheţe mie o Mână. Ninge, să ştiţi, îmi e mie frig la buricele degetelor. Moşu Pătru e un filozof. I Jmblă cu vitele pe câmp şi le învaţă filozofie, 1 )iscută cu boii cum discutăm noi, bunăoară, lot felul de chestiuni şi mai aşa şi mai aşa. Vitele pasc şi bagă la glavă ce aud. Vin să-l asculte şi oameni mari, I cinei cu secera-n mână, să-l întrebe, ca acum, când plouă ()ri cum trece viaţa. Ia spune, Nea Pătrule, cum trece ea, viaţa, I )e nu te-alegi cu nimic, că, uite, secer de-azi-dimineaţă, Nu mai poci de şale, şi când mă gândesc să mă duc acasă, îmi vine să-mi iau lumean cap, şi aşa e de când mă ştiu. Vedeţi voi căcăreaza asta de iepure ? Moşu Pătru se apleacă şi ia în mână un gogoloi bine rotunjit.

140

MARIN SORESCU

Dacă-o pui pe gârlă… într-un ceas, a ieşit din Bulzeşti, pănă la chindie e la Balş, în Olteţ, de-aci în Dunăre… şi-i pierzi urma… Bine că nu ne dăm noi seama, că ne luăm cu altele. Când eşti mic, joci pietricelele, de-a alimerele, de-a omul negru, Dacă te mai măreşti, tragi la horă, iei hora-nainte şi ţopăi Alunelul, Jianca, Sârba, brâul, horancet, hora tare, hora de la Plopi, Creiţele, Banu Mărăcine, Şuleandra, Rustenul, ori cum le mai zice, câte şi mai câte, Aşa ca să-ţi osteneşti picioarele, muşchii şi să nu-ţi faci gânduri. La urmă te pomeneşti năpădit de copii. Şi-odată ţi se zbârceşte Fruntea, parca-a tăiat cineva de nojiţe din ea. Dacă eşti muiere, ţii Filipii, Precupul, Câşlegii, te calcă toţi pe picioare la dragobete, faci zile pe ajutat, Pui ceaunul de mămăligă şi mesteci… în soare, în lună, Că nu-ţi mai dai seama, ţi-e mintea-n altă parte…

LA LILIECI

141

ŞUBA Florea Ciugulea umbla-umbla de la o vreme c-o şubă mare. Se vedea că nu fusese făcută pentru el. Şi-l întâlneşte lelea Ioana. la lelea Ioana seama şubei, şi-ncepe să se crucească. – Mă, nene, de unde-o ai dumneata, că e a lui tica, 1 )e l-am îngropat cu ea astă-toamnă. Cine a avut inima aia Să-l lase gol în tron? începe să plângă, se gândea (,um o fi tremurând mortul în groapă… că ei îi făcuseră Iot rostul… Ala a spus drept că-1 scosese pe Păun Murgăşanu. El cu muierea Şi-i luaseră şuba, dar începuse să cam prindă mucegai. Au lăsat-o două, trei luni în pădure, Atârnată, să se scuture de viermi, s-o plouă, s-o ningă, Să se cureţe şi la urmă a îmbrăcat-o el, că-i venea bine. A mărturisit ş-a zis bodaproste. Ncvastă-sa, Predoana, dezgropa şi ea singură, dar numai femeile. I .a două-trei săptămâni săpa ca după comori şi le I ,ua ce aveau mai frumos: vâlnicele de-alea frumoase, /avelcile – că aşa se-ngropau, scurtecile, de li se mai zicea şi caţaveici. Apoi cămăşile, cu boboci mari pe poale, I )c veneau până la glezne… Era modă frumoasă pe-atunci, şi prin morminte la fel, la-ntrecere cu ce era pe-afară,

142

MARIN SORESCU

Femeile moarte foarte gătite, împopoţonate, cu ce-aveau mai scump. Asta a lui Ciugulea era curioasă şi-şi băga nasul să vadă cum se mai poartă, Cam care e pulsul modei în adânc.

LA LILIECI

143

MASA Casele sunt pline de copii, asta vine de sus De la Dumnezeu şi Maica Precesta şi trebuie să te bucuri. Când se fac mai mari, femeile stau tot pe la foc Cu mâncarea, că parc-ar avea praznic la fiecare masă. La Pătru erau tot aşa mulţi, toţi mari şi Când puneau apă de mămăligă, ridicau două muieri tuciul In fiare, aşa era de greu. Când să mestece, mestecau două inse. Şi tot două puneau mâna de răsturnau mămăliga pe masă. I )upă aia scoteau, că era post, o varză mare, acră, I )in putină, într-un castron de pământ, cum se facea pe vremuri, bun, C) tăiau felii, felii. I’uneau ardei pisat deasupra şi turnau zeamă de varză. Mămăliga aburea colo, parcă te chema, o tăiau fierbinte cu aţa, Bea fiecare câte o cană de ţuică – aveau butoiul mare Lângă vatră, şi la urmă se repezeau zece din zece părţi, Cu lingurile, cu mâna, care cu ce apuca, fiindcă le era foame, Ioţi băieţi mari şi fete de măritat şi cu ăi bătrâni. Mâncau toată mămăliga, apoi le venea chef de vorbă, l’ăinuiau, spuneau poveşti, se-nchinau şi se sculau de la masă. Işi căuta fiecare loc prin pat, care pe unde să se culce. Şi ăl bătrân spunea: „Mă, Lache, e rândul tău, I )u-te de dă la vaci, până odihnesc eu o ţâră, Şi pe urmă mă duc eu între ele, să mănânce, să nu se-mpungă“. Anica, săraca, n-apuca să pună jos, că trebuia să I acă iar focul în sobă pentru turta de seară Şi să bage fasole într-o oală până la genunchi.

144

MARIN SORESCU

Şi aşa treceau, zi după zi, noapte după noapte, sărbătoare dup Sărbătoare, până primăvara când începea să cânte cucul. Atunci la masă o dădeau pe urzici, că astea sunt foarte Sănătoase şi schimbă sângele care s-a-ngroşat.

LA LILIECI 145 OAMENI LA PLUG Lumea aproape să termine şi ai lui Pătru nici nu se gândeau Să-nceapă şi ei, să fie în rând cu oamenii. Dacă-i zicea vreunul: Nea Pătrule, dumneata nu ieşi, bă, la arat, (‘,ă lumea e gata să termine. Nu, nu ies, ăia sunt nebuni, Vine o zăpadă şi degeră boabele-n pământ. Să vie mai al meu, atunci scot plugul, IM mai se ară de mălai. lete nici n-a-nflorit porumbarul, trebuie să-nfloare, Să se scuture, să se facă porumba mare şi grea, să poci Eu s-ajung cu ea peste trei părechi de boi, în faţa plugului, Atunci se ară. Eh, să am bota cu vin lângă mine, pe câmp, Nu se ară cu apă, se ară cu vin, ce ştiu ăştia? Aveau nişte boi graşi, buni, ca tancurile de mari Şi nu-i învăţaseră să meargă singuri pe brazdă, I rebuia s-o ia Lache cu ei de lanţ, înainte. I’ătru îi mâna pe de lături cu nuiaua, I )a nu-i atingea, că dacă zbiceau puţin, striga Marin care l’inea de coarne: Mă, mergeţi mai încet că-mi stricaţi brazda, (.c fac eu aici ? Boii abia se mişcau, ca malurile, ei s-ar mai fi întins la mers (’,ă erau paşnici, aveau pasul mare, plugul era o jucărie pentru ei, I )ar îi stricau brazda lui Marin, care se uita din când în când Mândru în urmă. I ulga şi Manda, fetele lui Pătru, puneau porumb cu parul. I ,uau patru-cinci boabe din traistă, cu mâna stângă puneau boabele, cu dreapta dădeau cu parul.

146

MARIN SORESCU

O săptămână urdinau toţi la locul ăla, pe care alţii l-ar fi Isprăvit într-o zi. – Uşor, uşor, nu bate boii, mă! se auzea peste câmp. Le aduceau mâncare acolo pe loc. La prânz, se repezea Fulga S-o ia. Venea cu raţa friptă, că Anica avusese grijă, cu Bâjba cu ciorbă, ouă fierte, oala cu lapte. Ei se uitau în baniţă şi dacă nu vedeau sticla cu ţuică întrebau: – Ce ne aduseşi tu aci de mâncare, fa? Ţuică e? – Păi, zisei să nu mai iau că beurăţi azi-dimineată, să mai beţi deseară. – Care? Fă-ndărăt! Acum să vii cu ţuica. Fugea Fulga pe Piscul cu Bojii-n vale valantoace, să ia ţuica. Anica o prijonea cu vorba din prispă: – La ce mai venişi, fa? – Mă goniră-napoi, să le iau ţuica. – Au, fir-le-ar burta a dracu! Păi, nu beură azi-dimineaţă, fir-ar ai deavu de copii! (Copiii trecuseră de treizeci de ani.) Ii dădea sticla şi fugea- napoi. Când sfârşeau un loc de arat, dacă era pe la amiaz, Dejugau boii, le dădeau să mănânce şi ei stăteau jos, Tăinuiau şi fumau până seara. Spuneau basme, nu plecau de-acolo, ca să lege pământul rod. Câteodată terminau chiar înainte de prânz şi acolo le aduceau De mâncare, că acasă erau femeile cu grijă mare, că au oameni la Plug. Când odorau ai lui Pătru şi veneau cu ramuri verzi de jugastru La jug şi în coarnele boilor, începea petrecerea. Două zile tăiau la raţe, la gâşte, beau la vin de duduia, Era bucurie mare, bucuria odorâtului. Bucatele lor se făceau, că erau muncile încet şi tacticos, In porumbii lor te mânca lupul, aşa erau de mari. Erau şase inşi de muncă la şapte, opt pogoane şi munceau pe chefuri.

LA LILIECI 147 LA LILIECI Nicăieri nu mănânci o varză cu carne Mai gustoasă ca-n cimitir, 1 )e ziua morţilor, când se face pomană .Şi toate femeile vii se întrec în de-ale mâncării. Masa e-ntinsă pe iarbă, la umbra bisericii C ‘răpate, de-a răzbit aproape de sfinţi crăpătura Şi când bate crivăţul, iarna, cred că le degeră colacii de lumină care le strâng tâmplele. Pe costree şi troscot se-ntind ştergarele de cânepă, 1 ‘inute, să nu le ia vântul, de străchini şi oale smălţuite, Unele se vor împărţi la urmă, poate apucaţi şi voi, mare e Dumnezeu, I )ar mai e până atunci, ne ghiorţăie maţele, ni s-a lipit burta de şale. Ce face popa ăla, de-ntârzie? Toţi s-au aşezat jos, aproape turceşte, l emeile dau peste mâna copiilor care n-au răbdare. Apare ţârcovnicul, lumea se ridică-n picioare, cinstind intelectualul, Nc aude troznet de oase rupte de muncă. Sc-ncepe de la ţuică, simţi mirosul prunei, I )e asta nu te doare capul, chiar dacă n-ar fi binecuvântată de sfinţia-sa, popa Niţă, (lare a venit în sfârşit oţărât, are necazuri c-o mejdină, A lăsat stânjenul lângă clopotniţă şi-a slobozit pomana. Stingeţi lumânările că se consumă curentul! zicea al lui Chirimenţu, (lare cum deschide gura începe lumea să râdă, are haz, dar acum

148

MARIN SORESCU

Nimeni nu-1 aude – se suflă în lumânări pe prescuri: pfu, pfu! Vecinii te cinstesc cu ţuică, peste aburul ciorbei, Aproape se-ncrucişează cănile cu toartă Bei şi de la unii, şi de la alţii, în cruce, şi zici îmbujorat: „Dumnezeu să primească“, „Să le fie ţărâna uşoară“ ori chiar „La mulţi ani!“ Rudele se cinstesc din aceeaşi ulcică, pe rând, „tot microbii ăia!“ Mănâncă mai mulţi dintr-o strachină, cu linguri de lemn, arse, ciorba de pui cu fidea. E de curcan! sau de gâscă? ba e chiar de gâscă, înoată în grăsime, am bănuit eu ceva. Ori e de raţă? Fasolea sleită cu boia şi cu ceapă prăjită pe deasupra e o minune în zilele noastre. Ca să nu mai vorbesc de varza cu carne, dar aici să sufli înainte de-a băga-n gură, Pentru că cel mai rău te arzi cu varza, vorba asta o ţin minte De la fratele meu mai mare. Zice: domnule, fii atent, mă, să nu te arzi cu varza, Că cel mai rău te arzi cu varza, asta o ştiu de pe front. Văd că în capul celălalt se-mparte vinul, Adus în sticle cu gâtul lung, astupate cu coceni de porumb. Abia aşa mâncarea are adevăratul ei gust, viaţa merită s-o trăieşti, Multe femei au murit pe aici, dar, uite, că n-au dus secretul cu ele. Oalele sunt de Târgu-Jiu, smălţuite, sau de Oboga, ca şi strachinele şi talerele. Se bucură morţii că-şi înnoiesc şi ei pe lumea ailaltă o dată pe an tacâmul, Lingurile le-or fi păstrând în bocanci, ori după ureche, plaivaz? Bogdaproste, se aude în dreapta şi-n stânga, când se împart oalele, ulcelele, Unii le încearcă cu degetul, dacă sună frumos, ăi mai proşti râd la ele, fericiţi. După ce s-a luat masa şi s-a pus ce-a mai rămas în baniţă,

LA LILIECI

149

Se cheamă câinii, din obişnuinţă, dar câinii n-au ce căuta în locuri sfinte, au fost lăsaţi la vatră, l emeile merg în cimitir şincep dintr-o dată să se jelească in gura mare, cu şiroaie de lacrimi, în mod barbar, ca pe vremuri, Plivind câte-o buruiană, încercând să îndrepte crucea de lemn (are-a putrezit, iaca, se hâţână când bate vântul nu te mai prijoni, mă, de ea! (lopiii se joacă de-a ascunzişul printre morminte, Voi ai cui sunteţi, împieliţaţilor? Nu călcaţi pe busuioc şi nu ciopliţi crucile cu custura, C lă vă taie popa limba. t lele care au morţi mai noi, au mai tras un ropot de plâns I )e cum au intrat pe poartă şi-au pus baniţele jos din cap, (Celelalte au fost numai triste şi căzute pe gânduri. I răcoare la umbra bisericii bătrâne, care a rămas aici de când I ra satul în pădure şi veneau haiducii de mâncau pe furiş. Pe Sălişte cântă cucul, cimitirul are un aer important, împăcat cu sine. I bine să fii mort aici, între codri, locul e ferit, nici nu trage, (llopotul nu te deranjează, că nu sună decât de sărbători, Şi duminica dimineaţă când cade în misticism, bang-bang cine-o mai fi murit? I )e răsună morţii şi stafiile. (lântă păsările şi e un miros de lilieci înfloriţi, ( Âim trebuie să fi mirosit raiul din dreapta, de la intrare, Pc vremea când era culoarea nouă şi nu crăpase.

LA LILIECI

153

BLESTEMELE BĂLII ,.1’ir-ar al iacacui! Alcge-s-ar praful de el! Praful si pulberea, I >in creştet până-n călcâie Şi din călcâie până-n creştet! I >ar-ar Dumnezeu, pupa-i-aş tălpile. Sa l mănânce viermii, Să cure veninul şir, baltă după el! ( a l-am crescut ca pe copilul meu Şi acum se râde de mine. Bătrână şi io Şi el îmi ia vacile la obor! I’ascui şi eu vitele prin mărăcini, pe-acolo pe Răculeţu, Şi el veni, se-ncontră cu mine, Şi mi le luă la obor… Iote pe cine creşti!“ I ‘atăl lui Tropănel rămăsese văduv, cu trei copii, Băla fusese şi ea măritată. Era din altă comună. Pusese măritată la Hoaba, lângă Severin, şi-avea o fată. Ăştia văduvi îşi iau de prin alte comune. Nu ştiu cine i-a găsit-o, cine i-a vorbit lui de ea, i a e chipeşă, roşie aşa la piele, cu ochi negri şi Sprâncenată, că era frumoasă şi bătrână, d-apoi când o fi fost In floare! Şi s-a dus Marin al Florii şi-a luat-o din Balota. I i a iarnă. Şi când coborau pe Ungureanca-n vale,
154

MARIN SORESCU

Băla contenise o ţâră din blestem, luată de amintiri Şi să mai şi răsufle. Ea când începea să-ţi strige, ieşea la poartă, sub salcâm, îşi sufleca mânecile şi făcea un fel de spectacol, Rostea un monolog. Era aşa de meşteră la potrivit vorbele, Că te făcea de nu mişcai. încremeneai ascultând-o. „Toţi se bucurau şi erau veseli, Numai eu stam tristă, acolo pe plaşi, Şi cumnatul zice: «Toată lumea bea din ploscă, chiuie, Cântă, numai mireasa nu zice bleau. Ia, mireasă, fa şi dumneata un cântec, să te-audă Bulzeştiul.» Pe mine, m-a bătut Dumnezeu, Când am auzit că să mai şi cânt. Că mă gândeam unde mă duc eu. Ei, când am ajuns acasă, trei copii mi-au ieşit înainte, Un băiat, Tropănel ăsta, şi două fete. Şi-o mai aveam şi pe-a mea. Şi nu eram şi eu, fă, decât de optsprezece ani!… Ce era să fac? Dimineaţa m-am sculat de noapte, Am sumes mânecile, am băgat focul sub ţest, Am făcut mălaiul. Pune oale cu legume la foc, Pune masa, pune mâna şi spală, Că erau toţi murdari şi izâniţi. Şi-atunci am intrat eu în vrau, Cu spălat, cu gătit mult, cu vite, cu oameni la ajutat. Şi-aşa l-am crescut pe Miai ăsta, Care stă sub şopru acum ca popândăul şi se face că nu m-aude. Să-mi ia el mie vitele la obor?! Că el, de! e acum în putere, iar eu, bătrână, văduvă, Că după aia a murit şi tatăl lor şi la urmă şi Dandin Şi nu mai poci. Fir-ar al dracului! (Nu mai zicea acum: al iacacui, al deavului,

LA LILIECI

lir-ar închinat, ori fir-ar mărturisit, ci-1 drăcuia, Apăsând pe prima silabă, că era mai sonoră, drrraaa… doar l-o face pe Miai să iasă din curte I a judecata ei de apoi, dar el tăcea chitic) 1 )in răsărit până-n apus Şi din apus până-n răsărit! N-ar mai călca iarba verde! Nu i-ar mai muri mulţi înainte! Pulberea să s-aleagă de casa lui! S.i i intre viermii în aşternut! N-ar mai ajunge să-i cânte cucul! Să cânte cucuvelele! Sâ urle lupii în curtea ta, măă orbeţule, I >acă ai tu inima asta în tine…“ Şi i facea aşa vivartul câte-un prânz. Scotea lumea capul pe fereastră, It.i unii chiar se găteau şi ieşeau la poartă, i .i era frumos, ca la bâlci. Stăteau şi ascultau. Şi Miai nu s-arăta neam, St a pitulat sub şopru, sta la leau, şi asculta (>t i bătea câinele să schelălăie. Şt aşa s-a-ntâmplat, cum a zis ea, Şi cu veninul şi cu lupii în curte, şi cu casa l are-a rămas pustie. I b l e s t e m de mumă, măcar că vitregă. S a ales praful. Praful. IV unde i-a fost casa, au tras cu plugul.

155

156

MARIN SORESCU

CINE MAI TRECE PE DRUM Al lui Fleţu, Ai lui Fleaşcă, A lui Gârlă, A lui Tiugă, Al lui Băşină, Ionete-al lui Făsui, Al lui Deşca, Roncioaica, Coadă al lui Ceapă, Sandu lui Ciurel, Tăgărâlă, Ai lui Mitrofan, Ai lui Modârlan, Al băiatului Măriei lui Didu, Traşcă, Ai lui Corniţă, Brânzanii, Roască, Ai lui Ghirea, Ai lui Birău, Delieştii, Fata lui Dincă Gâscă, Ai lui Patentă, Miţăle, Petrică şi Cătălina lui Căşenete, Ai lui Zgoidea, Nătărău ăl bătrân… Şi ăştia sunt. – Ei, …Dar Nătărău parcă murise.

LA LILIECI

– Atunci nu fu el. Atunci mi se păru. – Atunci ţi se păru. Ori pe-ai lui Zăbic îi ziseşi ? Rău e când te lasă vederea. Atunci cine-o fi fost? – Acum n-o să fug după el. – Şi unde se duc toţi? – Unde să se ducă? Trec pe drum… – Să ştii tu că ăla o fi fost al lui Gâfotă. Ori de-ai lui Sfoiag.

157

158

MARIN SORESCU

CE NĂPLAI Iu, ce năplai! Uite-aşa da cu mâinile-n lături Şi-şi vâlvâia ţoalele de pe ea. Mă năplăii de căldură, zicea Măria lui Rinu. Mă luă cu năplai de la inimă. Ce să ne facem? luăm foc!. Era cam în vremea când treceau boitele, să facă bâlciul La Oteteliş, se punea zăpucul. Oile intrau una cu capul în lâna celeilalte, Şi fugeau aşa nebune după umbră, Se-mbulugeau pe drum. Buzeştiul parcă se mai subţia. Satul nostru e ca mănătărcile înşirate pe aţă, Şi când se usucă, scad, Mai intră unele-n altele, pe alocuri Rămâne aţa goală. Atunci auzeai că vreo femeie tânără I-a luat bărbatul alteia Şi aia se ducea la Cismăroaia Să-i pună cuţitul Şi să-i facă de

fapt. O-nvăţa baba în fiecare seară, timp de nouă zile, Să-nfigă câteun cuţit în pământ – Timp de nouă zile, Până murea ibovnica – trebuia să moară,

LA LILIECI

I )acă-i punea cuţitu, şi-i arunca faptul în prag, ( ) r i călca aia în urma rea. I >acă n-apuca să moară, trecea şi căldura, Se spărgea bâlciul la Oteteliş, se-ntorceau bolţile, Şi i venea omul acasă. Şi oile se desbulugeau.

159

160

MARIN SORESCU

JAF ÎN CIUPERCI Lua ciurul de la unghete şi juca-n el în curte, Până-1 rupea. Lua pe urmă tuciul, lua postava Şi le arunca pe toate-n curte. Le spărgea, le farâma, Tigaia – tot. Pe urmă intra în casă. Se ducea la lada ei cu ţoale. Lua câte-o cămaşă, câte-o cămaşă, cum erau aşa chitite, Juca bine pe ea cu bocancii, O da la o parte, Lua alta. Şi tot la fel, până isprăvea lada. Şi ele se uitau din pat, fricoase, Nu ziceau două. Până termina el lada, până la fund – zăvelci, tot. Atunci le aduna muierea, cu gura strânsă. Soacră-sii numai ce-i dădeau lacrimile la colţul Ochilor. Le strângea muierea, le scutura şi le punea la loc. Adormea şi el. Dimineaţa se scula, că-i e foame. – N-am cu ce să-ţi fac nimic, n-am ciur, n-am postavă, n-am Tuci. El pleca prin odăi, să-mprumute. Şi dacă-1 întrebai: „Păi, cum aşa, c-aveai?“ (Lua ciure, des, des) – Păi, ştii ce ? M-am cam chefit aseară,

LA LILIECI

M-am luat puţin cu soacră-mea, I le două, cu gură multă, Şi-am jucat în lucruri. I )ar la prânz mă duc să cumpăr altele, la Bălceşti. Şi-aşa facea. încăleca pe cal, avea un cal alb, şi pleca peste două dealuri I a târg, să cumpere lucruri. I’cste două săptămâni iar nuntă-n străchini, Şi iar fuga la Bălceşti. Aşa că lucrurile lor erau numai noi.

161

162

MARIN SORESCU

PÂINEA SUNA CA TOACA Cum i-o fi ros vântul numele, Ori apa, când sapă ea în malul ăl bun, Cum s-a transformat din Măria în Mariţa, Dumnezeu ştie! O chema Marioara, Până când odată s-a pomenit că i se spune Mariţa – Şi aşa i-a rămas numele: Mariţa de la moară. Venise din colo, de la deal, Unde se şi măritase întâi, cu cineva din satul ei, Care n-avea de nici unele. (Era năroadă, cum nu băgase de seamă asta, înainte de-a-1 lua?!) Şi-n prima zi o pune bărbatul: – Fă şi tu turtă. – Păi, pe ce să fac, unde e vatra? – Uite, pe sapele astea vechi, aţâţă focul pe ele, Că n-avem vatră, n-avem de nici unele deocamdată. Cum să se coacă turta pe sape, că alea imediat s-au răcit. Mariţa s-a suit să mănânce dude Şi bărbatu-său dădea cu cocoloaşe după ea: – Nici turtă nu ştii să faci! Era cea mai bătrână ciobancă, Avea şi oi şi capre-n păzeală, Le dădea drumul pe sub prânz, că se scula târziu, Aţipea când se mai potoleau nişte Draci de şobolani acolo la Moară. Avea o rochie de lână, făcută de ea cu andrele de lemn,

LA LILIECI

163

Semăna c-o cămaşă de zale, cum erau pe vremuri, (‘.untra turcilor. îşi pieptăna părul şi, care cădea, II torcea şi-l facea cu cârligul căciulă. I )ar şi aşa, în zale, îi era frică de şobolani! ( .11 m se lăsa-ntunericul, începeau să mişune I )c sub moară, din gâldan. I c tot dădea gură, să fugă, ca la lupi, dădea chiot, I ).ir ăştia nu se mai speriau, că-i cunoşteau glasul. I .1 urmă, agăţase de grindă două fiare de plug, deasupra capului. Avea nişte ciocănele la-ndemână, Pândea ce pândea şi-odată începea să bată. Şobolanii, val-vârtej, valantoace, In toate părţile. I ti mea, ostenită de la muncă, dormea buştean Şi numai ce se pomeneau odată, în puterea nopţii, ( bate toaca. „Mă, ce să fie?“ Aţipeau iar şi-odată se auzea: toca-toca-toca-toca! I x.ict cum bate de utrenie. Vuia toată valea, (iii/.ganii erau foarte săritori la toacă. Nu nimereau găurile. 11nele le mai astupa Mariţa cu cenuşă. Nu te mănâncă în hardughia aia?
164

MARIN SORESCU

Când trecea cu oile la vale – caprele mergeau înainte – Era foarte mândră şi gătită, Cu toate ţoalele pe care le avea, puse una peste alta. Pe sub fustă purta o şubă La subsioară vreo şapte ciomage, Ghitara în spinare (Dăduse câteva noatine pe ea) Şi în păr vreo douăzeci-treizeci de piepteni De toate felurile, aşa sclipeau. Unii erau legaţi de păr cu aţă de cânepă Să nu-i piardă. – Turi, turi! – Se răstea ea la oi. Bece! Aliga-aliga! Liga-liga-li! Pe câmp – o veselie, Toţi copiii se strângeau în jurul ei, s-o judece, Nu băga de seamă, era mândră ca un şef de trib. Dar cum avea curajul să doarmă printre şobolani E de mirare. Ideea cu toaca însă nu era rea: închipuiţi-vă, în puterea nopţii, când nici greierii Nu mai îndrăznesc să ţârâie, C-ar pica cerul pe ei, aşa e de linişte Ş-odată răsună chemarea către Dumnezeu. Pe grindă, atârnate, Mariţa avea şi bucăţi de pâine Uscate, înşirate ca slănina. Frânturi de prescuri, colaci, azimă, Cum i le dăduse şi ei lumea, Le mânca peste două trei luni, înmuiate. Acum erau tari ca fierul Şi când năvăleau şobolanii, în buimăceala aia, Ea cu ochii umflaţi de somn Mai nimerea cu ciocănelile şi alături de cele două fiare De plug ruginite, Bătea adică în pâine, care suna tot ca toaca. Pâinea suna ca toaca.

LA LILIECI

165

ACT DE PREZENŢĂ Un zvon mai circulă, foarte vag şi şters, (la un bănuţ de aramă prea mult purtat la gât, ( ă pe vremea pe când umblau Dumnezeu şi cu Sfântul Petre l’e pământ, când faceau terenul, (li că s-ar fi aşezat o ţâră aici, pe-o piatră de hotar, să Răsufle. Şi-ar fi zis cel mai uscat şi cu barba mai lunguiaţă, ar fi zis Textual: „Ne văzurăm şi-n comuna Bulzeşti, mă! la te uită colo“. S .iu ridicat, trosnindu-le oasele, ca după o zi de coasă. I i .ui doi uncheşi, cu straie albe de dimie dată la piuă, Şi cu toiege de gutui în mână, cu floricele crestate cu Briceagul pe coajă, cum sunt toiegele de pomană. I ,ocul unde trecuseră sclipea în urma lor. Pi.itra a reperat-o imediat unul, ( u oarecare părere de rău că Dumnezeu şi cu Sfântul Petru N au venit în satul nostru pe doi cai albi, I >c a mai mare dragul, ar, oricum, au făcut act de prezenţă. I’iatra de hotar a fost pipăită câteva săptămâni, I >IIpă care a suit-o unul în car I i ambalând-o peste şaptesprezece dealuri, (ai era teamă, cum se clătina între loitre, în fân şi ogrinji Sa mi se şteargă scrisul străvechi, – nu s-a şters Şi a răsturnat-o în bătătura unui om de cioplea pietre. „ | ine, neică, am auzit că strângi material,

166

MARIN SORESCU

E caldă de turul lui Dumnezeu, Adineauri numai ce se ridică După ea, Ia-o, ca din partea noastră.“ întins, parcă în neştire, Aproape că nici nu-1 bagi în seamă, Măcar că, pus să-l străbaţi Cu pasul, te fugăreşte o jumătate de zi. Te închini la trei biserici, Mori şi învii în trei cimitire (învii doar tu ca trecător, în mod excepţional). Eşti sâsâit de gâscani, Privit peste ulucă de ochi curioşi. Femei cu burta la gură şi cu furca pe umeri îţi zic bună ziua, Fără să te cunoască – în Bulzeşti totul se desfăşoară în modul cel mai normal, Fără surprize.

LA LILIECI

167

CÂINELE Aici câinele trebuie să latre, că de-aia e câine, l.ir când mănâncă stăpânii la măsuţa joasă IV scăunele cu trei Picioare, 5.1 se uite în gura lor, înghiţind în sec. I ‘Ană când, la sfârşit, I >upă seninul crucii şi slăbitul curelii, cu un oftat, I se aruncă mămăliga, l.ir el sare de-un stânjen în sus, S o prindă din zbor. (‘ti cât sare mai sus, cu atât e un câine mai bun,

I ).it de exemplu. I’tii şi găini n-are dreptul 5.1 ia decât vulpea, hoaţa, pe furiş. „Iar dete vulpea la noi azi-noapte, Spune lelea Anica, Aproape cu mândrie, fir-ar a diavolului! N ici n-o să mai cresc păsări, t .1 mă canonesc degeaba, ( .i i-am spus alui meu: astupă, mă, rostul!“

168

MARIN SORESCU

LUNA ÎN VADRĂ Vadra trebuie să stea neclintită în capul Muierii tinere, care-o aduce, plină, de la cişmea, Purtând-o pe deasupra gardurilor, că din curte nu vezi decât Vadra săltând, ca luna prin nori. N-o fi prins nimeni luna în vadră? Femeia trece printre oale prinse în par, Dreaptă şi mândră, ca şi când cine ştie ce-ar avea acolo! Ori ca Ileana Cosânzeana printre capetele unor peţitori Nevolnici. De demult, cu ultima vadră adusă la chindie, Era spălat dumnealui pe picioare, Când venea de la plug. Sta tacticos pe scăunel, încondurat, îngândurat, Şi ea, pe ciuci, ori în genunchi, tot migoroşea acolo, îi înmuia praful de pe tălpile crăpate, îi freca gleznele cu Săpunul calului şi cu brânca porcului „Arşi!“ zicea din când în când, când îl stropea, măcar că apa Era rece ca gheaţa. „Te arde, omule ?“ Omul nu catadixea bineînţeles să-i răspundă, îi era mintea la ale lui, treburi, daraveri cu pământul, De ce l-o fi spurcat cucul azi-dimineaţă. Şi ce-o fi-nsemnând Asta? – Hai, fa, nu mai terminaşi? Că ne-apucă ziua! Dar asta pe vremuri, spun bătrânii, că acuma Cine mai are timp de bărbat? Apa proaspătă e luată cu caucul frumos şi pusă Prin oale la foc, că se nimereşte vreo fântână de nici nu Fierbe fasolea, Trebuie să ţii focul mereu sub burta oalei,

LA LILIECI

169

Ori e turnată de-a dreptul în troacă, la porci, în piuă la păsări, că de ele cine să aibă grijă? Omului, dacă se mai găseşte vreun copil Să se-nghesuie să-i I oarne din cană, când se spală pe mâinile bătucite, Peste prispă, Şi nici nu i se mai spune unde-a dispărut şervetul din cui. (I caută bombănind, cu palmele ude, Până se zvântă aşa.

170

MARIN SORESCU

LA DOLINA LUI PRĂZARU La dolina lui Prăzaru se scăldau caii de călăraşi. Parcă-i văd (mama face ochii mici, oftează), săreau împiedicaţi pe vale, Ori începeau să se-ncurce prin fân. Era numai landră, buruiană de-aia care se ţine când tragi Cu coasa. Apoi pir, ceapa-ciorii, odolean, Cârsteioară, avrămeasă, busuiocul fetelor, de se bagă In săpun de miroase frumos, cicoare, te încingi cu ea Prima dată când ieşi la secerat, să nu te doară şalele Toată vara. Pe colo, mai pe la umbră, creştea pelin, Bun de mirosat, bun de oprit sângele, faci ceai şi speli Şi la orice rană. Găteşti casa cu el la Rusalii. Apoi mătăcină, de-aia de freci stupii cu ea. Torcătoare, de se spală fetele Pe cap să se mărite şi zic: „Cum nu stă drumul, aşa Să nu stau eu nemăritată“. Apoi buruiana împuşcată, bună de bântuială, Când visezi urât, barba-caprii, şi câte şi mai câte! De-aici de la drum şi până dincolo de baltă, tot felul de Flori şi buruieni, ca şi-acum, da’ nu le mai ştie lumea Numele şi sama. Pe ududoaie găseşti potbal, prin grâu, corneci, Mai pe la udeală, brustan, bun de năduf. Ăl cu floare Albastră e bun de tuse; mâncăriş, bun de râie, Sporiş – faci un colac de pâine nouă şi-l legi cu Sporiş şi-l arunci în fântână să sporească grâul. Doar dam cu el şi aia era.

LA LILIECI

171

Primăvara găseai pe la Băzgărăi Rodul-pământului – ca un fel de butoiaş, unde e grâu, orz, Porumb, de toate… şi ce nu e nu se face anul ăla. I rau mulţi cai, frumoşi, iuţi, intrau în apă, Şi-aşa mergeau cu capul pe sus, înotau ca şerpii. Avea toată lumea cai – aveau Ştefaneştii, Banţa, Mugurel, I , aveam noi, apoi Savu, Roncea, toţi aveau cai. C lasa fără streaşină mie mi-a fost urâtă, Şi curtea fară vite multe, amestecate, fară păsări, porci. Băieţilor le plăcea să se fudulească aşa cu caii. l etele stăteau pe-acasă, (-e să caute la dolina lui Prăzaru? I !usau cămăşi de aţâcă, puneau fluturi, făceau boboci. I urau cu ochiul florile de pe vale, le luau culorile, l i, migoroşau mult! I >.ideau peste muche, faceau cheotorile. (! u sau mult, dar era frumos portul. ( ând veneau de treceau la horă, I icărea drumul de fluturi şi de mărgele Şi de boboci şi de toate! Şi fetele parcă erau tot flori, să le coşi pe platcă. I receau pe-acolo cu pantofiorii-n mână Şi dacă era apa limpede, se uitau în jos Işi potriveau sprincenele, mai săltau conciul, Si lipeau fluturii pe ele, sclipea firul, sclipeau bobocii, Si lipeau icusarii şi galbenii mari în salbă, la gât. I le împodobite cu flori prin cap. Răcăneii respirând iute, cu guşile verzi, pe marginea Bălţii, clipeau deatâta lumină, dar nu se mişcau de-acolo. I >o!ina era cum ar fi o oglindă mare de gătit mireasa.

172

MARIN SORESCU

CHIRIP-CHIRIP Mama lui Ion Roncea, Ronceoaia, foarte bătrână – Murise bărbatu-său, şi ştii cum e la noi, De cred că omul mai trăieşte şi după aia – Aude noaptea o pasăre cântând după icoană. Aţipea şi iar se pomenea în ciripit după icoană. A dat să-l scoale pe Gheorghe, Da’ ăla, rău de somn, s-a-ntors pe partea cealaltă. Povestea ea, dimineaţa, Cu voce groasă, cutremurată încă de întâmplare: Abea aţipisem, nu putusem s-adorm, Aţipisem şi visam că mi se taie gârniţa de pe la Tufaru lui Boală, Săreau aşchiile şi una a venit până-n geam, Şi-atunci m-am trezit. Şi-un brabete, ce-o fi fost, Chirip-chirip! după icoană. Chirip-chirip! „Ia scoal, muică, Gheorghe, c-o fi sufletul lui tac-tu!“ Da’ el zice: „Mă trezeşti în toiul nopţii să mă uit la Brabeţi!“ „Mă, dacă bate-n geam, n-o fi chiar pasăre decât aşa Pe deasupra. Mă, o fi fost om, de ştie rostul casii!“ „E! sufletul lui tica!“ „O fi, mă, o mai fi şi-adevărat din ce se spune, Nu vezi cum s-a-mpuţinat lumea, Şi ce de mai păsăret?!“ Era aşa prin plivitul grâului, pripea soarele, Pe Stava toate neamurile de cântătoare, Ca nişte colivii de pene, frumos vopsite,

LA LILIECI

173

I )ar ce-o fi-năuntru? Mă uitam să zăresc oamenii mici, înconduraţi, zbătându-se. Strigam numele morţilor mai noi Să vedem dacă-mi răspund. Şi care-n ce limbă: cuc, pupăză, I’iţigoi, cinteză, pitulice (Astea cară doar suflete de copii), I uam seama până şi la fluturi şi viermi. (‘.âte-o omidă-mi tăia drumul cu şal scump, pufos, în spinare. Viermele columbac, numai vopsea proaspătă, (la de curcubeu, Viermele de sârmă, care roade porumbii, mic şi sfrijit. Şi viermele cotar, care da cu cotul, I lotarnic, plecat să măsoare moşia. Sufletele nu cântau toate. Câte unul sta zgribulit Iu vreo vrabie, pe creacă. „Pun prinsoare că asta e tatăl lui r fi ţinând-o tot într-un cules, l >i i tot seamănă, tot dau cu parul, pun bobul, Şi vine viermele cotar, I e măsoară munca şi strâmbă din nas că nu-i place. Şi la t Irmă vine şi-ăl de sârmă şi roade rădăcina-ncolţită, cu ( i eştini cu tot în rădăcina-ncolţită. I urnea ailaltă n-o fi tot pe-aici prin copaci, Şi prin iarbă?“ I .1 Drumul ăl Mic, I Înde începea să se vadă satul, mă atârnam parcă de fumul ieşind pe (loşuri, ca de funiile unor clopote care răspund în cer. Şi mi-mi mai era frică.

174

MARIN SORESCU

LADA DE ZESTRE Şi-a luat muiere din alt sat, Tocmai de pe malul Olteţului, Peste câteva dealuri, cât munţii. Când se certa cu bărbatul, ca oamenii, Ea îşi lua lada de zestre în cap, Un ceaun în mână şi pleca la Boghea. Lada era făcută acolo, ceaunul îl avea tot de la ai ei. Venea Dumitru aproape plângând la tata: – Hai, mă, Fănică, hai că fugi Ioana. Hai s-o-ntoarcem. Uite-o, suie pe Poiana Popii. – Las-o aşa, că vine singură. – Nu, că zise că de data asta nu se mai întoarce. Şi-acolo rămâne, mă, căşi luă şi lada şi ceaunul, auzi? Dacă vedea că lui tata nu-i e aminte, Tivic – cum îi zicea lumea – mâna pe ciomag Şi tuliu! peste câmp, pe Seci. Ioana se vedea de departe, Că era coprelă înaltă. Ar fi putut să meargă mai repede, Că ceaunul ce era mai greu, Că-n ladă, ce să aibă? Dar aştepta s-o ajungă Dumitru, s-o roage. Tata înadins îl mai ţinea câte-o ţâră de vorbă, Să se ducă vuva cât mai departe. Câteodată avea răbdare s-aştepte câte două-trei zile Se tot uita în vale, punea mâna la ochi. Nimic. Atunci îşi lua inima-n dinţi şi pleca după ea. îi vedeai venind, el cu tuciul de toartă,

LA LILIECI

Ea cu lada frumoasă, în cap. Poate că se mai opreau şi pe câmp, Puneau de mămăligă, ori coceau porumbi. Ei, tineri! Parcă atunci se vedeau prima dată. – Iete, Dumitru iar vine cu zestrea, zicea tata.

175

176

MARIN SORESCU

GRIJA Ea dormea în pat, ca o cucoană, Şi Bâţu îşi întindea minteanul pe jos, pe pământ, La picioarele patului. Femeia avea un ibovnic, pe Mitru lui Ciugulea Şi noaptea se mai ducea pe la ăla. Se scula binişor, se-mbrăca pe-ntuneric – Se-mbrăca ea şi pe lumină – Şi se ducea la cine-i era drag. El de-aia-şi aşternea jos, ca să nu-i strice somnul. – Mă, de ce te canoneşti tu pe pământ, ca nelumea? îl certa câte unul, nu te sui să dormi şi tu în pat Lângă muierea ta, că de-aia ai luat-o. – Nu, că ea doarme la Mitru lui Ciugulea, Cum să m-ating eu de ea? – Dar tu ştii când pleacă noaptea, Simţi ? – Sigur că simt. – Şi n-o-ncui pe dinafară, nu răzemi cârpătorul în uşă? – Păi, ce-am eu cu ea? – Ptiu! bată-te să te bată, dar căciulă-n cap ai? Până la urmă, nevasta stătea mai mult la celălalt, Mai trecea doar din când în când pe-acasă, noaptea, De formă, pe el îl găsea dormind tot pe jos, pe mintean, Poate co aştepta. Ori îi era frică să se suie şi-n patul gol? Femeia îl învelea bine, să nu răcească, Mai lua ceva şi pleca uşurel.

LA LILIECI

Cand n-a mai venit deloc, lumea tot aducea vorba: Păi, nu te culcai şi dumneata lângă ea? Păi ce-aveam, să mă scoale? Că ea pleca. Se ducea la al lui Ciugulea. Şi de ce să mă deştepte?! Bă, nărodule, păi tu de ce n-o certai? Păi, ce-aveam cu ea? A plecat, dar eu n-am gonit-o.

177

178

MARIN SORESCU

SĂ NU PIARDĂ ZIUA Măă, n-aţi făcut şi voi nimic, măă, Nici curte, nici nimic! Ce-aţi făcut voi, mă? Mărie, Mărie, când are omul treabă Se pişă din mers, Nu şade să se uite pe linie. Mărie, Mărie! (soru-sa) Al dracii, Mitroi, cu boboteaza ta, Cu sufletul din tine! Săraca! Ea cu sapa, cu secera, cu ce-a putut şi ea A făcut casă la doi copii. Era hupită de muncă, nu-i venea să stea neam. Odată s-a dus la fiu-său pe câmp, să-i ajute, El secera pe-a muierii, S-a luat cu noru-sa la ceartă Şi aia, nedusă la biserică, a gonit-o de-acolo, De pe moşia ei. Sta cu secera-n mână la răscruce, Parc-o bătea vântul, Nu-i venea să se ducă acasă, Să nu piardă ziua, Şi-a adus aminte că are şi soru-sa, Măria Bălii, oameni Şi s-a dus întinsă în Piscu cu Bojii. Mâncaseră oamenii, se odihneau la umbră, de prânz, Şi s-au pomenit cu ea: „Venii şi eu să vă ajut la secerat“. A luat postaţa-nainte.

LA LILIECI

179

Mai pe seară a plâns o ţâră sub păr şi-a spus: „Mă goni netoata, să nu secer pe locul ei, Şi era cât pe ci să pierd ziua, Acum în toiul muncii“. Nimeni nu-i dădea nimic pentru muncă, C le să-i dea, dacă venea nechemată? I )ar nu-i venea ei să stea degeaba. Şi noru-sa, care avea avere, ştia cum s-o pedepsească: N-o lăsa să muncească, îi arăta valea. ( ‘ a n d a murit, a murit de inimă. Vărsase sânge şi Nea Fio rea, necăjit că-i zisese şi lui, S a dus la capul ei şi-a întrebat-o, moartă: „Miţo, mai faci trebuşoara aia din mers?“ Şi noru-sa nu s-a dus nici cu lumânare. H.i nadins a ieşit cu pânza, So-nălbească la fântână-n vale, când trecea ea. Nu aşa şi nănăia. Moarta a trecut pe lângă fântână. Bine, că soacră-ta, trece convoiul cu ea, S o-ngroape, ce inimă ai tu? lia. Dacă trece, ce?

180

MARIN SORESCU

PRIN ODĂI Era tânără, dar nu-i venea deloc să stea acasă. Apărea Florea, să mănânce de prânz, Şi ea habar n-avea de nimic, Ba găsea şi uşa-ncuiată. – Mărie, unde fuseşi, fa? – E! Mă-ntreabă unde fusei! Iote la el! Ei, fusei, da’ ce ? Cât a trăit mumâ-sa, Băla, Dumnezeu s-o ierte, Toate treburile erau făcute, Că se scula de dimineaţă Mulgea vaca, bătea putineiul, facea pâinea Şi-l aştepta pe Florea. Măria umbla teleleu. Când se ducea la apă, înţepenea la fântână şi biata mătuşă Se uita cu mâna la ochi şi-ntreba dac-o vedem – Uite-o, tăinuie c-o femeie. – Fir-ar a răului cu taina ei, Că mie mi se aprinse oala la foc Şi n-am apă s-o umplu. Băla avea spre optzeci de ani, o cam lăsaseră puterile, Şi-o certa: „Până când să-ţi acoper eu ruşinea, fă?“ Dac-avea mai mult timp, ori era supărată rău O şi blestema: „Fir-ar iacacui cu bradul de l-o face ea Şi cu stâlpul de-o pune bradu-n el. Şi cu covrigul din brad. Am mai văzut lume leneşă şi haimanale Dar ca asta n-am mai pomenit.

LA LILIECI

181

(um a semănat ea cu babă-sa, Truculeasa? Mie-mi murise un copil Şi eram cu el în pat, nengropat Şi neroada de babă-sa (soacră-mea) Vede pe Cină trecând pe drum, ( a re-ave a cârciumă, Şi ea se repede afară şi-ntreabă: •• Costandine, da’ clanaret ai de Paşti?» Şi lumea se jelea pe copil Şi ea fugea să-ntrebe de clanaret. Şi asta cu aia seamănă!…“ I Hipă ce-a murit mătuşa, era greu de tot de bietul Florea Şi ce-1 înfuria mai tare I ra că n-o găsea acasă. Neică, cine mi-o fi scos-o în cale? – zicea. SA vezi ce floricică o să-i fac eu într-o zi. Mă duc din casă-n casă, că trebuie să fie ea undeva, Ş i unde-oi găsi-o, ţi-o iau de păr, Mai dau şi cu ciomagul, o mai las şi iar o iau, IV drum, aşa, să m-audă toţi, să sară şi eu să spun la lume: Uite, nene, niciodată n-o găsesc acasă, ( And vin şi eu seara de la lucru, S-o găsesc cu foc făcut şi cu apă adusă, Să punem şi noi masa să mâncăm. MAria îi luase frica, până la urmă, Şi c ând se pomenea uitată pe la vreo vecină, ()ilată sărea în sus: Aoleu, mă duc, că iar vine câinele ăla roşu i Horea era cam roşcovan) şimi rupe oasele, fa! Si .1 tea mult şi pe la noi, M.ii bea câte-o cimpoacă de ţuică ..S.i fie de sufletul lui tica şi-al mumii!“ I .1 urmă se ducea veselă, să-ncaseze păruiala. II găsea cu capul gol, supărat, măturând prin curte.

182

MARIN SORESCU

LEŞINUL Poartă cămaşă cusută frumos cu râuri de arnici albastru, Izmene cu poalele largi Şi la mijloc încins cu brâu mare, roşu. II găteşte bine muierea, că e fudulă, Când pleacă, se mai uită pe el, să n-aibă vreo scamă, Şi mumă-sa, care are aproape o sută de ani. Merge desculţ cea mai mare parte a anului, Nu că n-ar avea, dar nu suferă el oprimare la picioare. Pe zăpadă abia dacă pune opincile. Picioarele crăpate, cu pielea groasă, tăbăcită Ţin legătura cu pământul, care-1 vindecă de toate bolile. – Stăm toţi la masă – povesteşte lelea Ioana – într-o duminică Şi mă pomenesc cu Cornete peste noi. Zice: „Fă, lasă-mă şi pe mine să mă culc o ţâră, Că-mi vine rău, venii de la Picături, Şi-odată mi se facu rău. Mor*, făcea, mo f , nu mai pot“. „Bine, mă, culcă-te, dă-te-n pat, aci-n prispă.“ Am ieşit repede pe linie, şi-am văzut pe cineva Şi-am dat vorbă la nevastă, să vină să-l ia, că moare la mine. Până a mă-ntoarce eu, el se sculase şi pleca Cu bocancii în mână. Zice: „Iete, erau să mă omoare, ăştia erau să mă Omoare (şi arăta bocancii, cu silă). Mă-ncinsei la picioare, Şi-mi căzu leşin pe inimă, să mor. Că Leana mă puse să mă-ncalţ şi eu ca oamenii, Să nu mă mai duc desculţ la târg“.

I ra vară, îşi pusese şi ciorapi groşi de lână. LA LILIECI Mie-mi place cu piciorul gol, Să-l simt eu, rece, la pământ. Aşa-mi place să merg. Ei, dacă e aşa, du-te sănătos, Bine că nu murişi aici.

183

184

MARIN SORESCU

CEBĂLUIRI Moare Nicolae Banta. După un an s-a-mbolnăvit un nepot de-al lor Si tot atunci şi-o fetiţă, Fănica. Şi-au venit ai lui Banţa la tatăl Fănicăi: – Auzirăm că şi Fănica zace, Să vă spunem noi de ce: din cauza lui tica, s-a făcut moroi. Omul zice: Fugiţi de-aici, nu cred în de-astea! Şi i-a gonit. Atunci ei l-au chemat pe Coza. S-a dus noaptea pe zăpadă Şi când dezgropau, un câine mare, negru, Tot sta pe marginea groapei. II goneau, el venea înapoi. Când l-au desfăcut, zice că era aşa, într-o dungă, în tron. Coza l-a tăiat cu coasa şi-a luat sânge din el Şi l-a îngropat la loc, aşa bucăţi, Punea un rând de carne, un rând de pământ. Un rând de carne, unul de pământ, Să nu se mai împreune, să-nvie moroiul. Câinele ăla negru s-a luat după ei, pe vale, A venit până aici, sub biserica nouă, Când odată s-a pomenit Coza fară oală. Unde mi-e oala cu sânge ? Iote că nu e! Dispăru, mă! Ce să facă! S-au întors înapoi, în cimitir, iar l-au dezgropat Şi i-au luat inima toată, cu sânge. Şi de cum au plecat ei la cimitir, i s-a făcut bine copilului. A venit Coza şi i-a arătat sângele. Zice:

LA LILIECI

185

IJită-te şi tu în oala asta! Sângele fierbea, clocotea. I )e-aia se şi cunoştea că fusese Nicolae Banta moroi, ouă fete care se-mbolnăviseră, la puţin timp după Moartea Dinei lui Modroi. A căzut pacostea pe biata mătuşică, S-a dus Coza şi i-a luat capul. Venea cu căpăţâna în mână, băgase deştiul pe la falcă, Şi-o purta aşa, îi atârna în urmă părul alb, (.are abia se mai ţinea de craniu. Iote, fa, vă adusei moartea, l etelor le-a trecut, ozâcă de frică. Scăfârlia a dus-o la pătulul lui Modroi, Şi-a atârnat-o de ceva, a băgat-o pe ţarc. Mă, voi ce tot trageţi, mă, cu urechea, I )uceţi-vă de vă jucaţi, ca copiii, ( ‘ Ă nu sunt poveşti pentru voi. Nu vreau să mor, mă scot viu din groapă, începea să chirăie vreunul. • Ho, că nu murişi, ehe, până ţi-o veni rândul! I lai, fuga după fluturi.

186

MARIN SORESCU

CA OAMENII Ţipa, ţipa ca din gură de şarpe, Ardea aerul cu chirăitul ei, Şi-odată contenea. Mai gemea de câteva ori şi gata. Cădea lată, moale. După aia o gătea, tot el, ca să nu moară-aşa. Avea şi ea o fustă de-alea cu boboci, brodată, Ei, avea ţoale multe, bune, dar el ce mai facea? Dacă vedea că nu mişcă, mai turna la urmă şi-o căldare de Apă rece Pe ea, gătită, de! Şi pleca prin vecini, să-i scoale. Se pomeneau pe la miezul nopţii cu el, ciocănind la fereastră. (Ştia să intre fară să-l simtă câinii.) – Nea Fănică! – Ce, mă? – Haideţi, să vină gaga până la noi, că moare Măria. Se-mbrăca femeia şi se ducea. O găsea gătită şi scăldată toată. în timpul ăsta o mai chema şi pe moaşa-sa, Ioana lui Miai. Le băga-n casă şi el ieşea. Tot sucind-o, frecând-o, schimbând-o, moarta deschidea ochii. – Cine vă aduse pe dumneavoastră aici ? – Păi, nepotu Ion, că zice că mori. – Păi, spuse şi de ce mor? Mă bătu până mă lovii cu flămându-n dunga patului Şi căzui şi nu mai simţii nimic. Altă dată o apuca-n grădină, O sălta-n sus de-un picior Şi cu mâna ailaltă îi căra c-un crăcan de corn,

Numai noduri, peste pielea goală, ( urgea carnea după ea. Şi copiii ţipau pe lângă ea Şi vecinii, dacă dădeau să se-apropie, ’/.icea că-i taie cu securea. Şi ea rea de gură, şi el ţeapăn.

188

MARIN SORESCU

ROSTUL Zarbă şi cu Ribla s-au luat la ceartă. El zicea că e aşa, ea zicea că nu e aşa. El s-a-nfuriat şi s-a luat c-o ţeapă după ea. Şi ea ştia un rost în ulucă, fuga acolo. Bagă capul să treacă dincolo, prin gard, Dar n-a mai încăput decât jumătate, Cine ştie, nu mai trecuse de mult pe-acolo, se mai îngrăşase. El a prins-o numai bine, cum trebuia, cu ţeapa. Şi dă-i şi dă-i. Se strânse lumea, ea ţipa din partea ailaltă, Da’ o durea dincoace. Când a lăsat-o, a trebuit să mai rupă o ulucă, s-o scoată Deacolo. De-aia Riblei îi ziceau toţi să nu mai muncească, N-are nevoie, că ea îşi are rostul ei.

LA LILIECI

189

CINE-A FOST CIULA? „Râsul Boghii, floarea Bulzeştilor! ( ine-a fost Ciula? Râsul Boghii. Şi-acum e floarea Bulzeştilor. Şi cu nu mai sunt nimic. Şi cine era şi muma mea?

C-aveam şi noi de toate, Boi, cai, porci, oi – vite multe, car, Şi acum nu mai avem nimic. Şi se râde Ciula din Boghea de mine. A venit şi-a-nflorit în Bulzeşti. Are vite, are casă, are car, are copii şi eu, nimic.

Şi I-lorea al meu umblă după Floarea lui Vasile S.i i facă prunci. Stă pe Silişte după ea. P.u, de ce drăcui eu pe-alea, pe ursătorP. I \ ălea trei, să le prind undeva, le-aş scoate ochii. ( ,i de mine şi-au bătut joc. I u câinele ăla roşu de Dumnezeu, Nu m-oi întâlni cu el pe la vreo cotitură, pe lumea ailaltă? Şi o să-l trag de barbă, auzi? ( ainelui roşu îi trebuie prunci..!5 | ‘.iţa Maria facea o pauză.

5 i r-ar

a relelor dezminţata asta di la deal de mine,

Nu mă lasă să dorm.

190

MARIN SORESCU

Ţaţa Maria se ducea tocmai până la preoteasă la vale, Aia îi da colaci şi ea până la deal îi împărţea, Unde vedea un copil, se oprea şi-i da câte-un corn, Un colţ de prescure: „Ar mânca şi el săracul, Că e mic. Na, din pomană, pomană, Că-mi dete şi mie preoteasa. Că plecai de-acasă numai de răul ăleia de la spatele căşii!‘ Ciula era femeie vrednică. Şi ea, când se-ncepea a se lumina, Venea cu vadra de apă în cap, desculţă, prin zăpadă, pe gheaţă. – Ioană, nu-ţi degeră? – Ba-mi degeră o ţâră, da’ zisei că vin repede. (Fântâna era la o jumătate de kilometru.) – Păi, zăpada aia? – Lasă c-o scutur de pe picioare şi mă-ncălzesc. Uite cine n-o lăsa să doarmă pe Măria Bălii.

LA LILIECI

191

NEA FLOREA IA LECŢII DE ARAT Urau puţini ăi de-aveau câte-un om prin curte, l’atru, cinci inşi. Alţii se băgau cu schimbul, (> săptămână veneau, alta nu, munceau la ei, I ,i Moşu erau Coza şi cu Ciurează. Se duceau cu oamenii pe câmp, aveau grijă de vite, I )c leauri. Aduceau lemne, cărau grâu, porumbi de pe deal, I i se plătea în bani. Sc ngăduiau, nu se certau. Nc.i Florea ara la popa Şi

.1

venit preoteasa cu demâncare.

S ,i uitat şi-a zis că ară cam puţin Şi nu ară bine. l i, zice Nea Florea, nu e plugul bun, că trebuie ‘«.i I mai dregem, ce să zică şi el, A i .ise destul de mult şi bine, dar ca să nu-i întoarcă vorba (late ? Ce aram eu la tatăl meu! I.i să-ţi arăt eu cum se ară. Arată-mi, preoteasă, zic. Şi dacă-am văzut asta, Am schimbat zalele la grindei şi i-am dat plugul, N.i, arată-mi. Apucă ea de coarne, dă bici boilor, I plugul zbicea când încolo, când încoace, Nu mai lua brazda neam, dacă erau zalele I ’nul mai lung şi altul mai scurt. I Io!“ „Nea“ „Ţin-te!“ „Dă-i!“ făcea preoteasa, când într-o parte, când într-alta.

iu

plugul târâş,

192

MARIN SORESCU

Făcuse numai coteie. Când a venit înapoi cu brazda, ăla se umflase de râs. – Ei, zice, ce făcuşi? Cum merge? A oprit boii, suflând greu. – Ce faci, nu mai ari ? – Na, că m-am dezvăţat eu, dar plugul merge. – Iţi place brazda? – Păi s-o-ndrepţi.

LA LILIECI

PRIPEALĂ Mando! Mando! I iu te de ia o bucată de pâine încoa’. S.i mi fac paşti. Dă-mi, Marine, şi tu o litră de vin. I nsei şi eu la Paşti, să-mi iau paşti, Şi mă-nghebejiră ăia şi mă stoarseră Şi mi sparseră şi ouăle roşii în buzunar Şi mă necăjii şi plecai de-acolo. Şi .icum să-mi fac eu paşti, să iau. A pus o bucată de pâine-n pahar, A i urnat vin peste ea, ‘•

.1

nchinat frumos şi a mâncat.

( le, numai popa poate face paşti? Manda era verişoara lui şi-l certa. Bine, mă, nepricopsitule, ‘ -11 1 mai puteai să mai aştepţi, ( ,1 lumea lua şi pleca şi luai şi tu mai pe urmă. t masa afară şi slujeşte popa afară, Zlcc: „Cristos a-nviat“, I )e trei ori. I >upă aia bagă masa-năuntru Şi scot farfuriile cu paşti pe masă. 1

Umenii dau câte un ou şi iau paşti.

li iţi sunt acolo, copii, oameni mari, bătrâni, tot satul ’ J n mai ăia care sunt bolnavi nu, lla ji pe ăştia îi mai aduc cu carul,

193

194

MARIN SORESCU

Trec carele încărcate De neputincioşi Şi de copii, să se grijească. Spoveditul se face toată Săptămâna mare, Cine nu e spovedit nu poate să primească grijanie. Şi tu de ce te mai duseşi la biserică, dacă n-avuseşi răbdare ? – Nu, de ce să mă-nghebejească ei pe mine ? – Ptiu! El s-a pus pe beut acolo la cârciumă Şi s-a dus acasă grijit. Altă dată, după ce-a venit de la biserică, Mumă-sa, până să facă mămăligă de prânz, El a luat 20 de ouă roşii, Le-a curăţat pe corlată şi le-a mâncat. – Ce făcuşi, mă, le-mbucaşi toate, La masă ce mai mănânci ? El se lăuda: am mâncat 20 de ouă în ziua de Paşti Pe corlată, cât a face mama mămăliga. Dac-o întreba cineva pe mumă-sa, răspundea: – Fină, aşa a făcut. Atunci se ţinea post, Şase săptămâni se ţinea post, Şi el, de! dorit.

IN CAPUL TREBII Nea Banţa trecea cu garniţa cu apă. Şi u

dreptul ulucii lui Moş Gheorghe punea jos, să mai l

Klihnească. I’.uea cu bastonul în poartă, Avea un baston lung, noduros, de corn. Şi venea Moşul, ţeapăn, nu atât din cauza oaselor bătrâne,
.1

A şa

minteanului, care-1 ţineau drept, ca-ntr-o armură. scrobit îl ţineau, parcă s-ar fi dus imediat pe calea

înaltă. Mă fine, zicea Nae cu voce groasă, că săreau câinii, ce se Mai aude, mă fine? Am auzit eu că ăla, fir-ar al dracului, Ma, s-a pus în capul trebii! Sâ vezi acum ce ne face. Ni! Marş de-ci! Ho, ţin-te! – răstea la câine. I , nu mai spune, se prefacea Moşu că se miră, Inc cpând să cure porumbul cu care se nimerise în mână Şi să

arunce boabele la o cloţă cu puii mărişori,

Sa vadă dacă puii au început să mănânce boabe. » (!c să aibă ei cu noi, mă naşule ? I’lci a fiecare la ale lui, bombănind: (‘.c să aibă ei cu noi ? Ce să aibă ei cu noi ? I auzi, bă, ce-a mai făcut Curchil, zicea Banţa,
196

MARIN SORESCU

Bă, ăsta e dat dracului – tot ca ăla de vorbirăm noi Zi-i săi zic, Clemenceanu ăla, E mare, domnule! E în capul trebii acolo. Şi ăla de care vorbirăm noi ieri, ştii, bă, ăla e tot In capul trebii. Mai rău, auzi! Trei sunt acum mai tari. S-au pus pe noi, pe Europa. Striga peste gard: pe Europa! Ăştia ne vând şi ne cumpără până la toamnă, Dacă n-o fi aşa, iote, să mă scuipi. – Dar cu sănătatea cum mai stai, naşule? – Cum să stau, mă, fine ? Mă, fir-ar ai dracului de sanitari, Mă, ăla dinainte era bun, îmi făcea injecţiile bine, Dar ăsta nou de-a venit Bă, de la uşă mi-aruncă seringa-n cur. Şi-acum mă trimise muierea la apă. Cât am fost copil, am fost supus la mama şi la tata. (Parcar fi zis „supus la turci“) La urmă, am fost supus la armată, Când m-am făcut mai mare. Şi la urmă, la nevastă, adică la neveste, Fir-ar ale deavului Că, uite, se făcură cinci. (Ţinuse cinci neveste, „rău de fomei“, zicea lumea) Dar eu când să mai fiu stăpân, domnule? Că uite, se duse viaţa! Să vezi dumneata, când oi cădea la pat, De n-oi mai putea, Dacă asta de-am luat-o pe urmă, Că s-a nimerit şi a mai aşa,

LA LILIECI

Asta o să mă bage-n pământ, Ascultă-măpe mine, da’ cum? (Ofta) I >acă n-o să-mi vândă ea ţoalele ale bune, Si ai să cad la pat, c aia ţi-ai luat-o mai I anără, să aibă putere să se ocupe de toate. I’ăi se ocupă, cum să nu se ocupe ? Şi ii ce i-a făcut a lui frate-meu? (la şi-ăsta un mototol! (lât a fost el unde-a fost, l-a făcut de râs, auzi ? I ).«• şi el când a venit, cât e de moale, I a găsit în ladă scrisorile de la ibovnici, I ,c a luat pe toate şi le-a lipit cu cocă, Le-a afişat pe toate I „i primărie. S,\ vadă lumea ce muiere a dracului ţine el. I,c citeau toţi ca pe circulare – râsul lumii, râsul lumii! t hte-aşa sunt muierile! li, lasă, facea Moşu, evaziv. Mai e şi gura lumii. Se auzea glasul nevestii din prispă, l’i intre viţa-de-vie care-i ascundea faţa, glas ascuţit *

.1

de coasă:

Banţo (îi zicea pe numele ăl mare), I >.ir nu mai vii odată,
II

cl nu mă mai satur de vorbă.

(I )c unde, că numai Banţa vorbea,

197

198

MARIN SORESCU

Moşu îi răspundea cam în doi Peri, că-1 ţinea ăla toată ziua de vorbă.) Dădea să ia garniţa de toartă şi iar o punea jos. – Da’ Curchil ăla, că de-aci plecarăm, ehe! O să sparie lumea, e mare rău, A ajuns în capul trebii. Apa se tot clătina în garniţă, o mai aranja el, Să nu stea căldarea pe coastă Şi la urmă o ridica oftând şi Pleca. – Bă, când n-oi mai putea să ridic garniţa, Mie n-o să-mi aducă nimeni apă, O să mă târăsc eu să iau cu cana de la fântână.

LA LILIECI

DRUMUL MUIERII I reci dealul Bulzeştilor, cobori în Balota Şi urci în deal.

199

Şi .icolo e o câmpie întinsă, ca la noi pe Seci. Şi c un drum care vine din vârful muntelui, t iu viteză, parcă eo apă Şi se duce la Dunăre, Şi i zice Drumul Muierii. (Viată, când au năvălit turcii Şi oamenii erau plecaţi ca oamenii la oaste, \II ieşit toate muierile cu ce-au nimerit în mână I urci, coase, I inele făceau vânt cu peşchirele, vâlvăiau, Altele mai aveau şi copii-n braţe, I >r! femei speriate de frica morţii. Şi i urcii auzind atâta chiot, V.V/.ându-le pe-alea cum făceau cu peşchirele, l’arcă ar fi fost sute de steaguri, A intrat spaima-n ei. A rupt-o la goană-napoi. N o fi fost oaste tocmai mare, t > oardă de-alea rătăcite. I micile erau din satele de pe-acolo, din păduri, de prin Balota. Şi .işa şi-au câştigat şi ele dreptul la un drum.

200

MARIN SORESCU

SOARE SEC Aşa pe la prânz, începea să mă doară capul, Asta se întâmpla des, des, – Ai soare sec, spunea ţaţa Ioana lui Miai, Fuga la fântână. Când e cineva bolnav de soare sec, Merge la fântână, Se uită în urme de vacă, pline cu apă, Şi-şi vede chipul în apă. Ia apă şi dă la cap şi peste umeri. Şi zice: „Soarele sec e aici în lac, Nu la mine-n cap“. Şi-i trece. Mie nu-mi trecea deodată. Şi când ajungeam cu vitele la altă fântână, Ori dacă eram pe câmp, la buduroaie, ori Tocmai la fântâna din Dobreţ, Dădeam fuga şi-n timp ce boii beau La jgheab sau din găleată, Eu mă uitam în urma copitelor lor, Umplută proaspăt cu apă Şi aşteptam să se limpezească chipul din rama copitei. Şi-acolo vedeam un copil cu ochi mici, tras la faţă, Un copil pe care-1 durea capul, Că nici vorbele astea nu le mai Nimeream: „Soarele sec e aici în lac, Nu la mine-n cap“.

LA LILIECI

201

l i, pe toţi oamenii trebuie să-i doară câte ceva, Altfel am sări toţi în sus de bucurie, 1 >e dimineaţa până seara.

202

MARIN SORESCU

CUCUL Când începea să se petecească zăpada, Se facea aşa plotoage-plotoage pe dealuri, Curgeau pâraiele, ieşea colţul ierbii Ca dinţii mieilor, Atunci se întorceau şi cucii. Oamenii erau veseli Că au scăpat şi de iarna asta, Uite, că ieşiră din iarnă! Şi că tot e ceva de satul lor, Dacă s-au întors păsările tot acolo, După ce-au luat seama şi prin alte părţi, La vale-ncolo, şi-au venit la rost, la treburi. Un cuc se pripăşise şi cânta de mama focului Pe coastă, într-un prun de-al lui Pătru, Spurcase lumea la rând, că-ncepea de dimineaţă, Nici nu se dădeau bine jos găinile din salcâm, Şi pe la prânz Yeta ieşea în prispă, întindea pe culme Peşchirul gagăi Riţa, spălat, şi striga, râzând, la Nea Florea, Peste drum: – Arunca-i, mă, Nea Floreo, un ou cu zeamă cucului ăla Din coastă, să-şi dreagă glasul, C-a răguşit, săracul, de azi-dimineaţă de când ne zice, Nu-1 auziţi ? Ţaţă Mărie, cată, fa, sub cloţă Şi trimite-1 pe Nea Florea cu demâncare.

CE E ZIUA Moşul dormea puţin, aprindea lampa Şi tot scria. Şi când se culca iar, scula fetele: .1 lai, că e ziuă. Ibate lămpile sunt aprinse, loate fetele lucrează“. I c îndemna şi maica: Apucaţi-vă de lucraţi, (!ă ce credeţi voi că e ziua? I )acă s-a făcut ziuă, ce să mai faci? t ‘a săptămâna trece ca goniţa prin sat, Ai uşi e duminică, acuşi trece anul. I )acă s-a făcut ziuă şi-a răsărit soarele, I seara gata, te găteşti de demâncarea dedeseară. Şi avem treabă, avem vite, avem pânza 1 )e-nălbit. Şi noaptea ce mai facem, acă vreţi să faceţi spor. I )acă nu, şedeţi toată ziua la foc, la demâncare. I >ar dacă bagi mălaiul în ţest, pui oalele la foc, Atunci e prânzul tău, intri la război, n-ai nevoie, l’oţi să mai şi tăinui cu ăl de trece pe drum. I lai, nu vă mai scularăţi? I i .it mi-a fost de alea care dorm blană.“

204

MARIN SORESCU

PAZA Mitruţa avusese mulţi morţi Şi ştia bine cum se stinge omul, Era chemată să-i păzească şi pe ăi de trăgeau. Zicea: „Nu moare când înserează, moare când cântă Cocoşii la noapte. Nu moare nici atunci, Moare în vărsatul zorilor. Dacă scapă şi atuncea Apoi la prânz, gata! Când o fi soarele aşa, cruce pe cer. îşi face cruce cu soarele, cum ar veni şi se duce… ei!“ „M-am sculat azi-noapte la oarece vreme din noapte Şi mam uitat la el. Ăsta mai are o zi. Aşa i-a fost lui ursat să trăiască o zi, Dacă se duce mai înainte nu-1 primesc acolo. Nu-1 vedeţi, stă ş-aşteaptă, îşi aşteaptă rândul, Că e-nghesuială mare şi pe lumea ailaltă E gloată rău.“

LA LILIECI

LENEA Nea Miai îi spunea mamei, înainte de a muri:

205

Nicoliţă, dumneata să te dai la poartă Şi să te ţâi, să nu vină alea cu lumânări, C lă ştii cum vin fomeile cu lumânări Şi ţi le pun în mână. Păi de ce, nea Miai ? Păi, de-aia! Că vin alea cu lumânări să-mi aducă SI le dau la ăi morţi. Zic: să-i duci şi lui Ion, I ui Petrică, să-i duci şi lui Sandu al meu. Şi eu pe unii N ici nu i-am cunoscut, ar trebui să umblu mereu, o vecie, Şi rămân cu lumânările-n mână. – Şi aşa ai făcut, mamă, te-ai ţinut la femei să nu vină? Păi cum, eu puteam să mă împotrivesc cu satul? I >a’ lui îi era lene să umble pe lumea cealaltă, Voia să se păstreze şi mort.

206

MARIN SORESCU

IONCICA ŞI SFÂNTUL GHEORGHE In noaptea de Sfântul Gheorghe, Ioncica Se dezbrăca în pielea goală Şi-ncăleca pe-un sul şi despletită şi se ducea pe vale Prin fânuri şi aducea rouă Din noaptea lui Sfântu Gheorghe. Şi zicea: „Ţâr de la oaie, ţâr de la vacă, Ţar de la capra lui cutare, Ţâr de la vaca lui cutare“, care le ştia ea. Asta era descântecul ei, Să ia laptele de la vacile oamenilor Şi puterile boilor şi să le treacă la ale ei, La vacile, oile şi la boii ei. Că asta se putea face doar în noaptea aia şi aşa, In chipul ăla, goală prin rouă. Mitru Banţii vorbea cu Lisăndrica lui Sorescu Şi se ducea pe vale la fata aia, să vorbească iar cu ea. Să fi fost târziu, de, Că aşteptau să se culce ăi bătrâni. Şi zice el: „Văd o umbră despletită şi în pielea goală Şi călare pe sul. Mă, ce să fie asta? Moartea să fie?“ Am încremenit. O las pân’ s-apropie de mine, Că ea nu m-a văzut, m-am pitit jos. Şi-aud: „Ţâr de la vaca lui cutare, ţâr de la vaca lui cutare, Ţâr şi de la vaca Banţii (vaca mea, auzi ?) Ia puterea boilor

LA LILIECI

Nu ştiu cui, că nu m-a interesat,

207

C-am văzut cine e. Hu, fir-a diacului! Tu fuseşi, de-mi trăseşi spaima asta?“ Şi eram şi c-o vână de bou în mână Şi-aşa s-ar fi alipsit Peste pielea goală! N-am putut s-o ajung, că era Sprintenă şi de, eu îmbrăcat, ea aşa, Mă-ntrecea la fugă. I umea credea în farmece. Sulul ăla, vezi, era ceva. Spunea mama că în noaptea de Sfântu Gheorghe Si aruncăm sulul In oborul vacilor. ..Păi de ce, mamă?,, „Vin vrăjitorile şi iau laptele vacilor“. Sulul de ţesut şi pelin. Şi Ioncica de-aia-ncăleca pe sul, l li ştia socoteala. Dar laptele de la vacile femeilor I .nat aşa cu vrăjitoria nu sta două zile, (!ă facea viermi. Şi untul şi alea fac viermi, (li sunt luate de la toate Animalele. I )upă asta se cunoştea că nu era curat.

208

MARIN SORESCU

MĂSURAREA CAPULUI Dacă ne durea capul, ne duceam la Floarea. „Mă duc la Floarea, mi s-a desfăcut capul!* Ea zicea: „Stai să ţi-1 strâng eu, Să ţi-1 măsor“. Te lega cu o aţă la cap, Lua un cărbune şi-ţi facea Patru semne pe aţă. Unul în frunte, în dreptul nasului, Două la urechi şi unul în ceafa pe vâna gâtului. Şi facea patru semne acolo. Iţi punea o răsucitoare în frunte, Că lăsa ochean şi răsucea aşa, de se strângea aţa aia. Şi aveai şi-o vadră cu apă-n cap. Apoi lăsa răsucitoarea-ncordată, Şi răsucea vadra şi după ce Lua vadra te trăgea de părul Din moalele capului în sus. „Stai, că ţi-a căzut ouşorul!1 Şi lua şi desfăcea aţa Şi punea să vadă dacă se lovesc semnele, Semn în semn. Dacă nu se loveau semnele zicea: „Uite, vezi cu cât îţi fu capul desfăcut?“ Şi-ţi măsura cu deştiul pe aţă. Şi-ţi trecea. Aia era doctoria noastră. Grăuroaica, săraca, o durea rău capul. Zicea: „Floare, venii să-mi măsori şi mie ăl cap, Că mă doare rău“.

Bine, leliţă Ioană. Aidi.

LA LILIECI

209

I ,ua aţa, cărbunele, vadra şi mestecăul. O despropozea Şi-o lega cu aţa de cânepă peste frunte. Şi-i facea, tot aşa, patru senine cu cărbunele, Cărbunele era (Creionul ei, sta între sobă, aştepta client. „Leliţă Ioană, fu desfăcut! I )a’ cum ai umblat dumneata ( ai capul desfăcut rău?“ se mira Floarea la urmă. De, fetică (ea le zicea la toţi dumneata, I ra o femeie omenoasă (irăuroaica), că de-aia venii şi eu la dumneata aici. Şi Floarea nu lua nimic pentru doctorie. Şi să ştii tu că-ţi trecea. Iţi trecea?

Da. Şi tot ea te ciupea de muşchi. ..Dar muşchii nu ţi-or fi căzut?“ Ba să-mi ciupeşti şi muşchii, că tot venii. Şi o dezbrăca până la brâu, îi facea o frecţie (‘.u gaz, la urmă se suia cu genunchii IV ea şi o ciupea I )e trei ori de la gât în jos, IV amândoi muşchii cu amândouă Mâinile şi o lua aşa cu zbicitul, Se

lăsa pe ea şi gata.

Se

ducea Grăuroaica acasă, bea o ţuică si se culca.

| i-a trecut, leliţă Ioană? I etico, ştii că mi-a mai trecut? Ne duceau unii la Floarea, I )c-abia se mai urneau din loc Şi i ciupea de muşchi şi plecau fluierând.

210

MARIN SORESCU

UN COT DE PĂMÂNT Una a făcut un copil mort şi s-a dus şi s-a spovedit Şi i-a zis popa să mănânce un cot de pământ – In toate părţile un cot, şi un cot adâncime. Şi l-a mâncat, da, păi ce să facă, Dacă avea canon? După-masă se ducea şi-şi lua grunjul De pământ şi-mbuca Din el, de unde alesese şi ea un pământ mai curat. Nu ştiu cum o chema, babă-ta povestea asta, Una din vremea ei, Ea îi spunea şi numele, dar nu mi-1 aduc Aminte. Adică nu, era din vremea mamei babii, Din vremea Maricăi. Nu ştiu ce muncise aia, şi s-a-ntâmplat De-a născut un copil mort. Şi s-a dus şi s-a spovedit la popă Şi popa a obligat-o, ca să scape de păcat, Că şi-a omorât copilul în pântece Să mănânce un cot de pământ. Erau pe vremuri nişte geruri mari, iarna, Că nu te puteai dezlipi de lângă sobă. Popa Stanciu i-a zis: „Rău, fato, arzi în foc! Să pui mâna să mănânci un cot de pământ“. Intr-un an L-a mâncat. Avea acolo groapa ei, Pământ măsurat cu Ţaruşe şi se ducea şi-şi rupea codrul ei de pământ Şi mânca scrâşnind.

Şi aia s-a dus la muma Mărica LA L I L I EŞi C Is-a plâns de ce-a păţit. 211 I i părea rău de copil, că nu vrusese, Aşa s-a nimerit el mort, ()ri spălase vreo pânză ceva. „Uite ce-am păţit, am născut un copil mort Şi m-am dus şi m-am spovedit Şi mi-a dat Popa Stanciu canon Si măsor un cot de pământ şi să-l mănânc. (!c să fac?“ Mănâncă şi scapi sufletul de foc. Intr-un an l-a mâncat. I )a’ cu ce grijă mergea după aia, când mai rămânea grea! Iii, atunci se făceau câte 12-14 copii, ( ‘.A. nu era l’.u at mai mare decât S.i nu primeşti ce-ţi dă Dumnezeu.

212

MARIN SORESCU

GUSTUL CASEI Mânca, mă, că lumea mânca pământ mai de mult. Era Stăncioaia, jupuise toată casa, Că era bună huma aia, mirosea bine. Şi mânca. După ce mânca legume, Mânca şi câte un glod de pământ. Aşa avea ea poftă. Mergea cu vacile şi cu pământul în sân, Bulgări, bulgări. O întrebam noi: Ce faci, gagă Ioană, cu pământul, E bun? – E bun, uite îmi vine mie aşa un gust bun. Mai mânca şi alta, Aneta, toată ziua dezlipea cu Custura de pe casă, Că ăla era bun, mirosea frumos. Casele nu erau văruite, Pământul era printre nuiele.

LA LILIECI

CÂNTĂ MITRUŢA Mitruţa lui Drăgan, i-a murit bărbatul pe front Iu 1916 şi avea mulţi copii. Şi i-a crescut singură. Şi mureau unul câte unul, Mari, de la douăzeci de ani în sus. „Unu Ion, mi-a murit mai mic. 11

făcui, îl comândai K.unăsei cu ăilalţi.

Mai şezui un preţ de timp, I >u-te vreme, vino vreme, muri şi Măria. () dusei la locul ei. (‘omând-o şi pe ea, amărăşte-te. Mai şezui ce mai şezui, I >u-te vreme, vino vreme, Moare şi Gheorghe. ( ‘lieltuie cu el, fa-i ce-am putut Şl cu, ca o săracă. Mai şezui iar, du-te vreme, vino vreme, Moare şi Sanda. Şl de unde să mai poţi? .ică-ţi moare mortul, te duci în fiecare sâmbătă ( ‘II

215

colaci. Sc fac paisprezece turtite şi nouă colaci. Şi pe turtiţele de post pui legume de post. I’c cele de dulce rui de dulce. Şi astea sunt soroace. I ‘.mă. la trei ani Se pomeneşte din jumătate în jumătate de an Şi 111

an în an, până la şapte ani.

Şi de la şapte ani, dacă vrei II mai pomeneşti, dacă nu, nu. Şi i u trebuie să ai viaţă lungă I ,! să-i pomeneşti pe toţi l’.ină

la capăt, că ce ţi-e viaţa omului!

li poartă soroacele sau sâmbetele, Asia e, de-aici vine. I’ n la mort, important mai e şi orariullui, i > măsură de se ia pe om mort Şi pc firul ăla se toarnă ceară Şl sc face colac. Şi n fecare dimineaţă se duce la cimitir

11

femeie de tămâie

şi-l aprinde acolo I iinp de şase săptămâni Şi

.II

unei îl lasă

să se termine. Alunei mi se pare că te termini A i murit de tot şi de pe lumea ailaltă, 1

i m cază a doua moarte,

216

MARIN SORESCU

Ori ce-o mai fi… Mă, voi să-mi ţineţi şi voi acolo cât aţi putea. Dina zicea: – Mă drăcui cu pânza, cu groapa, cu orariul, Că de ce plâng. Aşa mă drăcui fie-mea. Dina toată ziua plângea şi fie-sa zicea: – Fire-a dracu de Năroadă, aci râzi, aci plângi. Cine să te mai înţeleagă? Ei, mai spunea câte unul vreo vorbă mai aşa Şi ea se oprea din Plâns şi râdea şi ea o ţâră Şi la urmă iar îşi aducea aminte De ceva şi-i dădeau lacrimile. – Cum să nu plâng, Că tu n-ai îngropat ce-am îngropat eu. Bărbatul şi şapte copii. Şi-i lua la numărat: Anica, Gheorghe, Lisaveta, Gheorghiţa, Mărin, Dumitru… şi număra şapte. Şi toţi au murit mari, De la 13 ani în sus, cum să nu mi se Rupă sufletul? – Ei, fire-a dracului cu nărojii tăi, Zicea fie-sa, Măria.

LA LILIECI

VREMEA CA OMUL Si- ducea şi toca lemne desculţă Şi nu era gaz deloc Ş i ea povestea că fătase o oaie doi Miei. Când au fost războaie, I ra şi ger mare,

Şi în 1913 şi-n 1917 atât era zăpada de mare! Şi-o geruia. „( .t şi timpul e cum îşi face omul veacul, I >.ică sunt Paşnici, e cald, frumos, dacă se-ncaieră între ei, Se pun nişte potoape Ş| iarna nu mai ieşi din nămeţi. I

II

când văd că e ger rău,

M.t gândesc unde s-o fi mai spart Vu o bubă şi mă-nchin

S.i n-ajungă şi răul ăla la noi, Repede, repede cum vine necazul.“

217

218

MARIN SORESCU

PĂSTRAREA Una i se plângea Măritei de la moară: „Iote că sunt bolnavă“. Da’ ea: „De ce nu te culci îmbrăcată? Eu aşa dorm, îmi pun şi cizmele în picioare, Peste opinci şi îmbrăcată şi n-am nevoie. N-am tuşit niciodată. Nu ştiţi să vă păstraţi“. „Şi cum dormi tu aşa, cu toate alea pe tine Şi în cizme sub cergă Acolo-n şopru?“ „Aşa dorm, în cizme, Eu ştiu să mă păstrez.“

AMOI I .cana punea rufele în albie, I ,iînmuiat, amoi, /.icea: „Pusei şi eu trenţele alea amoi, S.i le spăl dracului“. Şi le uita acolo (lâte o săptămână, luată cu treburile, loţi se-mpiedicau de albie, în prispă, M.ii nimerea câte-o găină în ea, Şi ca să se-apuce de spălat – Neam. I’lnă când bărbatu-său i-a spus într-o dimineaţă: I ,eano, hai, fa, să scoatem cânepa aia de la topit »

.1

de-ajuns. Si oate, fa, cânepa şi lasă balta liberă.

i-o fi

220

MARIN SORESCU

DIMINEAŢA – Hai, care vă sculaţi să plecaţi cu vitele. Mitruş, Rino, hai! Hai, că iote ai lui Mutu urcă pe Ungureanca. Se auzeau tălănci pe drum, behăit de oi. I-auzi, toţi plecară numai eu am nişte leneşi! Şi oile, săracele, li se lungesc ochii la poartă, Au început să lingă zidul – nu ştiu ce să mă mai fac şi eu cu Igrasia asta… După vreun sfert de oră: Bă, păi eu cu cine vorbesc? Ce, io vorbesc singură? Intra în casă cu nuiaua. Săreau şi Mitruş şi Rina. Jap, jap! „Aşa!“ „Au!“ „Păi, da’ ce? Hm!“ După aia, seara: „Care se duce să rănească la vite? Asta, iarna. Duce-vă-ţi, mă, de regulaţi la vite. Daţi bălegile afară cu cazmaua, aşterneţi nişte paie, Şi la urmă daţi-ţe de mâncare. I-auzi cum rage Prian. Luaţi paie cu coşul, din şira a de ovăz, Trageţi cu cârligul, da’ vedeţi să nu staţi prea aproape Să se dărâme, să vă prindă în copcă.“ Cum se trăseseră paiele, mereu din acelaşi loc, Se făcuse o scobitură mare în ea, chiar ca o copcă. Mitruş se şi vedea înecat în şiră, încercând să se agaţe de un pai Şi trăgându-1 Rina afară cu cârligul. învârtindu-1 de picioare şi bătându-1 Pe burtă să scoată pleava.

LA LILIECI

MOŞIA Avea pământ mai mult Şi -n deal şi-n vale, Şi când se certa cu alte femei Mai sărace ca ea, păi cine era ca ea? – ‘•i riga la argatul Florea, tare, ca să o audă Alea şi să crape de necaz: Floreo, hai de ţine scara Să mă sui eu colo pe casă, S.v mi văd averea. 5.1 mi văd eu averea mea I

>111

Dobreţ până-n Parchet, toată cureaua IV treizeci de

stânjeni. Florea era băgat la ei Şi seara, ne povestea râzând. I auzi ce mai facu aia, /isc să-i ţin eu scara, 5.1

sc suie ea pe scară, să-şi vadă moşia,

IV la Aleşteu, pe Ursoaia, pe Racu-n deal. I loreo, hai de ţine scara, să mă sui eu pe casă!‘ „ | i-o ţin, cocoană, de ce să nu ţi-o ţin? I >.i’ ziceam că mai aşteptăm până deseară, 1

i nd se-ntoarce părintele de la păresimi,

V.l suiţi amândoi odată, i .i moşia nu se mişcă de-acolo până deseară, acolo rămâne!1

221

222

MARIN SORESCU

ÎN CAR Lui Focu era să-i moară Foaca, nevastă-sa, săraca, Ş-a gătit-o bine, cu toate ţoalele ale bune, Dar pantofii i-a dat pe-ăi vechi. Şi o femeie, care-o gătea: – Bine, da’ de ce nu-i dai pe-ăi noi? Da’ el, cum vorbea aşa cam fonfăit, zice: – Lasă, că moarta merge-n car, Nu e ca când mergi pe jos.

LA LILIECI

*. II IŢĂ ZAMFIR I i . 1 cârciuma lui Chirţu. Şi s-au dus Ghiţă Zamfir Şi cu Gheorghe Roncea, veri buni. Şi atunci, de Anul Nou, .111

luat la ceartă acolo.

Au plecat. Şi când au plecat acasă, văru-su Gheorghe A rupt o stinghie de la pod, I ,i dat pe la spate în cap. Şi sânge n-a ieşit o ţâră. Muierea n-a ştiut nimic. I I s-a dus acasă, s-a descălţat şi n-a zis nimic, Şi ,t pus ciorapii pe sobă, să se usuce. Şl dimineaţa s-a dus un fiu al lui Dorel al lui Bălteanu Şi .i-ntrebat-o pe Cica: Naşă, ce-a făcut moşu Ghiţă, I .i fost rău azi-noapte ?
223

224

MARIN SORESCU

TREANŢA După ce treci Prin Nătărăi, cobori coasta şi intri intr-o văgăună, Unde se află Dobreţul. Are poziţie foarte bună, văgăună-vizuină Intre păduri, cam deoparte De toate drumurile şi oamenii Sunt acolo aşa cum i-a Lăsat Dumnezeu, demult. I-a lăsat şi i-a uitat, zicea Nenea. Când se spală se şterg cu trenţele, In loc de şervete. Ele sunt puse prin cuie. „Hai, treci la spălat pe mâini şi uite treanţa colo, Dacă nu e aia, e aia. Ori ia pe-aia din cuiul ălălalt!“ Dacă te speli şi pe ochi, Ţi se dă altă treanţă mai bună. Treanţă de mână şi treanţă de ochi. Colae se ducea mai des pe-acolo, Le mai lucra tâmplărie, Pe la oameni, şi spunea că-i place că sunt avuţi. Au vite multe, putini cu brânză/)/ colo, pi colo. „Şi, domnule, atâtea muşte n-am mai pomenit! Cum pun masa, aruncă şi şervetul pe strachină. Şi ridică omul de-un colţ, bagă lingura cu atenţie. Altfel ia muşte, mănânci muşte şi sunt de-alea mari şi Obraznice şi n-au ce să le facă vara. Acolo-nţelegi de ce-n poveşti

LA LILIECI

Ne spune că fata împăratului (>i i Făt-Frumos aveau câte-o babă ( .ire-i apărau când dormeau (l-o măturică de pene, să nu-i mănânce muştele, l tomenii sunt bogaţi, au de toate, brânză multă, carne, i\ I icre, dar nu poţi de muşte. Eu asta cu şervetul Oii cu plasticul pe strachina cu ciorbă N oi uita-o cât oi trăi.“ Kidică şi dumneata binişor, îţi zice femeia, I >upă ce-a pus masa, ia uşurel, că se strâng la zer, I a brânză, nu ştiu la ce deavu! ( ,i dac-am mânca numai bolbotine ca alţii, Ş( ir, lobodă, urzici poate n-ar veni aşa.“ l’ăi, puneţi-le şi lor nişte buduroaie, aci-n prispă. Poate se-nghesuie acolo. I’ăi, buduroaiele sunt pentru albine, da’ cu ele nu ne
225

226

MARIN SORESCU

OAMENI BĂTRÂNI Păi, Ilie Chelcea, 86 de ani. Apoi Golumbeanca, are, să tot aibă 96. E surupată. A venit la Ioana după urzici. Şi avea o seceră învelită în cârpe. O seceră rea şi legată, o punea pe mijloc Şi se-ncingea peste ea, ca să-i ţină burta. Acum umblă ăi bătrâni după urzici, Cu secera-n ei, dar mai demult erau bogaţi. Nu numărau galbenii, îi măsurau cu cenacul, Poate nici nu ştiau să numere. Unul, Popa Costache, I-a dat zestre fetii două bănicioare De bani de aur. Şi se trecea în acte: „cu vârf sau rase“. Nicolae Banţa era bătrân, Bătrân, avea barba albă şi Avea coade tot albe, Şedea vara în şubă, la unghete, La un foc mare de dulumaci, Intrase, vezi, frigu-n el De-atâtea zile albe. Şi avea o traistă cu aur, Atârnată-n pod, de un căprior, Şi-au dat copiii peste ea, Luau cu pumnul şi până să-i schimbe I-au îngropat sub un frunzar.

LA LILIECI

Şl odată au dat porcii pe-acolo, au început să râme. Şl scoteau galbenii cu râtul. M.ii, ce s-o fi supărat moşul! Stlce, vedeam eu că e traista uşoară… ( c, cu am copii ? Am hoţi.

227

228

MARIN SORESCU

NEICĂ, NEICĂ Neică, Neică, Neică, Mi-e muierea bolnavă, neică, o frumoasă, Merge bine, calcă bine, Păpuşă de marmoră, neică, păpuşă de marmoră! Râdeau ăilalţi: „I-auzi, e păpuşă de marmoră, aşa o vede el Şi ea e neagră de tot“. Muierea lui Mărineaţă era bolnavă, Se făcuse cocârlă Şi el mergea pe drum şi se văita: „Aurica mea, calcă bine, se-ncinge frumos. E bolnavă, neică, moare“. N-a murit, i-a trecut, Da’ atunci se găsise şi el Să spună cât e de frumoasă. Măria Bălii îi zicea Pucioasa. „I-auzi, e bolnavă cioara pucioasă, Du-te, Uţule, şi vezi ce are.“ Uţu era Mărin al lui Păsărică. „N-are nici pe dracii, Se vaetă ăsta degeaba, S-audă lumea ce bine se-ncinge nevastă-sa!‘

LA LILIECI

SCHISMA Nicolae trecuse nitam-nisam la adventişti Şi mama, de nevoie, s-a pomenit sărind în apărarea bisericii ( h todoxe. I i .iu câţiva credincioşi de ziua a şaptea în sat, Si strângeau la Fănică al lui Ciucă acasă, Aiolo în Nătărăi şi cântau „înălţat fie Domnul“. ( meva citea din Biblie, l>i spuneau „fraţi“ şi „surori“, I ratele Nistor, fratele Vasile, sora Măria lui Budeanu, Veneau şi pocăiţi din Murgaşi. I’ratele Nicolae se vede că era (!cl mai proaspăt, ca un ou. I i .iu şi mai tineri, şi mai în vârstă, Răsuna casa de cântece şi rugăciuni, (

.1

se speriau cocoşii Şl începeau să cânte,

(‘.urcanii bolboroseau prin curte, Infoindu-se, ca şi când erau I’.»sările Domnului, menite să-i urce I a ceruri după aceea, aşteptau la scară… Şi la urmă toţi îngenuncheaţi, pe duşumea, Sc stingea lampa, închideau ochii… I ui Nicolae îi plăcea de Miţa lui Vasile. Stătea pe lângă ea şi aştepta să-nchidă lumea ochii,

Să se gândească mai repede la Dumnezeu. ( uim-necum se lipise de adventişti. Mama la-nceput n-a vrut să creadă,

I )ar îi tot spunea lumea: ..I. am văzut intrând acolo“

229

230

MARIN SORESCU

Nu i-a zis nimic deocamdată, Aştepta să se dea pe faţă. Nicolae s-a dat pe faţă la masă. – Cu ce e prăjită fasolea asta? – a zis. – Păi, cu ce prăjeşte toată lumea, cu untură. – Nu mănânc. – De ce, mă? – se facea mama că nu ştie. Ţi s-o fi aplecat din Ceva. – Nu, că e de porc şi n-avem voie Să mâncăm de porc, că porcul Are unghiile despicate… – Şi până mai săptămâna trecută cum le avea, De nu te mai Săturai de-ntins în tigaie? Tu ai fost chior, N-ai văzut că tot despicate le avea? – Nu, mie de-acum încolo să-mi prăjeşti separat, Cu ulei de Floarea-soarelui… – Da, c-o să m-apuc acum Să le fac la toţi mofturile. Nicolae se supăra şi se ridica, Mama lua şi ea, de necaz, masa Şi-o arunca în bătătură. Certurile se îndeseau. „Domnilor, ne spune mama Nouă, cei mai mici, care nu eram chiar domni, Ăsta s-a jurat să nu mai mănânce Ce mănâncă toată lumea. Păi, nu vin eu la ăia care te învaţă Să-mi strici mie cheful De fiecare dată?“ într -o zi s-a dus şi-a început să dea cu bulgări In geamurile casei de rugăciuni a lui Fănică Ciucă.

LA LILIECI

II striga pe Nicolae, care avea glas şi cânta I rumos, se auzea. – „Ieşi, mă, afară, că biserica e colo-n vale, til Săliştea, nu aci!‘ Şi jap! cu bulgărul. A spart geamurile Şi-a ieşit adventista: „Te dau în judecată, auzi I himneata, cu ce drept îmi spargi geamurile?“ ..Da’ voi cu ce drept mi-aţi îmbrobodit copilul? Ieşi, mă, afară şi vino şi cântă-mi acasă S-aud şi eu, c-oi fi având şi eu păcate, Să mă pocăiesc ()ri încaltea du-te la biserică colo-n vale, (‘Ă acolo e biserica, I )acă te-au uns ăştia popă!“ în afară de carnea de porc, cearta religioasă începea automat Vinerea seara, pe motive de numărătoare a zilelor. – Nicolae, zicea mama, mâine te scoli de noapte, Mergem să terminăm de răriţat I .ocul ăla la Vâlceaua Bonii, (:ă doar al nostru a mai rămas, râde lumea de noi. – Eu merg numai până acolo şi mă-ntorc, că e sâmbătă. – Şi dacă e sâmbătă ce e ? se facea mama că nu ştie. – Noi nu lucrăm sâmbăta, că e ziua a şaptea. – Care noi, mă, că eu iote că lucrez, care noi ? Poate tu şi cu ai lui Vasile ? Da, noi, că e ziua a şaptea! Se încăpăţâna Nicolae morocănos. Băă, de când? Că eu ştiam că duminica, Atunci e ziua a şaptea, sărbătoare, Stă lumea acasă, primenită şi se odihneşte. I >ar sâmbăta, ca ce? începea cearta, Nicolae căuta Biblia pe sub pat, Pe sub căpătâie,

231

232

MARIN SORESCU

Pe poliţă, să vină cu argumente scrise – „Vezi c-o fi pe putinei!“ „Aşa, că puţin vă pasă de cuvântul Domnului!“ Citea un verset, mama sufla-n lampă: „Gata, că mâine ne sculăm De noapte, mergem la răriţat!“ Lucrurile s-au tărăgănat aşa o vreme, Nicolae îşi facea ciorbă singur neprăjită, Se cam sfrijise. Sâmbăta pleca cu Budeanca, şi cu ăia toţi la Murgaşi. Trecea printr-o pădure mare, Culegeau floricele, rupeau bozoţei Şi discutau despre pierderea Credinţei în zilele noastre. Până când într-o duminică îl vede mama că se găteşte frumos, Se bărbiereşte la stâlp în prispă şi dă să plece. – Mă, unde te duci tu, că azi e duminică, şi tu Ziceai că duminica lucrezi, încarcă colo carul cu bălegar Şi împrăştie-1 pe Seci, că aşa fac Ăi cu căciulă-n cap, au grijă de locuri. – în dedeseară, răspunde Nicolae moale, Acum am o treabă. – Şi ce treabă? – Mă duc până la Ioniţă-al lui Cucu. – Aşa gătit ? N-a zis nimic, a plecat. „L-am lăsat să se-ndepărteze, Ne povestea mama mai târziu, Am luat şi eu un ciomag şi fuga după el la deal, Să văd eu unde intră el aşa gătit ca un ginere. – Vezi la primărie, mi-a spus o fomeie. Intru, erau acolo la notar, el, Miţa şi Vasile Trecuseră pe vale, să nu-i vedem.

LA LILIECI

233

Aşteptau să le scrie actele. •• Bună ziua.» «Bună ziua.» «Da’ ce e, mă, Vasile, cu voi aici?» Păi, ziserăm să-şi facă şi fata asta un rost. Păi, fata dumitale e cuminte, că veni cu tac-su, I )a’ nărodul meu cu cine veni ? Bine, mă, tu n-ai mamă să te chibzui cu ea, l )acă vrei să I ensori, (ium te laşi tu dus de nas de stricata asta? Şi jap! cu reteveiul pe şale. Am dat tare de vreo două ori, I 1 s-a ferit o ţâră, dar n-a zis nimic… II făcusem de ruşine. – înapoi! Acasă! şi stăm noi de vorbă. Am lăsat-o pe aia acolo cu buza umflată, 11 I

prinsesem pe toţi

ai mâţa-n

sac, cât faceau ei pe sfinţii,

Vasile bodogănea.“ I’c drum, Nicolae mergea făcut foc înainte, Mama în urma lui, parcă-1 scăpase de la înec, l’arcă-1 scosese de păr. II certa tare, s-audă lumea. Bine, mă Nicolae, Mie mi-ar crăpa obrazul de ruşine, I ii om eşti, mă, om cu războiul făcut, şi-ncolo şi-ncolo Şi bătut? Vezi unde te duse năroada aia?

Mă schimnaticule, ( Aim te iei tu după toate arătările? – Da, că nu mă laşi să am credinţa mea. – Ce spui tu, mă? Cu cine crezi că vorbeşti ? Băiete, după ce mor eu, crezi în ce vrei, l’oţi să crezi şi-n cucul ăla care cântă pe coastă, I )a’ pân-atunci, faci cum zic eu.

234

MARIN SORESCU

Şi aşa s-a terminat marea schismă, Nicolae şi-a găsit altă fată, A-nceput să mănânce carne de porc, Să muncească sâmbăta Şi să doarmă duminica, Lăsând credinţa şi mersul la Biserică pentru bătrâneţe, Ori de-un Paşti, de-un Crăciun, cum Face toată lumea. Câteodată eu cu Ionică II mai necăjeam cântând prin curte, Dar destul de departe, să nu ne-ajungă, în caz că se-nfurie „înălţat fie Domnul… înălţat fie Domnul…“ „Sări Nicolae, că te cheamă fraţii Pe poteca Murgaşului“ Zicea mama râzând, bucuroasă că până la urmă învinsese tot credinţa strămoşească.

LA LILIECI

S-A-NCHIS PĂMÂNTUL (l.’md era tata bolnav. A venit Chirimenţu Şi-a zis: Moaşă, am visat c-au tăiat gârniţa dumneavoastră I >e la Delniţa. E-he! Aia sunt eu, zice tata. E, cum să fii, că nu-ţi trece ? Nu-mi trece. I ot atunci mama a visat că faceau trei oameni () groapă în fundul grădinii în vale. Vine şi ţaţa Manda: Fă, să ştii că nepricopsitul ăsta moare. Da, de ce, că e tânăr, cine moare la 43 de ani ? Am visat rău azi-noapte, că Veni malul, se dărâmă şi vă prinse casa Şi se-nchise pământul deasupra. Şi-am mai visat, zice mama, ( ă eram în casă, la foc Şi-am auzit zdupăind la fereastră. (lând mă uit, trei oameni cu hârleţu: „Iu, hoţii!“ Soacră-mea a zis: „Lasă, fa, că fugiră, I )ar luară calul ăl roşu al lui Graure“. Mi-a murit. S-a-nchis pământul deasupra, Ibate visele rele s-au izbândit.

235

236

MARIN SORESCU

43 Babă-ta, când a murit tac-tu, M-a întrebat de câţi ani este, Şi i-am spus: 43. – Ei, am visat la ursitoarele lui Că eram peste Răculeţu, C-o albie mare în cap. Şi-a trecut un cârd de gâşte sălbatice, Peste mine, la deal. Tot în deal, la apus. Şi-am aplecat aşa albia, să mă uit în sus. Şi-o femeie mi-a spus: „Ei, nu te mai uita că sunt 43“. Gâştele alea sălbatice – anii lui. Aşa a fost ursit.

LA LILIECI

SOVONUL Spunea Constantin Duţă de muierea lui, Marina, (‘.ând a luat-o el şi-au făcut nuntă: „Şi era un noroi mare, Amestecat cu zăpadă, şi eu, călare, pe lângă sanie. • ine era ca noi? Cu flori cusute la căciulă. Pc la Cişmele s-a răsturnat sania Şi muierea nu vedea să se Scoale, (

.1

era cu sovonul în cap!‘

1 )ar ce era sovonul, mamă? 1 )oi metri de stambă roşie, cusută ca sacu, o glugă, Aşa ca sacul când îl îndoieşti. Şi ţi-1 puneai în cap, Şi ala era sovonul de mireasă. 11

mai venea o pulpană

I’c ochi. Şi mireasa era obligată, de la ea de-acasă Pană la biserică, să chiuie mereu, Sa fie veselă, să chiuie, ( a să i se facă vara cânepa. Cânepa era baza. (Cânepa şi borangicul. Făceau cotare de borangic. Şi atunci după ce-i lua sovonul de mireasă din cap I se punea cotarul, un fel de cârpă de borangic. () femeie, după ce se mărita, Nu-i mai vedea nimeni părul. (Constantin Duţă era bătrân, peste optzeci de ani, Şi cu eram copil când spunea el de nunta lui Şi de mireasa însovonită. I ’c Marina am văzut-o când murea. M-am dus cu mama.

237

Parc-o văd într-un pat de la vale Şi ea trăgea să moară. Mureau femeile tinere. De la treizeci de ani în sus începeau să moară. Copii, necăjite, nu erau doctori, nu era nimic. Uite-aşa cu nunta lui Constantin Duţă, el călare Cu flori cusute la căciulă şi ea în sanie şi sania Răsturnată şi nu vedea să se scoale de-acolo Că era cu sovonul Pe ochi.

LA LILIECI

239

CEI UNSPREZECE STÂNJENI I ra în burtă babă-ta, când a murit tatăl ei, Drăghicioiu. Şi fraţii ăilalţi n-au mai vrut să-i dea pământul, Ş-o mai socotească de frăţie. Au zis că n-o fi bună, a facut-o mumă-sa cu altul. Şi 1 au dat ceva, numai când s-a măritat cu Ioniţă Bălan. I I având pământ mult şi ea fiind frumoasă, S-a mulţumit cu ce i-au dat, l’c câtă vreme soru-sa, Ilinca, Avea tot, adică unsprezece stânjeni din hotar până-n hotar, I >in matca Delniţei până-n matca Dobreţului, bun pământ. Ele se socoteau, veneau una pe la alta, Sc pieptănau una pe alta şi discutau. Da’ zicea Ilinca: ,.(Ce să-ţi fac ţie, dacă nu vor ceilalţi!“ I ănică, tot văzând că se-nmulţesc copiii, a-nceput să aibă Pretenţii la dreptul de pământ Ce i se cuvenea după mumă-sa. (Ici unsprezece stânjeni care rămăseseră la Ciuculeşti. A dat cazul în judecată. Mulţi îl descurajau, (Că a trecut prea mult timp şi nu mai are dreptul. Văzând asta, el a început să muncească pământul, Punea pluguri Pc locurile alea Şi la păduri, tăia lemne, să intre în posesie. Nepoţii s-au întărâtat. Şi când s-a dus odată cu carul la I .cnine (Cu Nicolae, cu George şi Sandu lui Moisă, au venit mai mulţi cu securile

240

MARIN SORESCU

Pe la spate şi Constanţa, cu revolverul Şi s-au certat la Băzgărăi. Fănică s-a dat jos din car, (El încărca sus şi Moisă îi da de jos) Constanţa a început Să blesteme. A venit şi Fănică Ciucă, el a dat primul Cu muchea în tat-tu, aşa fară veste. Al doilea, Nicolae Nedelea S-a repezit şi-a dat şi el în Fănică. Sandu a rămas deoparte, nu s-a băgat. George şi Nicolae, Copii, au fugit ţipând la deal. Aia au dat cu el jos, Au tăbărât pe el. El era voinic, Dar ăia mai mulţi şi apucaseră De-1 loviseră întâi, era ameţit. După aia el abea s-a târât la Coada Săliştii sub un jugastru bătrân, Unde l-a găsit Nicolae. L-a trimis: „Du-te, mă, de ia nişte apă, să mă spăl de sânge“. Fuge copilul acasă, Departe, vreo doi kilometri să tot fie, Şi-am venit eu cu două ulcioare. Nedelea nu m-a lăsat să trec peste Pod. Am început să plâng şi-am ocolit balta. Putea să moară în timpul Ăsta. Am ajuns, l-am găsit, s-a spălat Şi-am plecat spre Ungureanca la deal, cu el de cot. Ii curgea sângele din cap. Şi între păduri Fane al Dinii Şi cu Fănică Ciucă s-au repezit şi-au tăiat spiţele carului. Pe Ungureanca venea şi cumnatul Dobrescu Cu un pistol mare. Fănică zice: „Lasă-i, mă, că acum e târziu“.

LA LILIECI

241

IMnă seara faptaşii au fost legaţi ( I o n Roncea, care era factor poştal, a anunţat repede, S au judecat, procesul se amâna. ( mculeştii începuseră să cedeze. „Hă, ţi-1 dăm, dar să ni-1 plăteşti“. Popa, lacom, începuse să cumpere el câte-o curea Şi aşa taică-tău şi-l făcuse I hişman acum şi pe popă care avea bani. Asta s-a petrecut cam prin 1934-1935. Nu erai tu făcut. Uite ce necazuri a avut taică-tău, cu pământul, ( Ca să vi-1 ţină. I’c vremea aia pământul nu era ca acum Să te strâmbi la el şi să nu-ţi pese.

DUPĂ SPATĂ, DRUM LUNG Aş o Ufugă Până la moşica, 2 4 2avea nevoie de-o spată, M A Rnu I N daţi S O Rvoi ESC s-o luaţi pe-a ei, că e mai lată. Ieşiţi în drum şi-o luaţi pe linie şi-o Ţineţi drept. Treceţi de Nea Florea, ajungeţi la Moară. O fi gloată, vă strecuraţi printre cară, Mergeţi, mergeţi, mergeţi până daţi de-o fântână, Unde curge apa pe-un ţurţur Şi se vede nisipul bolborosind. Din deal e un mal mare dărâmat, Ia lumea năsâp, nu intraţi Că se răstoarnă. Mi-e degrabă şi-mi trebuie spata, stau cu ăl război întins, Dar mergem noi odată toţi Şi vă-arăt eu cum se ia nisip cu postava. La urmă sunt iar două Fântâni, Pe mâna stângă, când te duci, una lângă alta. Iar astea sunt acoperite. Nu v-amestecaţi printre boii care beau la jgheab, Să vă calce pe picioare, Că vă mai alegeţi şi c-o copită. Şi-asa ajungeţi la-nvăţător. Stă din vale De Tiuganu. Casa aia mare, cu stupi sub fereastră. In dâmb e Codin, care-o să vă coase Vouă nădragii, bun om, priceput, Are şi maşină de cusut.

Are un metru de-ăla moale, îl ţine după gât. I.a urmă începeţi să coborâţi, LA LILIECI I )ar mergeţi tot aşa la I )eal. Mă, să n-o luaţi la vale,

243

(!ă nimeriţi în baltă. Ţineţi drumul până daţi în Trântorul. Nu, nu sunt albine Aşa a fost botezat cătunul ăla. E un pod de lemn, I receţi peste podul de lemn, Ziceţi bună ziua la creştini, I )acă-or fi stând pe (Capul podului şi-ncepeţi să urcaţi spre Trăşculescu, C Care stă pe mâna stângă cu mâna la ochi. I ,a urmă se vede Biserica a nouă, l’c mâna ailaltă. C lum sta ăla pe-o mână şi biserica pe-ailaltă? Mă, băiete, aşa vine vorba, adică: Din deal şi din vale. I ,a biserică nu intraţi, Sa puneţi ţărână în capul sfinţilor (C am văzut eu un şarpe mare în tindă, (Coborâse din iadul de pe perete, I )in cazanul unde fierb dracii mămăligă din păcătoşi. I a omorât tata lui Savu c-un par. t>n drum în vale, duce la cimitir. I >încolo sunt ai lui Păun, verii voştri. Au doi corcoduşi mari, încărcaţi, t Cad corcoduşele vara în pat Iu cerdac. I a urmă iar coborâţi şi-n vale se vede altă * Cişmea. Pe lângă drum se-ntind nişte duzi mari, Scorburoşi, să nu băgaţi mâna-n scorburi după ouă.
cal, mergeţi la vale. Ţineţi drumul, vă mai I uaţi după vreun car. Vedeţi să nu treceţi de casa noastră C ‘.ă vă pomeniţi în pădurea Murgaşului, ferească Dumnezeu, V’.i mănâncă lupii! I uaţi-vă şi-un flanelaş pe mână, S o pune vreo ploaie, când vedeţi că picură Vă trageţi sub vreo troiţă, Vă strâmbaţi la ăi doi tâlhari Şi ei la voi, Doamne iartă-mă! Mă, dar voi ştiţi ai cui sunteţi ? dacă vă rătăciţi Să vă aducă vreun om de mână. la spune tu, Marine, că eşti mai Mare, Ai cui sunteţi voi, ai?

246

MARIN SORESCU

ECOUL N-ai ecou, domnule, Nici bun, nici rău… Să trăieşti aşa, s-o duci, Neştiut de nimeni, te strecori… Ştiţi caii ăia furaţi, De li se pun cârpe, trenţe, pe copite Să nu facă zgomot, când sunt scoşi din grajd? Cine ne-a furat pe noi? ce fel de vite, mârţoage de rasă Mai suntem şi noi? Ia suie-te în Piscul cu Bojii Şi strigă… să vezi, te aude cineva? – Ce să strig? – Ce vrei… strigă că iote nu plouă… Să vezi ce se întâmplă. – Păi, ce să se întâmple? – Păi, aia e, că nu se întâmplă nimic. Ca şi când ai împunge o dată cu acul în cer, Nu zice nimeni „au“, Nici un sfânt, nimeni nu zice „au“ Dacă împungi o dată în cer Cu acul. Fiindcă de aici n-ai nici un fel de ecou.

LA LILIECI

I. A TULBURAT I leşteul era plin de şerpi cât codiria biciuştii. Se suiau pe papuri în sus, până la moţ, se-ndoiau cu ei, ()ri ieşeau în fân – fâş, fâş! îi tăiau cositorii cu coasa Şi i întindeau pe mărăcini, să-i numere (la şi când popa (Eleşteul cădea pe-a popii) Ar fi tocmit un cârd de Sfinţi Gheorghe I ,.i tăiat de balauri. I ,ângă Eleşteu era Vâltoarea, adâncă, Şi-n câte-o duminică, vara, se strângeau oamenii la Vâltoare Sa prindă peşte. Sc facea întâi zăgazul, cu brazde, crengi. I a urmă intrau toţi, mai în izmene, mai goi I )acă reuşeau să ţină la distanţă muierile, Şi-o luau de la o margine, tulburând afundul cu piciorul, Răscolind mâlul gros, te duceai în el până spre genunchi, i i numai îi goneau cu parul de colo-colo. „Nea, Surane! Hei, nene! Hai cu tata, că nu muşcă! Nu le staţi, mă, boilor în cale! ( a se sperie, naiba, şi vă amestecă aci cu gioavla.“ „Nene“ erau boii. „Boilor“ li se zicea oşiştiilor mici, copiilor i are se-ndesau în coarnele animalelor. In pieile goale, roşii ca racii, ei fuseseră primii In gâldan. Tulburau mai pe la margine,

247

248

MARIN SORESCU

Unde era gârla până la glezne. Cei ce nu ştiau să-noate şedeau cuminţi ciuciuliţi pe lângă Sălcii, răchite, Cu hăinuţele chitite şi legate cu cureaua să nu se-mprăştie. Erau îndoiţi: să intre şi să dea şi ei din picioare acolo Câineşte, ţinându-se cu mâinile de mal? ori să mai aştepte Să mai crească o ţâră şi-n ăst timp mai scade şi nivelul? Unii veniseră cu câte două tiugi, legate cu aţă, Şi alea-i ţineau, Pluteau ca boierii pe deasupra. Şi-odată cineva Le trăgea tiugile de sub burtă Şi-i vedeai cum se duc speriaţi în jos, Ţipau şi-nghiţeau apă. Al Nepoatei ieşea, cât era de lung. Se facea că are treabă La ţoale şi jarp! câte-un brânci la fricoşi şi corconiţi, Se pomeneau ăia dând din mâini, ca-naintea trenului. Ori îi lua frumos de mijloc şi-i azvârlea, fleaşc! In mijlocul liştevii, ca pe sacii cu faină. „Curaj, găină, că te tai“ – râdea el cu dinţii mari şi galbeni. Era o chirăială, o bâzâială, un râs! Bâlci, auzi dumneata! Ţipau muierile mai de departe, de la taină: Muică, muică! Şi aruncau cu zburături. Drăcuiau, că le-neacă zăltatul odoarelc. Dar cum să se-nece, ce vorbă? Că ăi de-notau ca vidrele, Vârlan al lui Ioane, ai lui Creţan, ai lui Seder, Gică-al lui Rinu, Numai ce-i luau de tur, vorba vine, şi dădeau cu ei pe mal, Mai săreau şi de trei ori în sus, ca mingea. „Iote că şi-ncepură să se dea prinşi! Cine zicea c-o dispărut Peştele din Ţara Românească şi Oltenia? – facea Marin al Nepoatei Dar ce ? Acolo se-nvaţă marina pe dâmb ? – râdea el. Pe mine, când eram ca ei, nu m-a aruncat, tot aşa, Ilie al Floarci ? M-am dus la fund de nu m-am văzut. Mai am şi-acum apă-n urechi.

LA LILIECI

Vă clătirăţi, bă, gura cu odicolom ? ..Da, că te spui eu la nenea!“… scâncea vreunul. Vâltoarea începea să se-ngroaşe, să se-negrească, Bolborosea din jos, I Acea si spumă murdară pe sub sălcii.

„( iata, scoateţi boii afară, să rămână doar dobitoacele!“ „Care aruncaşi, mă, a javră? Marş afară, nu mai limbăi apa acia! Ni! Mânca-ţi-ar stăpânul coada!“ „Bă! Nu vă mai ţineţi de drăcii!“ I i au şi oameni mai în vârstă acolo, cu mustăţi, foarte serioşi. (lând tulburau, parcă erau toţi şchiopi, Aşa mergeau, ameninţând de-un picior. I >ădeau ca-n muşuroaiele de cârtiţă. Apa le mai lua greutatea de pe inimă, Vorbeau despre împroprietărire, ()ri îşi aminteau din armată. „ Acum om lăsa-o o ţărişoară, să se slăiască, Să vedem când scoate capul inamicul!“ „Na! Că şi eu călcâi pe ceva moale! Să mă răstoarne, auzi? I toamne fereşte! Dacă n-om prinde noi un loitrar de peşte aici ( a Petru Rareş, să-mi ziceţi mie Cuţu – se mira al Nepoatei. I k-odată apăreau spinările albicioase. Năuciţi, scoşi cu japca de sub răgălii, Bieţii peşti îşi sclipeau în nesiguranţă solzii graşi. „Iii! Uite-l! Sări! îl văzurăţi cum facea bolta? Sai, nene Tomo, cu dumicatul. Să-ntingem în el, cât sfârâie…“ lai nunta-ndărăt, în baltă. Acum îndrăzneau şi unele cucoane. I i, da’ ce ? Nu sunt oamenii noştri ? Nu-i vedem şi-acasă?“ Işi sumeteau fustele până mai sus Şi aşa faceau prin valuri cu ciurul, sita a rea, cu vreun geac Rupt.

249

250

MARIN SORESCU

„Leliţo, nu te uita prin sită, fa, că orbeşti. Şi nu le da să sugă din ţâţa a stângă, că se-nvaţă stângaci“. Unii pescuiau chiar cu mâna goală. Era ameţit peştele, nu mai avea nici o snagă-n el, Şi nici direcţie. O dată ştiu că Ilie a scos de la podul lui Giurcă un crap cât Plosca. Dar cei mai mulţi erau aşa ca deştiul ăl gros, Alţii, mai lungi – nisipariţă, crăpceni, plătică de Are solzii în multe culori, ca betele, – Şi fâţe mărunte, De sunt bune-n tigaie, trecute prin mălai şi prăjite Cu ulei de floareasoarelui şi cu ceapă verde. „Tot la mine trag, mânca-i-ar tata! Ştiţi, cât de sărac, dar să ai bani mulţi. Bani mulţi colo, boldoaşă la brâu!“ Ai Nepoatei, cu gura lui mare, prindea, nu prindea, Arunca o altă lumină asupra situaţiei, o cârmea din vorbă. Altfel, puteai să te crezi şi-ntr-un vis rău, Cu oamenii într-o apă mare-neagră, Zbătându-se ca înecaţii, să iasă din balta aia, Cât albul ochiului la orb, plină de gunoaie, Mocirlă în care te duci la fund, ca sorbit de-un gâtlej mare Şi-n ceafa simţi pumnul unui val cât muntele. Goi până la brâu, uscaţi, oamenii parcă încercau să Se prindă de-un peştişor care să-i şi ţină deasupra, In timp ce muşcau din el şi-l îmbucau, cu oase. Se mai nimerea şi câte-o broască, O azvârleau măgădanii ăi mari tocmai în sânul vreuneia mai aş.i. Sărea aia de-un stânjen, zdruncinată, Ca-n carul Sfântului Ilie. „Iote tocmai unde trasă, nene ? Nu mişca, Tilino, Stai că ţi-o scot eu ca pe mărăcine… Lasă, că nu fac blândă unde pun mâna, că mă spălai adineaori.

LA LILIECI

I >acă te mai fereşti o ia-n jos, ţin-te mă, la ea!“ lira mai uşor cu cele ţestoase, grele ca râşniţa, Să rupă văşcălia ciurului, nu alta. Aşa mişcau capul mic într-o parte şi-n alta, ( ,i pendulele din Craiova, care se văd pe fereastră. | cstoasele stăteau poate-n mâl ascunse, din vremea l Htimelor năvăliri barbare, erau ca nişte copite pierdute. „Bagă mâna-n apă, bă!“ a ţipat Al Nepoatei la mine. I i ăsesem de sub răgălii un şarpe să nu zic cât sulul războiului I >ar nu mult mai mic. Văzusem mişcând şi-am îngâmbat mâna. Sc nfaşurase pe braţ ca jurebia pe vârtelniţă. „Nu-1 ţine la aer, că te muşcă!“ iN 1 i s-a părut că toţi de-acolo din baltă Suntem înfaşuraţi de şerpi veninoşi, ca de bice, ( are ne mână în Eleşteu, de unde nu mai poţi ieşi. I’ipăm, dar n-avem glas, I )oar căscăm gura şi bolborosim ceva prin apa tulbure. I ighioana s-a îndepărtat cuminte, înotând cotit, ca urina boului. I a urmă s-a dat drumul la zăgaz. Muierile, fetele îşi storceau poalele. Peştii se zbăteau cu gurile căscate în gărniţi şi coşuri. Se credeau tot în Vâltoarea, care nu seacă niciodată Cu ochii fără pleoape plângeau la soare şi prevesteau seceta Hroaştele-ţestoase se cuibăreau iar în adânc In vechi urme de copite. I u mea se risipea pe la case, Bucuroasă c-a ieşit la linia de plutire. A i um, la anul, cine-o mai avea zile albe.

251

252

MARIN SORESCU

FÂRŞEALA începutul bătrâneţii se cunoaşte după aceea Că, de la o vreme, nu mai sărezi mămăliga. Se aşezau ăia la masă, hupiţi, Luau cocoloşiţi, îmbucau şi scuipau. – Ptiu! că iar uitaşi să sari. – Aoleu, păcatele mele. – Păi, gustă şi matale. Femeia mesteca şi se oprea Şi-i întreba pe copii, care se uitau: – Mă, muică, ori oi fi pus eu sare în a drăcie? Parcă nu. – Ba da, nu-mi ceruşi mie tiuga adineaori? Nu ţi-o detei eu cu sare ? – Iote-mi uitai. Asta venea odată cu părul cânepiu, Când plecai spre vadră şi nimereai la unghete, Ei, d-apoi sunt bătrână! (Avea patruzeci de ani şi se socotea bătrână!) Mă luă aşa o fârşeală prin corp, Mă fârşii toată.

LA LILIECI

TRENUL (lazacu venise din armată. Era gros Şi cu nişte mustăţi mari, zdupos. Şi cu ochii bulbucaţi, bolboiaţi, aşa. Şi pierduse efectele militare Şi-l dă Curtea marţială în judecată. Vine cu citaţia la Fănică. Bine, mă, ce-ai făcut? Am pierdut ţoalele – sau puşca – nu ştia nici el. Mă, tu te joci cu puşcăria? Păi, ce să fac, frate-meu, dacă le-am pierdut? S-a dus acolo în Moldova, la Iaşi. Şi când a venit: – Ce-ai făcut, mă, cum ai petrecut pe-acolo? Bine, nu mi-au făcut nimic. (De unde, i-au dat ăia drumul, Văzând că e otova). Mă, da’ mi-a plăcut în tren! Numai femei frumoase, numai fete, cocoane frumoase. Să tot pupi şi să muşti. I ata râdea de se prăpădea. Păi, bine, mă, tu te repezi la ele – alea erau ale tale? l .ilătoreau femeile, ce, stăteau? Bă, numai femei frumoase, să tot pupi şi să muşti. (lei mai mult mi-a plăcut trenul! E, de-aia ai pierdut tu puşca şi-nainte. t Jite-aşa a descoperit Cazacu trenul Şi i-a plăcut înghesuiala, putea omul să vorbească. S.i se afirme.

253

254

MARIN SORESCU

PĂMALĂ Mitru lui Viţă se-mbăta Şi când se-mbăta, toată noaptea Alerga prin curte, drăcuia. Spărgea toate prin curte, lovea. Ea se pitula, nevastă-sa. Dormea prin paie, să n-o găsească. Povestea: – M-a apucat într-o zi, el aşa cu ţuica-n nas, Şi eu doar băgasem mălaiul în ţest, că aveam, Şi s-a pus şi-a scos mălaiul din ţest Cu vătraiul Şi-a jucat în el. – Şi ce-ai făcut, fină? – Păi, ce să fac? El s-a culcat, s-a liniştit, M-am apucat şi-am făcut altul. Avea şi ea copii, care cereau de mâncare Şi oameni la lucru. Lui îi zicea lumea Pămală. Era mare, bloncos, purta căciula pe-o parte. Şi plăcerea lui, săntindă hora-n mălai, Aşa de unul singur, Trăgea o sârbă-n mălaiul cald, Haiduc de codru de mălai.

LA LILIECI

PURCEA I ucrau Ia casa noastră, după ce-a ars. Am găsit doi oameni, pe Titu Popescu şi Sandu Sfoiog. Ce faceau? Făceau ciorba, la lipit, vergeluiau, I iceau speteze de podeau podul. Şi mai era şi Purcea. Nu ştiu cum îl chema, lumea îi /.icea Gheorghe Purcea, mai mult Purcea. liiţi, trecuţi prin câte-un necaz cu muierile. Şi se-ntâlniseră ei şi-şi povesteau. – Şi cum ai făcut, mă Sande, când te-a scos Gligorina Afară?- zicea Titu. Era nebună, mă. Mă duceam si eu la muncă, de, ca omul, Veneam seara acasă, frânt, I >a ea stătea până adormeam, S.i nu adoarmă ea înainte, se uita să nu-i iau ceva I )in casă. Mă, îmi pierea şi somnul, cât eram de ostenit, (iândindu-mă că ea se uită-n gura mea să sforăi. Abea aşteaptă să-nchid ochii. Aşa căsca, şi se-nvârtea prin casă şi aştepta să adorm. (laşa ei, ce să-i faci! Trebuia să-nchid ochii. Da’ tu, Gheorghe, cum ai făcut? (lăuta Sfoiog să mai abată vorba. – Ce să fac, mă? Vin şi eu cam băut şi ea se ceartă cu mine Şi mă dă afară. Ia stai tu, muiere, că nu merge aşa. Eu am o putină Aici la tine, am dat bani pe ea. – Ia-ţi putina, fi-ţi-ar brădoaica a dracului, că curge. II )e unde ? nu curgea, era bună, umflată.)

255

256

MARIN SORESCU

LA LILIECI

Ce să fac? Mi-am luat putina, am dus-o-n porumb în vale Dacă aş fi plecat s-o las singură… dacă mi-o fura cineva? Dădusem bani pe ea. Aşa, am stat ciucit în ea. Dimineaţa, de noapte, Fănică Ciucă trece pe la porumbi, Că îi mâncau câinii, noaptea. Vede ceva negru. Vine acolo, Se uită-n ea. Eu am zis ca să tac. Auzisem foşnind porumbul, Paşi, da’ am am zis că să tac. Şi el se uită-n putină-n capul meu. – Ce e cu tine mă, aci ? Păi, uite, mă dădu Miţa afară, Şi eu mi-am luat putina, că ştii c-am cumpărat-o eu. – Păi, bine, mă, cum ai stat tu să tremuri în ea? – Şi-aşa a fost, întăreşte cineva care asculta, că Dimineaţa mă duc şi eu pe la Cumnatu-meu, vorbim de una, de alta şi el îmi spune: – Văzui ce n-am văzut! Fusei pe la porumbi şi-o Putină-n porumbi. Şi un om făcut covrig în ea. Purcea luase pe Miţa lui Dumitru Pazu. Asta era văduvă Şi el venise la lucru la casa lui Marin Corniţă. Era de prin Gorj. S-au plăcut şi-a rămas la ea. După întâmplarea asta şi-a vândut putina lui Jupânu. A mai sut Vreo două săptămâni pe-acolo pe Mătăsoaia şi i-a trimis aia vorbă să se întoarcă, fiindcă are nevoie de el să dreagă rosturile. Şi s-a întors. A murit sub o căruţă. Fusese cu porumb Să vândă, la Măciuca. S-a răsturnat căruţa şi I ,-a luat târâş. L-a târât cu capul prin piatră. Asta e viaţa omului, Şi mai veselă, şi mai tristă.

,

257

258

MARIN SORESCU

BIOGRAFII Muma lui Nae era de la Floreşti. Fata lui Mitruş Nică, foarte bogat, Şi mai avea ea un frate Care era perceptor. Iar ăla era foarte rău. Şi cotea beuturile, cât au cârciumarii în beciuri Şi-atunci, într-o noapte, a luat o lumânare, A intrat în gârliciul beciului, la urmă în beci Să cotească un butoi de spirt. Şi când a apropiat lumânarea, să vadă, A luat foc butoiul şi-a ars acolo în beci, Cu casă cu tot. Şi Nae era tot vrăjmăşos aşa Şi mumă-sa îi zicea: „Astâmpără-te, C-o să arzi ca frate-meu Nică“. Iar tata lui Nae era bulzeştean, Banta, Şi el rău, nu suferea pe nimeni să-l calce. Ori să intre în pădurea lui. Aveau pădure multă, bogaţi. Porţile erau de-alea acoperite cu şiţă, mari, frumoase, Şi-acolo Banţa îi pitula pe haiduci, Pe Trancă şi cu hoţii lui, de nu-i găsea potera, neam. Pe Trancă îl îndesa cu pungi de aur, Şi-aşa se-mbogăţise Banţa. Cumpărase moşii, păduri. Au avut mai mulţi copii. întâi o fată, Anica, De-a ţinut pe Gogiuman,

LA LILIECI

( are-a venit c-o pereche de desagi cu bani de aur, Asta i-a dat fata, pe Anica, şi-au făcut şi ei casă l’c locul care vine de la deal de casa noastră. Şi Anica a murit tânără. I a urmă Gligore, care s-a-nsurat cu fata lui Şonea ( Tatăl Vitilinei, cu casă în Mătăsoaia), iar bogată. I a urmă Gogu, (lare s-a-nsurat la Bălceşti şi-a fost blestemat, Machea, c-a făcut doi băieţi şi când au ieşit învăţători Au murit amândoi de oftică. I a urmă, după el, Mitru. Şi pe urmă a mai avut unul, Fănică, I >c-o seamă cu tata, şi-a murit în 1917 în război. Ăştia erau copii lui Banţa, fraţii lui Nae. Iu timpul ocupaţiei nemţeşti, Banţa avea cinci feciori l’oţi în război, dar el se făcuse primarul nemţilor, Sc ducea pe la oameni, drăcuia, înjura, I ,c lua boi, oi, şi ouăle de sub cloţă, I )c-l blestemau toate muierile, Şi el umbla cu trandafiri în piept. îmbrăcat c-o giubea peste cămaşă, cu găetane negre l’c piept. Giubeaua n-avea mâneci. Iar la picioare, pe pulpe, tureci, tot numai găetane. Sc gătea şi pleca la vânătoare de toate alea, Sa le dea nemţilor. A murit bine, acasă.

259

260

MARIN SORESCU

VERII ILINCĂI Tata îi zicea Ilincăi „gagă“. Muma Ilincăi era din Frăţila, Şi când se ducea tata pe la Bălceşti Se-ntâlnea cu verii ăia ai ei din Frăţila. întreba Ilinca: – Da’ rude de-ale noastre ai văzut pe-acolo? – Am văzut, gagă. Erau îmbrăcaţi cu şubele bune pe didijos Şi cu câte-o treanţă rea pe deasupra. – Ei, gagă, treanţa rea păstrează haina a bună. – Taci, gagă, din gură, nişte năroji. Păi, cu căciulile-ntoarse pe dos şi cu ciomegele mari? Uite-aşa umblau prin târgul de vite. Se plângea Ilinca, altă dată: „Aveam şi eu, mumă, giubea, Aveam giubea cu sangepii până jos, aşa de laţi. Şi mi-au furat-o, mi-au furat-o, mumă“.

LA LILIECI

261

IGNATUL E, azi-noapte visă porcul sânge, zicea mama, dimineaţa, oftând. Păi, cum aşa? – Fiindcă azi e Ignatul, îl tăiem, îu! Sc ducea Nicolae de-i chema pe Mitran, pe Seder, pe (iliirimenţi, Vccini care ştiau dinainte, îi găsea ascuţindu-şi cuţitele. I ,c vedeam căciulile ţuguiate pe deasupra gardului, aşa săltau. 1 )uceţi-vă unul de legaţi ăl câine, mă. SA nu se dea la lume. Porcul parcă presimţea, odată se făcuse spărios, nu mai venea 1 ,.i porumbul întins. ar porcul venea de cum o auzea pe mama râcâind ceaunul.

262

MARIN SORESCU

Odată abia învăţasem să fac literele şi i-am trimis de cu seara Un bileţel, scris cu litere de tipar. I l-am pus în coşare. Mesajul era cât se poate de clar. Guiţ, după ce-a-ntors la lumina lunii pe toate părţile Bucata aia de hârtie cu pătrăţele, A mâncat-o ca pe dovleac, fară s-o citească. Cum am văzut mai târziu că se întâmplă în drame, când împricinatul Nesocoteşte ştirea de păzeală. După un ropot de plâns, biruia curiozitatea şi setea de spectacol, Ieşeam din casă, cu ocazia pârlirii. Legat de un par, era perpelit prin paiele care ardeau cu Vâlvătaie. Focul zvântă lacrimile. Acum, dacă tot apucase de Murise! Parcă îţi mai trecea supărarea. începea să miroasă curtea A şorici. Mama, în casă, cu ceaunul cu apă clocotită pe foc, Cu postăvi întinse la vatră. Trei zile ţinea treaba. Mai răsufla când facea trandafirii, seara, pe măsuţa joasă, Plină cu carne tocată cu mirodenii. Ceaunul cu burta fierbea pe foc. O dată a luat-o Osman, ne-a stricat Crăciunul, javra. Crăciunul fară porc era ca şi când nici nu s-ar fi născut Isus. „Ăia de nici n-au tăiat porc“ – asta însemna că umbli Gol, Cea mai mare mizerie şi-un început de stricare a sufletului. Te-ai păgânit! Te-ai păgânit! Tu nu tai porcul. După sfintele sărbători femeile, iar cu mâinile până la coate în Carne. Topeau osânza, faceau untura, puneau la afumat slăniiu Sus pe fiare pe unde iese fumul, după care o mutau pe bârnele Din casa cu focul. Umpleau o garniţă cu untură, puneau şi cârnaţi prin ea şi-o Săltau în pod. Acolo se-ntărea, de frângeai lingura-n ea Căutând după jumări ori pecie.

LA LILIECI

263

I >upă aia – săpunul. Osânza şi grăsimea a rea erau fierte Iii cazan, se punea sodă, se facea leşie din cenuşă – venea o Muiere care ştia să facă leşie bună şi-o mai ajuta pe mama la Mestecat, l’Ană când începea cazanul să bolborosească. Era dat jos şi l’ână dimineaţa se închega un săpun cât roata carului. A ici se termina şi povestea porcului, la săpun. „Mă, Nicolae, ia du-te tu cu sacul la Picături şi cumpără l In purcel, repezi-te mâine dimineaţă“ – zicea mama – ( ,i văd că vă place la toţi carnea, nu vă e silă, nu faceţi Nazuri. Sc aducea purcelul, era slobozit în coşare, mic cât o găină. I ti şi cu Ionică şi începeam să ne facem treabă pe lângă el, I >a i lături, învaţă-1 să mănânce boabe, împrieteneşte-te cu el, (iâdilă-1. Şi tot aşa.

264

MARIN SORESCU

LĂUTUL – Ai, mă, că pusei albia. Care eşti primul? Trage, mamă, ‘mneata focul de sub ceaun, că se-ncinge prea tare Şi-i mai şi opăresc. Reta i-a spălat pe cap, până mai încolo, Când şi băieţii şi fetele se făcuseră aproape buni de horă. Albia era pusă la unghere, în mijlocul încăperii, cu un cap Pe-un scaun răsturnat, să stea apa aşa înclinată, La capul ălălalt. Copiii îşi aşteptau rândul în pielea goală, îşi tăiau unii altora Unghiile cu foarfeca mare, a lui Nea Florea, împrumutată, ori îşi scoteau câte-un mărăcine din picior. Ca la recrutare, Fiecare îşi aştepta rândul. Săpunul mare cât un grunj sta la capul mai ridicat, Din când în când mai cădea, ştobâlc, pocnindu-1 pe ăla care era In albie la spălat pe piele. „Ho, bă, ce te fereşti aşa! Că nu-ţi rupse coastele, nu nimic! Cel mai greu era spălatul pe cap. Aici îi prindea Reta La-nghesuială, Pe-ăi pe care avea necaz, făcuseră vreo poznă, – Bă, Prică, tu n-auzi? Fă-te-ncoa! (Prică era cam tare de urechi, Se certase mumă-sa c-o vecină, când era borţoasă cu el, Şi-atât strigase la gard că asurzise ăl copil.) îl lua de urechi şi-l trăgea să miroasă ceaunul cu apă. – Stai pe ciuci! Se apleca peste el, ţinându-1 între picioare, Ca uliul puiul de găină, când se-nalţă cu el în slavă şi nu vrea să i Dea drumul deloc, oricât ai da tu cu zburături. Dădea cu apă Fierbinte – „Arşi“, facea ăla, „ărşi, aleu!“ „Ho, că pe mine cum nu Mă frige ? Eu nu iau tot cu pumnul, că n-oi lua cu gamela.“

LA LILIECI

265

II mozolea bine cu săpun – până când îi intra în ochi Şi ncepea să chirăie. Dacă mişca şi se văita îl lua la palme l’cste turul gol. Ţine ochii-nchişi, mă! – facea Lie de pe Margine. îmi intră în ochi! ţipa Prică. Jap! – altă palmă. Păi, ce ziceai tu? Că nu mai încapi în mâinile mele? I >c ce-ai lăsat oile de-au scăpat în lucernă? Dacă plesneau? l’lcoţ! Mai bine te plesnesc io! Dă mai repede cu apă, că mă ustură! ţipa copilul. I )upă ce curgea primul rând de murdărie, Reta se crucea de ce V’cdea. Bă, da’ ce-ai în cap, mă, omul lui Dumnezeu? I (umnezeule, iote ce găoază! Cine ţi-o facu, mă? De ce nu MA-ntrebă Şi pe mine – măcar să ţi-1 fi spart de tot. Bube? Lindini? venea şi gaga Iţa să se uite. Aoleu! Ai lui Bâţu, mi-1 sparseră. Când ne-am bătut cu /.burături. Mă băiete, copiii mei or să umple drumurile, că nu ştiu S.\ se arănească, ofta biata femeie. II creşti, numai tu ştii cum, îi faci mari, şi ei, ia uite… Sunt numai zgaibe. Acum începea să plângă Prică de părere de rău ( A moare. „Ho, că nu ţi se vede creierul, nu-ţi ies maţele IV aici, Altă dată să te mai prind că mai ieşi la joacă.“ t li ma Lie. Ori rămânea numai ea cu fetele şi I c-acolo n-au mai putut să-l poarte în spinare, că-i ajungea Potera. I au lepădat la un pom. II se ruga, „Nu mă lăsaţi, fraţilor, Mai bine omorâţi-mă!“ Şi l-au împuşcat. Şi pe ei tot i-a prins şi i-a-nchis. Şl Marin Băzăvan a murit în puşcărie la Bucovâţ. Nu era vinovat, dar s-a pus pe el aşa. I ui Cârstea îi ieşise cântec: ,.l,a un pom mare rotat, Ş.irle Cârstea răsturnat I >e şapte gloanţe-mpuşcat. i> ci în piept şi patru-n spate Nu mă omorî, măi frate“. Şi a venit unul şi i-a spus muierii lui Sa se ducă să-l ia, că e mort acolo. Avea Cârstea o muiere grasă

281

282

MARIN SORESCU

Roşie la faţă şi frumoasă Şi-a rămas c-un copil, Oniţă Chirţu (tata lui Chirţu). După aia, Ilinca s-a măritat cu unul Mitre Păpuşă Şi-a murit şi ăla. Şi pe ea a gonit-o şi s-a-ntors la frate-său, Enache Ciucă Şi i-a crescut copiii, că-i murise muierea. Trecea la deal, la Paşti, şi lua ouă în sân Şi când se-ntorcea se abătea pe la noi: „Uite nişte ouă să ciocnim, că suntem rudă“.

LA LILIECI

SOMNUL PE LOITRÂ C lostandin avea o fată de măritat Şi-o păzea şi el, de! El dormea afară pe sanie, Pusese-o loitră acolo, dormea vara pe ea, Şi n-o lăsa pe fie-sa, pe Păuna, Să se dea-n vorbă cu Sandu, I – Tu ce tot faci acolo-n casă toată noaptea? Dormi buştean? Nu pot ieşi, mă băiete, că e culcat l’ica la uşă. [ – E, lasă că-1 urnim noi de-acolo! Sandu lui Cină l-a mai luat şi pe l’ctrică-al lui Mocofan S-au dus în prispă, uşurel Au apucat doi din două părţi loitra Şi l-au cărat pe-ăla, dormind. Tocmai la baltă-n vale, Tocmai în luncă. T’1 nici măcar nu s-a-ntors pe partea ailaltă, S-a trezit dimineaţa în miros de oglice, I )e landră, podbal, şi răsuri. Când să-şi ia opincile să se-ncalţe, Dă cu mâna-nfân, Vară, fânul până la brâu. Noroc că nu s-au suit şerpii pe el. Ori să-l fi ros dihorii. Şi ăia nişte năroji. Să-ţi baţi joc de somnul omului!

284

MARIN SORESCU

Când se uită Gaga Măria în vale, El venea cu loitra în spinare. – De unde vii, mă, Costandine ? – Nu ştiu, că m-am culcat şi eu Ostenit de la cosit aseară Şi mă deşteptai lângă baltă. Şi vin acasă cu ea – să-mi las Loitra acolo ? Omul, când venea vara şi putea dormi In prispă, era ca şi când s-ar fi dus La munte, ori la mare. Alt orizont, alt aer. Asta era excursia lui, In prispă, pe loitră. Şi ăla venea cu loitra-n spinare De la baltă, ca din străinătate.

LA LILIECI

285

CUNUNIA Măria lui Lungu, când s-a măritat cu Ion Lungu, S a drăcuit că nu se cunună cu el. Se certaseră, că el mai ţinuse o muiere. Şi când a fost să moară ea, bătrână, A chemat pe popa şi i-a cununat. Mireasa culcată pe pat de blane, pe cergă, ( AI lămâiţa pe cap, trăgând să moară Şi el, Lungu, drept în picioare, I )rept că se mai sprijinea şi-ntr-un baston. Şi popa le citea, îi dezlega de blesteme. (,ă nu e bine să mori necununat, ( a popa zice că e preacurvie. Aveau şi doi naşi, tot bătrâni, leatul lor. Şi după ce termină popa cununia, aia murea. C lăsca gura. – Păi, s-o şi grijim, s-o şi spovedim, părinte, Zic naşii că tot sunteţi aici – faceţi-i toate ale Bisericii odată – de la botez până la grijanie… I )a’ de botezată… cred că e botezată, dacă aşa a fost Ambiţia ei să se drăcuie că nu se cunună! Mulţi care rămâneau de-ntârziau, nu se mai cununau. Şi tocmai când mureau, îi punea lumea: – Hai, să vă cununaţi C ‘ă nu e bine să muriţi aşa simplu. Că sunteţi spurcaţi. () să se creadă, acolo sus, c-aţi făcut preacurvie, N-aţi trăit unul cu altul cinstit. ( A nu e bine să trăiască omul necununat. Şi aşa mireasa lui Lungu moartă.

286

MARIN SORESCU

Şi i s-a adus şi bradul de nuntă şi l-au pus în cruce. Bradul e umbra de pe lumea ailaltă. Te dai la el, stai la umbra Iui Şi-ţi e mai bine. Mai demult zicea că pe faţă să nu le pună decât pânză groasă De tort, că zice că trec prin vămi Şi dogoare focul. Dar acum – pânza s-a tot subţiat, Şi focul, cine ştie, s-o fi tot înteţit. I-au pus Măriei pânză groasă de tort şi-au dus-o In Săliştea, la lilieci. Şi ginerele a mai trăit vreo şapte-opt ani, Văduv din ziua nunţii, dar cu copii bătrâni şi Nepoţi însuraţi. Măria era o femeie zâmbată, Avea dinţii aşa unul peste altul. Săraca, nu i-a tihnit şi ei cununia! Nu trebuia nici ea să pună tagă, că să fie-al relelor cine S-o cununa cu ăsta! Că de trăit tot a trăit cu el, Şi de cununat tot au cununat-o ăia, mai mult moartă, Şi ea cu dinţii ei zâmbaţi parcă zâmbea, îi părea bine, Cu lămâiţa în cap în tron.

LA LILIECI

MIREASA BĂTRÂNĂ (!ând s-a cununat Cheagu, tot aşa bătrân, Şi fiu-său cu bradul pe vale. I .uaseră şi ei lăutarii şi le cânta clanareta Şi mergeau pe vale, veseli. Şi au făcut o masă-n curte, s-au dus vecinii, Şi mireasa bătrână – a băut un pahar de apă şi s-a îmbătat. „fi, miresică, te dedeşi dracu, zicea Cheagu, I u acuma cu cine mă mai culc. Si mă tragă, să mă oblojească, Răcii pe vale!“

287

288

MARIN SORESCU

DUDUIANU Radu Ţiganu vine de la deal, beat. – Hei, să nu mai fiu al dracu’ două mii de ani! striga. Şi zicea: Chiu! Să nu mai fiu al dracu’ Două mii de ani. Ajungea în dreptul Mării. Măria: – Bă, te-mbătaşi, Nărodule! – A murit Băla degeaba, I-ai făcut nişte bolindeţi arşi. Băla era femeie cuminte, tu eşti o năroadă. Aia erau moşchiori ? Ce moşchiori erau ăia, arşi?! Se închina. El fusese la pomană şi nu-i plăcuseră colacii Şi când s-a-mbătat, i-a venit în gând s-o critice pe Măria. Tata zicea: I-auzi, Duduianu (Că peste Radu Ţiganu mai avea O altă poreclă: Duduianu) o ceartă pe Măria că n-a Făcut colacii buni ca ai Bălii Şi-a murit aia degeaba. Măria zicea: – Pleacă de ci, că eşti beat. – Da’ ce e acolo pe culme, se chiora el, ai spălat? – Am spălat. Măria nu spăla cămăşile bine, doar le-nvineţea, Parcă le trecea prin cenuşă. Le atârna în curte, pe culme. – Le dedei prin apă şi le pusei colo la Iulica, Avea o căţea de-o chema Iulica. Să le latre Iulica

LA LILIECI

289

Şi ăi de-ar mai trece cu ţuica-n nas. – O s-aduc câinii toţi, şi să-i aduc în curte Să latre la ele. Se sparie lumea şi nu mai trece la deal. Şi, răcorit, Radu Ţiganu pleca mai departe. Chiu! Să nu mai fiu al dracu’ două mii de ani! Şi cânta: „De-ar fi puşca iarbă verdeeeee Şi-o companie de feeeete Şi eu dom’ locotinent Să le comand cu respect“. Se oprea la tata la poartă. – Ce mai faci mă, nea Duduiene? Iţi mint vreo vorbă? – Nu, dar mult respect ai tu pentru fetele alea. 1 )ar respectul pentru fata Bălii l-ai cam terminat. – Dar ce-ţi mint vreo vorbă? Nu minţi, mă, zi-i. I’e muierea lui o chema Stanca, era Mai omenoasă. „îmi dai, fa, gagă, un ciur de mălai ?“ – Iţi dau. I )uduianu s-a-mbătat odată şi s-a dus acasă Şi a început să facă gură, ( ‘Ă aşa facea când se-mbăta. Şi băiatul lui, Ilie, A dat c-un ciumag de-a azvârlita şi l-a lovit în cap Să tacă. Şi-a murit. Muri Radu, zicea lumea. Uite, muri la iuţeală, Ce-o fi avut? Şi s-a cunoscut că n-a fost moarte bună, C !-au pus câinii zaot acolo, la casa lui. (‘,e-o fi fost în sufletul lui Ilie, cine ştie ? II lătrau câinii, puseseră zaot de ziceai că e lupul. – E, acum chiar că n-o să mai fie Duduianu al dracu I Două mii de ani, zicea Nea Florea. Ii luă ăsta păcatele.

290

MARIN SORESCU

POMELNIC Mama zice: – E, muri şi ultima pensionară Din 1918! Dina Naniescu. Toate sau dus, Rămăsei singură. Păi ce, era turmă de muieri, Care se duceau la Murgaş să-şi ia pensia, O sută de lei, pentru oamenii lor. Dina avea 23 de ani când a rămas văduvă. Eu ştiu la nunta ei. Era gătită cu fustă verde cu plantici Roz, şi cu scurteică lungă până dedesuptul genunchiului Scurteică roşie, de pluş. Vezi, se luau colorate, Roşii, galbene, piersăcii, şi erau frumoase Pe zăpadă. Păi în primul război au murit, Numai de la biserica a veche încoa: Nae Naniescu, soţul Dinei. Nicolae Călina, al lui Dincă Gâscă. A murit unul al lui Ghirea. A murit, mai la vale, Pătru lui Gogu. A murit Fănică al Banţii. A murit Gogu lui Ceapă. Au murit ai lui Roşea, unul Gogu şi altul Dinu, doi. Şi pe-aici mai la vale, Mitrică al lui Duţă (Ia Turtucaia). A murit unul Marin Băzgărău. Şi Marin Chişu. A mai murit Ioniţă Dolan, tata lui Surdu. Pe ci mai la vale, a murit Marin Lungu, tata lui Mitru Lungu, A murit Dumitru lui Nistor (fratele lui Ion Nistor) Mai la vale, mai la vale, a murit Marin Graure, A murit al lui Ilie al lui Mandă, unul Mărin.

LA LILIECI

291

A murit al lui Ştefan… cum îl chema? Dumitru. A murit Gheorghe al Dinii Bocşaru A murit şi bărbatul Râpănoaicăi Şi-a mai murit, mai la vale, la vale, nu mai ştiu… Au mai murit mulţi. I )a’ vezi tu, de la Luţa şi până la popa ( aţi au căzut ? Dar ceilalţi nu-i ştiu, la deal. (le sunt la deal în Săculeşti, ce sunt la vale! Vezi, dar nu-1 pusei pe Nicolae Sorescu, al lui Pătru l’c Mărin al Bălii, tatăl lui Ilie… Vezi câţi au murit odată – ia numără tu di colo până colo. (lâţi copii au rămas săraci atunci, câtă jale. tu fiecare zi se jelea la câte douătrei case. Se jelea tare, prin curte. Şi când s-a terminat războiul, Marin Clanaristul Venea cântând cu clanareta de la război. C lu vreo zece, unsprezece după el. Şi ăia mai rămăseseră. Şi ieşeau muierile ţipând: – Pe-al meu nu l-ai văzut? – E, nu l-am văzut. I )ar ei, chiar dacă mai ştiau, nu spuneau. Noi am auzit de departe clanareta. Iute să vedem cine e. Şi lumea: – Vin de la război, vin de la război! T, Marin Clanaristu, îi aduce. Şi ei atâţia, zece-doisprezece. Şi la ceilalţi le curseseră oasele prin şanţuri, li, mumă, mumă!… Şi când i-am văzut – o ceată, parcă veneau de la prăşit. Şi femeile: – O fi şi-al meu, o fi şi-al meu. Şi la urmă a venit comunicatul şi i-a anunţat pe toţi C i-au murit. Femeile leau făcut pomeni, le-au pus cruci… li, acum se duse şi Dina Naniescu să-i spună lui bărbatu-său Cum a petrecut ea văduvă 68 de ani, că a fost ursită să trăiască Şi mult, să apuce potopenie de necazuri.

292

MARIN SORESCU

GRĂNICERUL – Uite-aşa, a avut zile. Da’ întâi s-a îmbolnăvit de tifos, la Tomeşti, judeţul Iaşi Mureau, îmi spunea, câte un car, câte un car Ridicau dimineaţa. „Mă sculam dintre ei, zice, Ăla mort, ăla mort.“ Şi-i săltau în care şi faceau groapă comună, cu var Şi-i băgau acolo. Mâine mureau alţii, mâine, alţii. Boala e rea, cu temperatură, cu gura numai bube. Erau goi, în opinci, desculţi, vai de ei! El a fost mai tare, că era voinic. Da’ când s-a sculat după boală, l-a luat vântul Şi l-a prijonit într-un gard. A stat în spital, până s-a refăcut. La urmă i-a scos la instrucţie. Făceau instrucţie cu ofiţeri englezi şi francezi. Şi după aia s-au dus la Mărăşeşti. „Ne luam de mână pe muntele Soveja şi suiam. Şi când se rupea lanţul, unii se duceau în prăpăstii.“ Erau slabi după boală, erau plini de păduchi ca câinii, Şi acolo la Mărăşeşti, ştii tu de la istorie. Şi după ce s-a terminat războiul pe cei de nu-şi Terminaseră anii de armată i-a mai ţinut. Pe Fănică l-au dat la grăniceri, Şi-a mai stat din 1918 până în ‘20, de-aia n-a venit el Atunci cu Clanaristu. Şi când s-a întors, ne-am căsătorit. Murise tatăl lui în 1919, rămăsese baba singură. „Mă iei ?“ zice, „Te iau“.

LA LILIECI

293

Ani făcut nuntă, cununie, tot. I .a urmă mi-a povestit el cum a fost pe-acolo. Sc mai întâlnea cu Nea Florea Şi şi mai aduceau aminte.

294

MARIN SORESCU

PĂUN UMBLATUL Păun s-a dus în America, până-n primul război. Era tatăl Gligorinei lui Marin a lui Apostu. Cum a ajuns el aşa la vale? Cu căluşarii până-n Franţa Şi de-acolo cu vreun vapor cu ceva, o fi mai găsit Vreunul ca el. Oamenii ziceau c-a pus mâna pe marginea lumii. Şi venise cu un ceas. II lega de vestă, Avea zale lungi, şi-l băga la brâu. Aşa purtau toţi, Doar îl scoteau şi se uitau la el, care ştia, care nu ştia Ce scrie pe el, dar ziceau că au şi ei ceas. Şi toate femeile torceau. Atunci lâna era la putere. Se făceau haine, ciorapi, flanele, nu se-mbrăcau oamenii Cu târgoveţe deastea. întâi făceau şube albe, cu găitane negre, cu cusături frumoase. Le cusea unul Ştefan al Budei. Stă unde e Nicolae al lui Codin, şi ăsta tot croitor, Şi când întâlnea câte o femeie torcând Păun americanul scotea ceasul de la brâu Şi umbla la el. – Ce faci, mă? – Păi îl dau în urmă, să meargă odată cu fusul. Zicea: – Uite că trecui în alt fus. La urmă întâlnea alta răsucind, Şi iar umbla la ceas – acum, zicea, sunt cu trei ceasuri Mai înainte decât în Secuieşti. Iar la Gura Racului cu două în urnu Ia te uită ce mare e lumea, Cum să te mai descurci cu atâtea fuse!

LA LILIECI

295

I .urnea nu înţelegea, îl lăsa în pace, zicea că asta e 1 )amblaua lui, s-a dus în America să înveţe să spună cât e (leasul. Da de ce n-a rămas acolo şi-a venit Aici, unde nu interesează pe nimeni cât e ceasul, Fiindcă sunt la fel de precişi şi cocoşii de pe gard?! 1.1 era dulgher, facea la case cu frate-su Preda, Şi-şi mai adusese scule de peste ocean, ca nimini. C ’.u vaporul. Burghiu, sfredel, fierăstrău, chiser, Bardă. Alea trebuiau, asta a fost averea lui Tăcută în America, o paporniţă cu scule. S – a însurat bătrân cu Mitra Baloţancăi Şedea în Cioarecu la ea. (lăluşari mai erau Nae al lui Urezanu, Florea ăl Mic. Şi-au făcut ei o echipă şi s-au dus la Paris. ..Da’ când ne-au văzut pe noi aşa împodobiţi, ( AI plantici şi cu feţe de perini cusute frumos pe dinăinte Şi cu clopoţei la picioare mulţi şi cu pinteni colea! C lând săltăm piciorul şi faceam aşa piciorul Un ceas cânta cioaia, un ceas răsuna Parisul. I’ăi, se puneau ei cu Bulzeştiul?“ Iţi făcuseră poze la Paris şi le ţineau Bătute-n cuie-n pereţi şi le boteza popa când venea cu Botezul, ca pe icoane, I’.ircă fiecare ar fi fost Sfântul Gheorghe Şi ar fi omorât o parte din balaur jucând „hărăhăp-hăp!“ I a Paris, în jurul turnului E Fă-l. In America, Păun n-a mai jucat în căluş, (l-a zis că nu ştia limba, cum să explice, fără mut şi fară vătaf. Şi niciodată nu s-a-ntrunit acolo numărul de români talentaţi, iuţi de picior. „Domnule, unsprezece dacă ne nimeream Şi-un mut bun, ager,

296

MARIN SORESCU

America era a noastră, a Bulzeştiului“, Aşa că şi-a luat ceasul, sculele Şi s-a-ntors acasă, Să se-nsoare Şi să trăiască după fusul Mitrei Baloţanca.

LA LILIECI

TARE CA FIERUL I loarea lui Cazacu I icuse copilului o cămaşă. A luat foarfecele, că sunt de fier, Şi le-a trecut de trei ori prin cămaşă, I )ar neîncheotorată, până a-mbrăca-o el. Asta, ca să fie tare ca fierul. „Să fie tare ca fierul cine te poartă, Să nu se lege boalele de el, (‘.a de fier rugina!1 (!ând faceau femeile câte un flanel, Vreun mintean ceva mai lung, /.iceau: „Lasă să fie mai lug, Să zică curul bogdaproste“. I’loarea ştia bine obiceiurile vechi, Descântece, tot, şi le ţinea, (!ă zicea că să aibă şi copiii ei noroc.

297

298

MARIN SORESCU

CASA Când auzea maica de vreo fată care se mărită Şi nu vrea să se ducă la bărbat, zicea: „Fată, dacă bărbatul te duce Lângă un gard, mături bine, migăleşti, strângi Şi tu acolo, mături, împodobeşti cu sălcii, cu boji Şi stai acolo. De dragul lui. Aia e casa ta, ce vrei? Să nu te măriţi, dacă nu eşti în stare să-ţi placă tot. O fomee trăia rău cu bărbatul Rău, rău Şi odată prin pădure a văzut un urs şi s-a luat după el Şi s-a dus în vizuina lui Şi-a stat acolo Şi la urmă a întâlnit un om şi-a zis ăla: Cum ai venit tu după urs, năroado? Şi ea: «Mi-e mai bine cu ursul decât Cu bărbatul meu». Vezi, ursul îi aducea miere. Şi ce spuneam mai înainte: Să te ducă bărbatul lângă un par Să zică: «Asta e casa noastră». Şi tu să stai acolo de drag.“

LA LILIECI

299

(iHEORGHEZĂBIC Mă, zice, da’ mâneai astăzi! I’răji muierea o tigaie de varză Şi prăji peşte Şi facu mămăligă caldă. Şi mâneai, mă, şi mâneai! Nu mă mai săturam. Şi i spusei: „Muiere, ia scaunul de sub mine, (,ă crăp aici mâncând. Ce făcuşi a mâncare bună? Mă dedei dracu, crăp mâncând“. ..Bine, mă, da’ de ce nu mănânci şi dumneata cât poţi?“ „Mănânc cât pot, da’ nu mă mai pot opri, Trage scaunul de sub mine iute“ Aşa cu ăsta, cu Murgilă, Trebuia să-l dărâme jos de la masă, ca să nu mai mănânce Şi iiu se mai sătura Şi mai şi spunea. In schimb, Mitru lui Postu era foarte cumpătat. I )ar nevastă-sa îl critica: A, Mitru meu s-a făcut un beţâu I am dat luni o sticlă de vin Şi aproape să nu-i mai ajungă Până sâmbătă. – Lasă-1 să bea, să nu se ghijurească de tot, (‘.ă l-am văzut eu că merge cam cocârjat. I.asă că merge bine, nu-i duce dumneata grija.

300

MARIN SORESCU

SFATURI DE DIMINEAŢĂ – Mănâncă, să-ţi dai gura la o parte, Şi la urmă să-ţi vezi de treabă. Fir-ar a breazu de gură. Bagi tu seara în ea, bine-ha, până nu mai poate, Şi dimineaţa cere iar. Şi cu cât ai mânca mai bine seara, Cu atât îţi e foame mai de noapte. Şi mai la urmă, mai daţi-vă şi de pomană, Să aveţi şi dincolo. Mă, daţi-vă de pomană, Ce gânduri aveţi? N-aveţi copii, n-aveţi nimic. De-acum încolo începeţi şi mai faceţi Provizii pe lumea ailaltă. Maica le da sfaturi şi-i certa pe câte unii Care n-aveau copii. Da’ voi ce gânduri aveţi ? Voi vreţi să trăiţi numai pentru voi ? Viaţa odată se rupe, ca firul de iarbă, Şi dacă n-ai pe cine să laşi să te jelească E rău şi pe lumea ailaltă.

LA LILIECI

(ADÂNUL Baba, seara însărat, când a venit acasă, l /nu şedea la foc Şi fuma din lulea. „A îngheţat inima-n mine (Ic să mă fac, mă omoară ăsta! M am aplecat binişor Şl am pus mâna pe vătrai. Şi stam c-o mână pe clanţă Şl cu ailaltă pe vătrai – Ieşi, cadâne, că-ţi sparg capul. – Lasă-mă să mă-ncălzesc. Şi până n-a fumat luleaua I )e tutun, nu s-a sculat. N-am mai lăsat uşa deschisă, I u cu scăpătatul soarelui o-ncuiamT Şi aşa până a venit bărbatu-său din armată Ion Bălan, de la întâi Vânători. – într-o seară găsesc un cadân la unghete, Auzi dumneata! Hi ne că venişi, că stam toată noaptea cu drugul pus, l)c urât.

302

MARIN SORESCU

GEAM AFUMAT „Nu mai căutaţi ogodu omului! Tot ăla să facă, tot ăla! Toată ziulica eu ca iapa-n vrau. Vă-ntâlnirăţi ca brânca cu năjitul.“ Asta o spunea baba în uibul copiilor, Batea pontul. întâi să mănânci, să-ţi dai gura la o parte Şi după aia, la treburi, nu ca mine. Şi-n loc să mai puneţi şi voi mâna Să-ntoarceţi o gâscă, S-aduceţi o cotârlie de lemne, Tot mereu călare pe haidea! Câini de uşi multe! Parcă-aţi fi tata soarelui Şi muma ploii. Vă duceţi si vă puneţi potinteu înaintea oamenilor… Staţi aşa mătăuz… Staţi până faceţi scurtă la picioare. Hai cu cărbunele, să vă descânt: A plecat barda cu scurta-n pădure, Barda s-a-ntors, scurta nu s-a mai întors Şi nici să nu se mai întoarcă. Hă, nu fura şoaptele, că nu e bine la ăi mici. Ptiu! Gata, vă trecu. Uite-aşa păţesc ăştia care se ţin de zgoande. Că mai zgomotoşi ca voi?! Acum încotro aţi avea de gând? Vă puserăţi ciarapi în picere?

LA LILIECI

Babo, nu se spun epic ere, se spune picioare! Şi nu ciarapi, – ciorapi. – Da, c-o fi oul mai deştept decât găina… (‘.e vorbeşti tu mă, macastea! la te uită, cu buricul verde, fir-ar alimănitului, Şi dă cu pontul în ăi bătrâni! I’arcă l-ar fi făcut mân-sa de năleapcă. Aşa, uite ce căpute nemeşe! I )a’ ardică şi tu piciorul, Nu mă lăsa pe mine să mă uzmesc. Acuş, tuliu – încălţaţi, primeniţi. Vedeţi, poate cădeţi cu zgaidele-n sus din copaci, Vă scrântiţi noada, ori să veniţi cu vreo brobinţă, Vreo abubă, cu vreo brâncă, cu vreo vintre, ori cu soare sec. Mai lăsaţi ciorilor puii de păsărică, Vouă v-ar părea bine dacă v-am da la rudari ? ( s t r i g a unul adineauri: „Ălbii! Ălbii! I inguri! Cofe!“ Şi cerea copii, să-i ducă la munte, l iindcă acolo n-a prea plouat anul ăsta. Nu s-au făcut copii Şi dau ălbii scobite şi iau copii, plin pe plin. Bă, covrigel de grâu nou aruncat în fântână, Iu ştii căe un zmeu în pluta din vâlceaua Trântorului? Sa te văd dacă ai curaj să treci pe-acolo, (‘,ă oameni bătrâni-şi ocolesc! Primeniţi şi cu nasul şters (lopiii se duceau la pluta cu Zmeu, Sa 1 vadă, când o ieşi din scorbură, C land are el ore de pocit lumea, Cu ochii duşi în fundul capului – Şi o lăsau bombănind în bătătură. Pi intre dinţii galbeni, buzele zbârcite, (‘a nojiţele, Kasuflau cuvinte vechi, o lume ciudată

303

304

MARIN SORESCU

Ca oasele albe de jidovi, care apar pe coastă După vreo ploaie repede, şi peste vreo trei-patru zile Iar le astupă malul, pe Bisa. Jidovii erau nişte uriaşi care puneau un picior Pe Seci şi altul, tocmai în Ţiclonu sau la Bocşă, Peste două dealuri. Voinici, nu ca zmeul care trebuie să fie vreun pitic, Dacă se poate pitula într-o scorbură. Multe din ale babii trec pe lângă ureche şi nu se prind Ii place ei să vorbească în pilde vechi şi Cu vorbe frumoase, şterse pentru noi Ori înceţoşate rău, aburite, ca cioburile afumate De să te uiţi la soare, Când l-or mânca vârcolacii. Ea toată, zbârcită şi împuţinată, Era ca un geam afumat, Pusă în dreptul altor vremi. Uite-o, s-a aplecat şi parc-ar culege rădăcini. Aşa face ea, şi când îi e bine, şi la rău: Tot pupă pământul, pe unde calcă. Se apleacă, îl sărută şi se închină. Cine n-a văzut un om sărutând pământul Nu ştie pe ce calcă.

LA LILIECI

305

LUNATECII I )oi fraţi, de sunt născuţi în aceeaşi lună, I rebuie puşi în fiare, (‘.ă altfel, dacă moare unul, moare şi celălalt. (lând se mărită fata sau se-nsoară băiatul, Sc cheamă o fată şi-un băiat cu mamă şi cu tată. Şi aduc o pereche de fiare de la cai, Şi-ncuie pe unul de-un picior şi pe unul de-un picior IM fiarele alea şi zic de trei ori: „ I mi eşti frate până la moarte ?“ ..Iţi sunt frate până la moarte!“ li scoteau din fiare şi la urmă plecau la cununie. Ziceau despre unii, când se-ntâmpla câte ceva: „Au fost nescoşi din fiare şi erau lunateci“. Maică-ta, când s-a cununat cu moşu-tu, ( ine-a scos-o din fiare? Ghiţă Amărăzeanu. ( .1 venea pe la noi şi-i zicea mamii: „Soru-meo, I raţii mamei mele au murit şapte, că erau lunateci toţi Şi mama le murise, Şi ai de-au rămas n-au ştiut să-i Scoată din fiare. Şi zicea maica: „Mi-au murit toţi fraţii că n-am ştiut Sa i scot din fiare“.

306

MARIN SORESCU

Nu se mai prea făcea asta la nuntă. Păi, ce să spun, Dacă nici iertăciunea nu se mai zice? Când era gata nunta de plecare, Ginerele lua mireasa de mână, Se duceau înaintea părinţilor Şi-ngenuncheau. Ginerele de-un picior, Mireasa de amândouă. Şi-un băiat spunea iertăciunile. Şi când se sculau de jos, sărutau mâna părinţilor. Aceştia le puneau mâna pe cap, le urau să trăiască îi binecuvântau şi plecau la cununie. Acum – draci! Nu mai e nimic. Binecuvântarea părinţilor întăreşte casa fiilor Şi blestemul părinţilor sparge casa fiilor. Aşa se zicea, aşa o fi.

LA LILIECI

307

BLÂNDA l\: Nea Miai, spre bătrâneţe, mai dăduse o belea. I Hipă ce fusese el prizonier prin Germania, I )e unde se-ntorsese c-o impresie bună, „că ne ţineau ăia Numai pe vin, ne dădeau vin în loc de apă“ – nimeni Nu-1 credea, dar cum să controlezi, du-te de controlează, Şi după ce schimbase el trei-patru muieri, acum la şaptezeci 1 )e ani nu numai că era singur, dar nu ştiu cum… că-1 mânca Pielea. II blestemase Băla. Ic$ea o blândă pe el, la început crezuse că e râie, I )ar nu, că dăduse cu piatră vânătă, cu leşie, şi neam! I ra ceva mai grav, fară leac. () mâncărime nesăţioasă, că s-ar fi scărpinat tot timpul. Nu-i ajungea casa să-şi jupoaie pielea, parcă-1 strângea Şi vara mergea în cânepă, avea lângă noi în grădină cânepă, (Creştea înaltă şi mirosea tare, nu se lipeau albinele de cânepă S.t le tai, era mai înaltă de-un stat de om, deşi el era mic I >e stat, nu i-ar fi trebuit atâtea coprele să-l ascundă. C -ă ce facea? Mergea bietul moşneag acolo, se dezbrăca Iu pielea goală şi se râcâia în mijlocul naturii, Sc scărmăna pe săturate. () dată, câinele nostru a văzut ceva făcând valuri-valuri Acolo, nu bătea nici un vânt, eu eram cu boii printre grădini. Sc pune Azor cu botul pe pământ, adulmecă, pândeşte, (Cineva hârşc! hârşc! parcă ar fi cosit. Şi zdup Azor, I >in trei salturi tabără pe moşneag. Ăsta a-nceput să Ţipe. Când m-am dus acolo, cu ăilalţi copii să vedem ce e, (‘..’linele stătea pe haine şi mârâia, iar nea Miai în pielea goală lor o pecingine, încerca să-l ţină la distanţă c-o jordea de (Cânepă.

308

MARIN SORESCU

„Cuciu, cuciu, zice. Na aici!“ – Da’ ce faci aici, nea Miai, bun lucru? – E, mă luă aşa cu căldură din piele şi mă băgai colea La răcoare. Şi altă dată, se răsteşte el la mine, Să legaţi câinele, că vă dau în judecată. – Da’ ce e aia pe dumneata, întrebă Rina lui Nină Care era şi ea cu noi, colega mea de şcoală. – Blândă, iote-mi ieşi o blândă p-ici-şa. – Ei, păi dacă e blândă, nu te muşca el câinele, că şi el e Blând. „Rea mai e bătrâneţea, după ce ţi se scorojeşte pielea Să te mai şi mănânce de viu“, a zis Rina, după aia. Săraca, ea n-a apucat nici 18 ani, a murit în floare. Dar lui nea Miai din mâncărimea aia i s-a şi tras. A dracului blândă! Parcă mergeau omizi pe el, Se făcuse ca o frunză uscată, pe care-au mişunat omizile.

LA LILIECI

LABIBĂ I .oveam cu câte un gogoloi de lemn şi după fiecare I .ovitură dădeam fuga I a o bortă mică în pământ, ca un căuş, Şi trebuia să vârâm bâta în locul acela. (lâştigai când reuşeai să bagi purceaua într-o (iropiţă mai mare, Iu mijloc, (!are se numea hibă. I ra un joc dur, de forţă majoră, (!um îl numea Al Nepoatei. Feriţi-vă, mă, ţurloaiele, din calea purcelei, Răcnea vreunul. Hei mai voinici se lăudau ce muşchi tari au ei La mână. Niţă al Neagăi, care era aproape de recrutare, încorda dreapta, Muşchiul braţului se bulbuca mare, ca o gutuie. – Daţi cât de tare puteţi voi în el, că nu mă doare, Ne îmbia fălos. Marin al Nepoatei apărea cu un arc smuls din vie. – Lăsaţi-mă să-ncerc şi eu – şi se pregătea să-l ardă. – Mă, tu eşti zăltat?

309

310

MARIN SORESCU

CĂMAŞA FERICITULUI DIN GURA RACULUI Cămaşa era lungă şi mă rodea la glezne când fugeam Că era cam aspră, de cânepă, iar cânepa o fi ea ţeapănă, Dar cam juvene. Mă încingeam peste ea cu o sfoară, puneam şi câteva fire de Arnici roşu, ca să nu mă deochi, la îndemnul, în batjocură, al Lisandriei. Alţii puneau brâu şi se credeau oameni mari, Dar nu-mi plăcea să mă fandosesc. Şi curmeiul de tei era bun în loc de brâu, Jupuiam câte-o creangă de tei, din care tăiam şi fluier. Dar fluierele mele nu prea cântau, Nu aveam suflu, eram Cam slab. Ţin minte cum apărea lemnul umed sub coajă, ca un os. încins cu tei, mi se părea că sunt nu ştiu care sfânt mic, Mai de la coadă, Plecat să propovăduiască în pustiu. Pustiul era ori lunca de pe vale, ori matca Răculeţului. Păsările cerului care ar fi trebuit, normal, să-mi dea de Mâncare în palmă, Erau piţigoi şi sticleţi, cuci, mierle, turturele, codobaturi, Multe vrăbii, cioara pucioasă, apoi o pasăre care stă în acelaşi Loc în aer şi dă din aripi repede si se numeşte „bate-vânt“, Şi multe altele care se foiau în jurul meu, prindeau fluturi, Lăcuste, cântau, ciocăneau, cârâiau, Se spălau în ţărână, – dar degeaba ţineam palma întinsă – Ele, să vină cu coşul cu ceva, nici pomeneală!

LA LILIECI

Unii de seama mea primiseră pantaloni de dimie, era cald, Zăpuc, In ei vara, Nu mai simţeai răcoarea, dar se chema că sunt copii mari, I uptă cu greutăţile. începuse să-mi fie o ţâră ruşine de cămaşa aspră, C ‘are-mi amintea nu ştiu de ce proverbul „Cum ţi-e sacul aşa şi petecul“. Mi-1 spusese unul la moară, în batjocură, ori Numai I >e dragul zicerii ? N-am prins nuanţa, că eram cam grăbit. Şi tot la moară, ţin minte, vine la mine al Neagăi, Sc face că mă studiază o ţâră şi zice: „Mă, tu, al Nicoliţei I .ui Fănică al lui Ion Bălan, I u ce eşti, mă, băiat ori fată?“ Şi odată se repede de-mi ridică poalele cămăşii în sus. Asta la moară, de faţă cu toată lumea! • Băiat! i-am răspuns, şi la fel de iute am luat o mână |)c mălai (‘.ild dintr-un sac şi i-am dat cu el în ochi. A nceput să ţipe Şi să bâjbâie cu mâinile, că nu mai vedea, se-nvârtea Moara cu el. . . I , acuma ştii şi tu ce sunt!“ Aşa am trecut la pantaloni de dimie Şi când să mă-ncing cu brâul lat, I l.iiducesc…, nu se mai purta…

311

SE-NTORC DE LA DEAL Ai lui Zgoidea Nătărăii şi-ăi tineri, şi-ăi bătrâni. Petrică şi Cătălina lui Căşenete Ai lui Birău, Ai lui Patentă, Miţăle, Ai lui Ghirea Traşcă, Brânzanii, Ai lui Modârlan, Ai lui Mitrofan Al lui Deşca Al băiatului Măriei lui Didu Coadă al lui Ceapă Creţănoaia, Râpănoaica, Ioana luijaliu Cheagu şi Cheaga, Goage, Viteazul lui Ionel Bălănescu Bişcote, Măria Drăghicioiu Ninoii, Dina, Al lui Ispăşoiu Sandu lui Ciurel. Tăgărilă, Ai lui Corniţă, Roască Al lui Băşină,

LA LILIECI

313

A lui Gârlă, Toată Mătăsoaia, Panduru, Ciuşe, Ai lui Chiva Ionete-al lui Făsui Al lui Deşca Ai lui Vulpe, Calotă ăl bătrân şi toţi Caloteştii Gheorghiţa Ribla şi cu Zarbă De-ai lui Mardare Mânţă Cucu cu Cuca şi cu Gheorghe şi cu Vitilina Mărina lui Graure, Bag-Samă cu ţaţa Anica Nea Florea cu Măria Bălii şi Băla Veta lui Iedu Ţaţa Nicoliţa a lui Fănică al lui Ion Bălan Mărin al Nicoliţii a lui Fănică al lui Ion Bălan Ionică al Nicoliţei lui Fănică-al lui Ion Bălan Moşu Gheorghe Ionescu (Prăzaru) Bănţeştii Fane-al Dinii, Amărăzeanu, Civică, Rina lui Nină Aurora lui Seder, Torica lui Mitrică Fănache, Ion ăl Mare al lui Mărin Fănache, Tudoran ăl bătrân, Spinu, Focu, Luţa Fata lui Dincă Gâscă Ai lui Fleaşcă

314

MARIN SORESCU

Al lui Fleţu… – Ăştia sunt tot ăia de-azi dimineaţă de trecură la deal? – Tot ei. – Da’ parcă se-nmulţiră. Umblă Viii cu morţii aşa de-a valma? Ce mă prosteşti tu pe mine, Nu te uita că nu văd bine. – Trecură şi Şapte rânduri de popi, şapte de-nvăţători. – Mă, tu mă minţi. Şi unde se duc? – Păi, se-ntorc de la deal. – Păi, ce-a fost acolo? Să fi fost hram la biserica Veche ? – Hram. – Dar ce sărbătoare e azi, că nu e nici Lunea rătăcită Nici Cârstovul. – Atunci nu fu hram. – Păi, să fi fost poate la horă, Ori vin de la vreo nuntă ori de la o-nmormântare, Ori aduseră maşina de treierat ? Sări de-1 întreabă pe-ăla – o fi al lui Gâfotă Ori de-ai lui Sfoiog – de unde vin toţi ? Rău e când te lasă puterile, gagă, Că şi eu m-aş mai Plimba Pe linie, cu lumea a bună! Dar sunt farâmată rău Şi nici ochii nu mă mai ajută neam. Dar de vorbit aş vorbi, Dar n-am cu cine şi degeaba faci Copii. Mă băiete, mie să-mi faceţi Pat la poartă, Să stau eu colo-n cur în vârful patului, Să-mi dea lumea bună ziua, când trece-ncolo şi-ncolo.

LA LILIECI

VREMEA LUI ION ŢOŢU lirau bordeie pe Bisa în deal, pe Ţiganu şi pe Lupa. Aşa povestea Moşu. Şi oamenii purtau coade împletite. Ion Ţoţu îşi ungea părul cu untură, lira un om mărunţel, cu ochii albaştri. (ieamul cât palma şi-n geam Se punea băşică de porc. Tetele coseau la feştilă. La lumina de lună dau peste muche, cum lumina luna .Şi venea în dreptul ferestrei, Şi cine avea timp să dea ziua peste muche ? dădeau la lună Că ziua coseau Ia râuri, pe fir. Aveau cotar, 0 cârpă de borangic, lungă de-un cot, Şi-o prindeau pe frunte. Sub ea era o sălbiţă de galbeni pe-o panglică. 1 .eana lui Mitroacă purta cotar, lira o femeie înaltă şi slabă. Când a murit Joiţa, femeile faceau colaci Şi-i râcâiau şi-i puneau în baniţă. Mama era mică şi se-nvârtea pe-acolo, copil, – Na, colacul, du-te de-i dă bolii să mănânce. Şi fetiţa i-a dat moartei, care sta ţeapănă. Şi vine maica: – Ce faceţi, fa, cu copilul, că nu ştie… Copiii se uitau la ăi mari cum mănâncă Şi-i întrebau: „Ce mănânci tu în gură?“ Bordeiele nu intraseră chiar în comuna Bulzeşti, T’ormau nişte cătune mai lăturalnice, Aşa un fel de conace în pământ, Că înăuntru nu era rău neam. Ei, ba era.

315

316

MARIN SORESCU

Ei, totul era să nu te plouă şi să nu te ningă. Nici oamenii nu stăteau în ele de drag.

LA LILIECI

PÂNZA le-ai născut acuma-n februarie. Şi azi mă ţin eu căită (l-am ţesut un sul de pânză. Şi-mi venise omul, Fănică, de la Bucureşti. Şi m-a găsit aşa. „Da nu-1 dai relelor de război afară? Tu eşti de ţesut acum?“ Asta era joi. Şi duminică seara te-am făcut pe tine. Picaseră nişte munteni cu ţuică, 1 >ejugaseră boii în curte, I e dădeau nutreţ, veneau să se-ncălzească, luau ţuica din Butoaie Şi mpărţeau pe la muşteriii lor. Nu ştiu cum îi pristimise Fănică, el nici nu prea bea, Nici nu era bun de vorbă. Şi pe mine mă apucaseră durerile Şi ăia toţi în casă, cu damful în nas, puşi pe vorbă, ehe! Tat-tu nu se uita, să-i fac semn, Aia beau şi chefuiau. I ra Drăgan, era Sandu lui Moisă, era Miai, lume multă, (!ă se lăsa şi post. Şi beau toţi ţuică de Vâlcea, din căni. Şi Codin ăl bătrân m-a văzut că mă zvârcolesc. „Mă, nene, ia haideţi dumneavoastră afară, că uite femeia asta Nu ştiu ce-o fi cu ea – are numai broboane pe frunte!“ Eu când am auzit aşa, parcă mi s-a luminat.

317

318

MARIN SORESCU

Să fi ieşit la unghete, era frig. Afară – unde să mă duc ? Altă cameră nu mai aveam, Şi m-am chinuit aşa şi tocmai seara, cam pe la stinsul lămpilor Ai venit tu pe lume. A fost greu, că eu dacă am stat la război! A dat Fănică dracului şi pânza aia şi tot! Lui îi plăcea de copii. Luni, el avea un proces cu popa şi-a plecat. Şi baba n-a făcut focul, noaptea era frig Casa veche, friguroasă. Eu nu mă puteam scula din pat să-l aţâţ Şi-am răcit. Şi-am zăcut aşa până aproape de Florii, Şase săptămâni, când m-am dus la Bălceşti Şi mi-am luat o bluză şiun tulpan. Venea a lui Miai. – Hai, s-o mai băgăm în apă fiartă! Tremuram în apă fiartă! Aveam vedenii – îl vedeam mereu pe Gagiu, Parcă punea un drob de sare pe mine, Când deschideam ochii, ăla la marginea patului. „Iu, luaţi-1 de-aici! ţipam, Că pune un drob de sare pe mine!“ Slăbită rău, vezi. Şi venea Mitrănoaia, ea născuse pe una care i-a ars, Şi Cazaca – pe Ghici – şi te scăldau Şi-ţi dădeau ţâţa. După două săptămâni de boală, Nu ştiam dacă mor sau scap, A venit o moaşă, de stătea de la noi la deal, Măria o chema, de la Dăbuleni, de l-a luat pe Nae Banţa M-a văzut aia – şi pe urmă am început să-nviez. Când mi-a fost mai bine, m-am ridicat şi m-am dus şi eu Pe la Ţaţa Ioana lui Miai, dilavale de noi, Şi când m-am întors, n-am mai putut să urc scara!

Aşa eram slăbită. Ţesusem pânză multă de bumbac, Ţesusem cât o sută de coţi Tu mai crescuseşi o ţâră. E, asta a fost cu tine. Născut seara, o să fii noaptea treaz Şi-o să cam cucăi ziua. După aia, când te-ai făcut mai mare, Ai văzut şi tu cum e.

320

MARIN SORESCU

A TRIMIS VORBĂ Satul e închis ca o cetate, Totul se află înăuntru. Când vine de la câmp, Omul parcă trage scara potecii după el. Ce se petrece în afară e din alt tărâm, Unde ajungi călare pe pajură, Ori scoborându-te printr-o fântână părăsită. Forul român e capul podului văruit, Ori poiana cu iarbă verde, Unde vin muierile cu fuste lungi, îmbrobodite Peste cap, bătrânele cu peşchire Bărbaţii în nădragi de dimie Prinşi cu brâu roşu, minteanul pe umeri ca toga, Moşii în cioareci, Copiii în camăşuici cusute frumos. Se strâng cete-cete, duminica, gătiţi şi stau la taină. Se ţin discursuri după toate legile retoricii, Chiar dacă oratorul nu e ascultat decât de un câine care stă Cu gura căscată. Aici se iau hotărârile mari, de care depinde soarta Tuturora: când să înceapă seceratul, unde să croim aria, Cine merge cu boii să aducă vaporul? (Aducerea batozei şi-a vaporului Se face cu tracţiune animală: zece-cincisprezece Perechi de boi cu coarne mari, ţepeni în ceafa, Trăgând industria grea peste dealuri şi vâlcele. Vara trecută s-a rupt piedica pe coastă-n vale, Şi Leana, care mâna boii de la oişte – i-a trecut roata vaporului Peste burtă – şi era şi cu copil în burtă!)

LA LILIECI

321

Iei cunoştinţă de geografia satului Din fugă: ţinându-te de fusta mamei, prin vecini Mergând cocoţat în car, pe saci, la moară, Păscând oile şi vacile, Trimis să chemi oameni pe ajutat, să cumperi ţuică, Să-mprumuţi sare, o cană de ulei, gaz. Să aduci de la ţaţa Leana o oală mai mare, „Că are ea o oală mai mare, de oameni“. Reperele! casa Gogoşicăi începută şi neisprăvită Casa Leliţei, stând să cadă, „care-şi caută-n sân“, Vreun gard de nuiele, o poartă sculptată, Câinele rău al lui Florea lui Ghiţă, care Sare peste poartă, ţapul aceluiaşi, de-mpunge copii, Biserica veche şi biserica nouă, Ca două capele ale aceluiaşi ştergar frumos, pus pe umerii Când se spală pe ochi, dimineaţa, Cimitirul din vale, cu lilieci înfloriţi. Te mai poţi orienta şi după Mutu Ioncicăi, Care vorbeşte parcă scrie Şi scrie cu tot capul, cu gâtul, cu umerii, Cu mâinile şi cu picioarele, Ca şi când s-ar chinui deasupra unei mari jalbe Către Dumnezeu, francată, şi nu ştie Unde să pună deştiul. Buzele moi slobod mereu doar un fel de „ăăă!“ „ăăă!“ Bâjbâie cu mâna pe la gură, Parcă-ar vrea să tragă-afară şi restul alfabetului. „Săracul, cum să senţeleagă ceva, Dacă se-ngână singur? S-a pus necazul pe el!“ Mutu stă din vale de Cişmeaua lui Răducanu Fântânile au toate câte-un nume: Fântâna lui Cristea, Fântâna lui Petrică, satului,

322

MARIN SORESCU

Fântâna lui Măriniţă. Astea sunt cu cumpănă. Se află şi multe cişmele, izvoarele fiind la suprafaţă. Alte repere: vreo poartă cu doliu negru Şi cu brad uscat. Niscai boi mari, care se ţin uşor minte. Şi mai ales copaci: Roşcovul lui Mărinacu, Roşcovul din poiană, al lui Miai, Pluta lui Meţ, pe vale, Cei trei ulmi uitaţi de moarte ai lui Fănică al lui Ion Bălan, Stejarul Popeştilor, Duzii lui Gheorghe Ionescu. Podul lui Giurcă se ţine uşor minte, Podul cel mare, la fel. Amândouă din lemn, când vine valea, Nu se mai văd din apă şi uneori sunt luate la vale. Veştile din afara satului au întotdeauna ceva Enigmatic şi ajung la fel de greu, ca-n vremea dacilor: Sunt scrisori orale, numite „vorbe“ Se spune: „A trimis cutare vorbă“. Se trimite vorbă să se vândă locul acela de casă Să se facă pomeni, Unele vorbe vin şi prin vis, de pe lumea cealaltă. Şi-a doua zi de dimineaţă se duce femeia care-a Primit mesajul, bate în poartă: „L-am visat pe cuscrul Ion, Stătea aşa nebărbierit într-o odaie, în picioare stătea. Zice, am de toate aici, e bine, dar n-am şi eu pe ce Să şed jos, din când în când. Să-i daţi omului pat de pomană“.

LA LILIECI

Poştaşul de vise nu aşteaptă să-i semnezi de primire, ca la Telegrame, Se duce şi adresantul rămâne tulburat, Ia securea şi pleacă să taie blane De pat.

323

DASCĂLUL

I

Venea la şcoală de dimineaţă Cu demâncarea la el. Hainele le ţinea îngropate la loc, unde muncea. Că era lup de muncă. Şi ajungea la şcoală, Făcea ce facea cu copiii şi când le da drumul, încăleca pe cal şi-o lua peste câmp, la locurile lui acolo. Se schimba acolo la loc şi muncea până-n întuneric. Se dezbrăca şi le-ngropa iar, şi pleca acasă, Acolo la Pârva-n Secuieşti, avea casă cu etaj. Şi dimineaţa, se-mbrăca, lua mâncarea şi pleca la Şcoală călare. Şi de-acolo, la loc. Om harnic. Lup de muncă, spunea Moşu, care-i fusese elev. învăţa copiii foarte bine. îl chema Bulzescu Matei. A murit, tânăr, săracu! Avea un băiat Ion, se făcuse Cântăreţ la biserică şi-a murit de tifos, l’ână în războiul dintâi. Au mai rămas două fete, Ioana şi cu Nicoliţa (Căsătorită cu Mitrică al lui Nete). II Copiii erau de toate felurile. Unii mai mari, alţii mai mici Şi cum învăţau? Aduceau un car cu nisip, îl nivelau Şi stau toţi grămadă pe lângă el. Şi aşa-nvăţau literele. Ştergeau şi iar îl întindeau.

328

MARIN SORESCU

– Ia zii, mă, A – facea învăţătorul. – Zii şi tu, răspunde elevul. – Păi, io zisei. – Păi, mai zii o dată. Bată-te Dumnezeu să te bată! şi pleca de lângă el. Pe unii îi „gâdila“ la palmă cu o linie; – Monitor, dă-i atâtea cu dunga şi atâtea cu latul. Şi alea cu dunga dureau mai rău. Şi unul zice – cine-o fi fost ăla? – „Lasă-mă, domnule învăţător, nu mai da cu dunga, că-ţi dau un leu, Mi-1 dete tata să iau condeie.“ III Mai era un învăţător, care-1 suplinea pe Matei, Unul din Prejoi. îşi amintea Ilie Chelcea de el: „Venea învăţătorul cu mămăliga la şold“. E, legată într-o batistă, avea şi el acolo Vreo ceapă! Şcoala era pe locul lui Gheorghe Banţa şi la ea zidiseră Ilie şi Ion Ţuruc, doi fraţi, meşteri zidari, veniţi din Negoieşti. Ion Ţuruc e străbunicul meu. Iar Ilie a fost tatăl a trei fete: Liţa, Lia (muma alei lu Trică-a lui Gogu) şi Anica (Muma lui Ilieal Anicăi). Ăştia din Negoieşti erau săraci, pe moşie boierească, grecească, Săteau acolo în Gura Vocnii, o vâlcea, când cobori în Amaradia. Acolo era şi-o bisericuţă, mititică, aşa cam cât o cameră, Şi-o fântână cu trei izvoare, o cişmea.

LA LILIECI

IV Dar Matei învăţătorul, parcă-1 văd Descălecând, lăsând calul să pască împiedicat Şi el dezgropându-şi de la capul locului Hainele rele şi sapa, Schimbându-se cu hainele rele şi-ncepând munca După ce-i învăţase pe ăia azbuchea, pe nisip. Aşa se-nvăţa mai-nainte Şi intelectualului nu-i era ruşine Să vină cu mămăliga la şold. Nu se rupsese bine de pământ, lot în el îşi punea speranţa Şi-o îngropa, cum îşi îngropa hainele, Ca în lada de zestre, I .a păstrat.

330

MARIN SORESCU

IOANA, MUMA Era muma vitregă A lui Gheorghe-al lui Ion Ţuruc. Povestea: „Ne duceam, fato, Tocmai la şuşea la Căpreni, Munceam acolo. Stăteam câte o săptămână. Făceam corvoadă. (începuse civilizaţia, ţăranii erau scoşi la drumuri, La corvezi.) La urmă mă duceam la Gura Ţiganului, iarna, desculţă De tot, de luam lemne cu targa. Ei, ba-mi degera, da’ ce să fac Eram săracă rău, nici ciorapi n-aveam“. Şi bărbatu-su era la Bucureşti, cărbunar. Vindea cărbuni, să facă bani, Dar n-apuca să strângă neam şi ea sta desculţă. Şi răsare unul şi zice: – Vezi că ţi-a venit bărbatul mort, Du-te de ia-1 de la Craiova. Şi-am trimis pe cineva. Şi până a veni ei mi-au murit şi copiii amândoi. Şi-am îngropat trei morţi odată. Şi n-aveam de nici unele, n-aveam decât apă-n vadră. Cum să mai poci ? Şi lui Ion Ţuruc i-a murit nevasta Şi-a luat-o pe Ioana asta. Era tânără şi ţeapănă. O femeie voinică şi frumoasă şi cu putere. Şi-a făcut cu ea o fată, pe Domnica, De-a murit la 27 de ani, măritată.

LA LILIECI

331

RĂDĂCINA GRÂULUI Maica zicea: „Lasă, fată, faceţi-vă, fată, copii Să aibă şi ei unde se duce, cu cine să vorbească, Să se joace. (‘A eu am fost singură şi nu-mi deschidea nimeni uşa, Să-i spun şi eu o durere. Şase fraţi am avut şi mi-au murit toţi, De câte-o boală, aşa. Se numeau: Enache, Nicolae, Constandin, Constandina, Ioana, Dina… Să le faceţi colac, că le stăpâniţi moşia colea. (Acum să facă ăştia de le-au luat pământul. (iercelaru şi cu Ciupag şi cu Balamuc, ăi de mi-au măsurat moşia.) Maica a avut moşie multă. – Ei, zice mama, care seamănă acum C-o poză de-a maicăi, de e pe perete, I ,e-am făcut colac. Acum nu mai pot să-mi frământ nici mie, Că nu mai am nici pentru mine putere. Şi baba de la vale (bunica dinspre tată) îi spunea mamei: – Fată, când aţi pune de colaci, Să vă gândiţi şi la cumnaţii mei, O fată Stanca şi-un băiat Nicolae. Erau nişte copii graşi şi frumoşi Şi-au murit pe la 10-12 ani. Erau fraţi vitregi cu Ion Bălan.

/

332

MARIN SORESCU

Şi mama pe toţi i-a ţinut minte Şi la toţi le-a făcut colac, cât a putut. Morţii noştri mănâncă şi ei, odată cu ăi vii, Şi dacă nu le dai colaci de pomană, e ca şi când ai Lăsa nişte copii fară pâine. Se uită şi ei cum mănâncă ceilalţi Şi aşteaptă acolo în grâu, la rădăcina grâului. Să-ţi aduci aminte şi de ei, Că ei au ţinut mai nainte pământul şi rostul vieţii.

LA LILIECI

333

MAMA Cum să nu fiu bătrână, mă, Dacă am apucat trei rânduri de treierat de grâu? Când eram mică, se treiera cu caii şi cu boii. Se făcea o arie mare, rotundă. Se cioplea 0 arie rotundă. O măsurau – şi-n mijloc Bateau un par – steâjer. Şi-acolo legau doi cai .Şi-i învârteau, până se-nvârtea frânghia după steâjer, Şi la urmă da-napoi. Şi iar învârteau, în partea ailaltă. Şi la urmă, veneau oamenii cu furcile, îi întorceau aşa grâul Şi scuturau – şi paiele de mai aveau spice, le dădeau afară. Şi treierau, ce mai rămânea – şi-ncolo şi-ncolo. Şi atunci dădeau toate paiele afară, cu furcile, cu lopeţile. Strângeau grâul cu lopeţile la steâjer. Muierile măturau aria. Şi venea vânturătoarea. 1 )a’ mai-nainte vânturau cu vântul. Ce pâine mâncau ei? Numai plesne. Numai bulgări. Caii Potcoviţi scoteau bulgării pe arie. Şi la urmă am apucat batoza. Se băteau cu ea 5-6000 de kilograme pe zi. Iii, se termină şi batoza şi veniră combinele. (iu combinele nici că treieri, nici că iei. Vezi doar grâul aşa-n picioare, şi gata! s-a dus. Nu mai e. La Anul. Uite, grâul ni-1 luară de-a-n fuga. Nici nu l-am văzut Prin comună. Am văzut maşinile – şi gata! asta a fost tot. Azi dimineaţă începură seceratul

334

MARIN SORESCU

Şi până acum îl şi-ncărcară şi plecară maşinile cu el la bază Şi gata. Veniră, strânseră paiele, tractoarele-n urmă arară… Şi aşa mereu, două, trei zile Şi suntem gata scuturaţi de grâu. Se uită oamenii cum se seceră pe moşia lor Cu indiferenţă, parcă sar secera undeva în Bulgaria. Nu mai vezi seara fum ieşind pe coş, Ca n-au lemne şi fac mâncare pe aragaz. Au început să pună cartofii pe la poartă – un rând de cartofi în drum de-a lungul gardului. Ăsta ar fi al treilea rând de treierat. Uite, apucai şi anul 1960, să văd cum se seceră Fără să vezi bob de grâu. – Lasă, mamă, că e bine, nu mai ai grijă Să mergi să faci oameni pe ajutat, pâinea o iei de la Brutărie. – Treaba voastră, eu spusei ce ştiu. In secerat era, pfu, ce gloată! Acum nici nu visează că se seceră. Cu caii se treiera până prin 1910, 1915. Apoi au început să vină vapoarele, maşina de treierat Şi Constantin Leancă băga toate paiele, să ţină vaporul încins. Multe vede omul cât trăieşte şi pate, pate.

LA LILIECI

335

CIOCEA (liocea secera singur pe la Bocşă. Trei pogoane de loc de grui, (le să facă el singur în trei pogoane ? – Cumnate, da’ cumnata nu vine ? – Fir-ar a dă! că nu vrea să vie. Mai dau şi eu, după aia mai pun oameni, după C ’,e-or mai termina şi ei. Plecam eu acasă, povesteşte mama, Mă duceam pe la Manda Şi-o vedeam pe muierea lui Ciocea la poartă, Punea fluturi pe-o cămaşă. – Cumnată, cumnatul singur pe-acolo, nu te duci Să-i ajuţi? – Ba! Are copii. Să-şi muncească, să le dea de mâncare. Şi-ncepea să ocăre: I ,ovi-l-ar plezneala, (îăsi-l-ar ăl din baltă, (îăsi-l-aş ţapăn Până deseară, lua-l-ar boala, Umple-l-ar jipul! (‘,ă eu n-am venit cu copii la el. Inţelege-te cu ea. I ,i, copiii erau ai lor, ai cui să fie! Ka şi-a vândut şase pogoane de pământ al ei Şi şi-a luat căruţă cu cai. Se plimba pe la bâlciuri şi numai fluturi punea pe ea, ( ‘.ine mai era ca ea?

336

MARIN SORESCU

Şi-ntr-o luni după Paşti s-a certat Ciocea cu Măria. I-a scos lada cu ţoale în curte şi le-a dat foc. Au ars toate. Avea palton bun de carachior, cămăşi, fuste. Şi-au ars toate, nu se putea apropia nimeni, că se lua cu Securea după el. – Iuu, cămăşile mele, lucrurile mele de la tata, Să mi le ardă el. Ea – îi tăia gura în fier şi-n oţel, nu mai tăcea. Da să se Apropie, el ameninţa cu securea. – Păi, dacă te-ai făcut a dă! Să vezi tu cum îţi litrosesc tot. Şi ea a rămas goală. Şi-a plecat la Mitroacă, la deal, Vezi că ţi-a dat fiştireaua? i-au zis şi ei, Nu-ţi spuneam noi ? Aşa, gura bate fundul, Te-a luat ăla la rapangele. Ciocea mai ţinuse una înainte, Pe Păuna lui Predu, şi aia frumoasă. Şi s-a dus Ciocea la Păuna, fosta lui nevastă, Şi-a luat-o: – Hai acasă, că n-am muiere. A plecat, fir-ar a dă, hai tu. Şi-a venit aia. Şi când a auzit Măria, Repede cu valea, a doua zi venea cu valea, Venea c-o falcă-n cer şi cu una-n pământ. Că ea era mare, şi fustele mari, parcă mergea cu valea toată. S-au încăierat până seara Şi seara a răzbit asta şi-a plecat ailaltă. Treaba voastră, zicea Ciocea, să-mi rămână una acasă, Să nu-mi stea curtea pustie Şi să aibă cine îngriji de copii. Măria era muma copiilor, a biruit dragostea de mamă.

LA LILIECI

337

IOANA LUI MĂRĂCINE Are mâinile paralizate, moi Şi-a văzut-o o femeie într-o zi, şezuse pe lemne, Migoroşea acolo prin lemne, pe lângă brutărie. – Da’ ce faci? – Să frâng un băţ, să iau pâinea-n spinare, (‘.ă luai de la brutărie şi nu pot s-o duc acasă In mână, că-mi tremură mâinile şi-mi pică.
338

MARIN SORESCU

– Ba le-am dat, domnule judecător, le-am dat pământ, Le-am făcut case… – Bă, v-a făcut mari! V-a dat viaţă, păcătoşilor, şi v-a făcut Mari. Ce mai vreţi de la ea? Să aveţi grijă de ea. Şi uite cum au. După vreun an a paralizat şi de picioare. Spunea: „Nu pot să iau sticla cu gaz, Că nu poci s-o ţiu în mână Şi s-o pun pe mine şi să iau chibritul Şi să-mi dau foc. Că lumea le îndepărtează De mine – şi gazul şi chibriturile. Nu ştiu, o fi păcat, că mi-aş da foc, Da’ o fi păcat, nu m-oi mai întâlni Cu copii ăi morţi! Că numai aşa aş Scăpa de viaţă! Altfel n-am cum Să-mi fac moarte, că şi pentru asta trebuie putere. Stătea pe-o pătură-n pat. – Bine, dumneata nu mai ai ţoale neam? – Mai am şi eu un rând colo, de moarte, în troaca aia de cufăr. Nu mai avea nici dinţi în gură. – Ce-ai făcut cu dinţii, că dumneata Aveai dinţi buni. – I-am frânt în coji de pâine, Când îmi mai aduce şi mie cineva. Noaptea se deschidea uşa singură, Că se-nvechise şi casa Şi ea se tăvălea până ajungea acolo Şi cu ciomagul în gură, de-1 proptea sub broască, Să nu se mai deschidă uşa, singură, în faţa stafiei Tinereţii apuse, Şi iar se tăvălea înapoi, De se ducea la pat. Altă dată se târa pe lângă perete, Până ajungea la drevele ferestrii,

LA LILIECI

Se prijonea cum putea de ele Şi ţipa acolo, s-o audă cineva, Să vie la ea, să-i dea o picătură de apă. Vorbise c-o femeie, să treacă să aibă Grijă de ea, un ceas-două pe zi, Şi-i lăsa casa, după aia. S-a dus femeia, o dată, de două ori, Ba chiar o lună de zile. Şi la urmă A pus tagă. Povestea: „Păi, ştiţi ce instrucţie facea cu mine? Zicea: «Vino de mă-ntoarce şi pe mine Pe partea ailaltă». Mă duceam, o-ntorceam, După aia: «Aşează-mi tu picioarele bine. Pune-mi tu mâna asta sub cap. Dă-mi nişte apă rece. Nu, că nu mă Puseşi bine, întoarce-mă la loc, Dă-mi să mănânc. Ce-mi bagi lingura Aşa pe gât?» De-aia nu m-am mai dus.“ Ki, femeia ca omul bolnav. Au venit copiii şi-au dus-o la azil. I ,-au luat şi pe-ăl bătrân, care şedea mai demult la ei Şi-au dat cu Amândoi în curtea spitalului. Au murit – ea, la o săptămână, III, la vreo zece zile. Ăi bătrâni Krau certaţi. Nu ştiu dacă S-or fi împăcat acolo. Şi-or fi vorbit, nu şi-or fi vorbit. Ce oameni vrednici au fost, Ce gospodărie aveau! Asta e bătrâneţea. Aşa-ţi sunt copiii!

340

MARIN SORESCU

RONCIOAICA Era muma lui Ion Poştaru Şi mama mă mâna să-mi descânte. Şi mă duceam la ea şi punea apa-n strachină Şi lua frigarea şi descânta cu ea, înţepând apa. Cu mare greutate voia să descânte. – Numaidecât nu, Că se pune pe mine la noapte, De câte ori descânt, se pune pe mine şi nu mă lasă să dorm Şi mămbolnăvesc eu. – Hai, fa, gagă Mărie, că e bolnavă rău mama, Te roagă ea să-i descânţi, Că nu mai poate, ţipă de-aseară. – E, pentru ea, să fac pentru ea, Că-mi pare rău de ea. Da’ la noapte ţip şi eu. Şi punea apă-n strachină şi lua frigarea, Descânta, mai stâmpara câte-un cărbune, Da’ nu ştiu ce zicea. – Du-te, du-i asta, să dea pe la cap pe-acolo Şi să bea de trei ori din ea. Veneam acasă, îi dădeam apa aia şi-i trecea. – Parcă-mi alină, zicea maica, Biata gaga Mărie e bună Şi cum zisă, mă întreba? „Leacu’ de la mine să fie!“ Ca să aibă leac, nu da sticla cu apă descântată în mână, O punea jos. Şi nu lua banii din mână. Ii puneam jos şi banii – lua din ei doar un creiţar –

LA LILIECI

Şi eu luam sticla. „Las-o aşa, ca să aibă leac. Ia-o de jos Şi du-te, muică, cu ea. Era o femeie frumoasă, Roşie, roşie. Spunea: Am avut, mamă, 4 000 de franci De argint. Ii aveam îngropaţi după Sobă, că bărbatu-meu era opincar, Cumpăra opinci de la Craiova şi le Vindea la Bălceşti, la târgurile alea La deal. Cum erau şi Mugurel şi Fiu-său, Roncea. Şi la-nmormântarea fie-mea, fiu-meu, Gheorghe, a scobit acolo Şi-a luat toţi banii. S-a dus cu muierea lui şi-a făcut Casă pe pământul muierii, pe la Ivănescu La deal. Şi a rămas baba singură şi fară bani. Şi cu nişte dureri în creştet fără leac. Descânta doar la câte cineva cunoscut, Nu la lume.

341

342

MARIN SORESCU

DE VIVOR Când te dor dinţii, e prăpăd. Că de la unul se-ntărâtă toţi. „Nu ţi-ai mai descântat de vivor, de ceva.“ Mai multe muieri descântau de vivor, Da’ Cismăroaica descânta ăl mai bine. Descânta: de fofoloace, de pârţuică, De gâţe, de cleştile capului, de râgnă, de vânt, de Ales untul, de dânsele, de răsturnarea făcăturilor De spălarea urii, de-a aduce ţaica pe sus. Şi, bineînţeles, de zgaibă. Da’ cum descânta? întâi te-ntreba. Ce boli ai mai avut. Ce boli au avut Părinţii, că astea se moştenesc. Cum te doare şi unde te doare, Pe-ăi de ştiu să scrie, îi punea Să se iscălească pe-o tavă cu nisip, Să le citească ea caracterul, Că şi ăsta influenţează boala. Pe ăi de nu – doar puneau deştul. Apoi te lua la pipăit, Şi-abia la urmă începea să turuie. Vorbea, vorbea, cu nişte vorbe De nu le-nţelegeai, vorbea, Până se plictisea boala. Doamne, iartă-mă, Şi fugea. Ce mai, plecai de la Ea vindecat. Vedeai pe câte una cu gogoaşa ochilor umflată, Cu ochiul ochiului mărit, ca la pisici, noaptea.

LA LILIECI

Cu turtele măselelor roşii, Gâmfată la faţă, O mai prâşnea şi sângele pe nas. Şi se ducea la deal. Şi mai era şi cocârlită de foame, şontroapă, Imoasă, cu câte-o hanţă pe ea, Descheiată, mergând aşa ca hala, răscăiată, C-o talabă cât stânjenul, călcând prin ştiormine, dacă Era noroi, Lovindu-se cu deştele prin bruşi, de era secetă. – Un’te duci, gagă? – Ei, mi-a pus una cuţitu’, Fir-ar a breazu să fie, fir-ar a-nchilomănitu! Şi mă duc la Cismăroaia să-mi întoarcă ea cuţitul. Lovi-o-ar izdatul de netoată! – Du-te, gagă, du-te, dacă ţi-a pus aia cuţitul. Dar dinţii nu te dor, să-ţi descânte de vivor? – Lasă, că nu-mi arde mie de vivor acum.

343

344

MARIN SORESCU

UITAREA – Fato, uit. Mă arde-aici (Arăta în creştet). Venii să-mi daţi şi mie nişte… Uite, că uitai… nişte… elea. – Elea? Care sunt alea? – Elea, aşa… îţi vin cam până la genunchi… – Mă, ţăruşi ? -Nu. ’ – Araci de vie ? – Nu… uite-aşa… (facea cu mâinile, ca şi când ai rupe ceva) Să le dau la scroafă. – Care dracu de scroafa, mă, că e după Crăciun. N-ai tăiat-o? – Am tăiat-o, fată, am tăiat-o. – Păi, care? – Aia mare. Grăsuna. Că fusei şi luai O spinare de pârmaci. Ii legai cu betele Şi-i adusei în spinare, să-i mănânce scroafa. Şi-i mâncă – Fi-ţi-ar scroafa a dracu… Poate vaca… – Ei, ei… – Şi atunci ce să-ţi dau, mă, foi de porumb? – Ei, alea, după alea venii… Aolelea, săracul om, cum ajunsese! Mama-i vorbea în vorbă, venise după foi de porumb, Dar ceilalţi, văzând că nu nimereşte vorba, Ca stă ca un vinovat la rechizitoriu, Ca unul care nu-şi nimereşte păcatele la judecata de apoi, Pufneau în râs… Marioara… Lisandria începeau să râdă. El nu se supăra, zâmbea şi el şi stătea aşa pierdut în

LA LILIECI

Sensul vorbelor. – Bine, mă… am un braţ de foi, îţi dau. Zicea mama. Ia spune ce face Măria (nevastă-sa) ? Toţi ciuleau urechile. – E rău Măria. I-auzi că să vând grăsuna. – Poate vaca. – Ei, ei… Mânzata aia… Şi eu ziceam să-mi fac car Să mă duc eu cu el pe unde ştiu eu… Să car… – Sa cari pe deavu… Unde să te mai duci ? Ce să cari ? Că zicea Măria că de cum ieşi din curte, te pierzi. Şi-ai fost odată cu vaca în pădure, v-a căutat toată noaptea Şi dimineaţa vaca venea singură de la deal şi tu de la vale. – Am întâlnit-o şi eu pe ţaţa Măria, intervine Marioara, Lăcrimând de râsul pe care încearcă să-l înghită. Zicea: A mai făcut una Niţă. S-a dus la Craiova şi-a venit cu maşina şi n-a mai cunoscut Comuna. Şi s-a dus până la Drăgăşani. Şi acolo l-a suit altul în maşină şi el a trecut în partea Ailaltă. S-a oprit în pădure şi-şi căuta casa… Aşa e, nea Niţă? – De, fată… ştiu ce vrea să spună. Şi uit repede, că mă Arde-aici In genunchi (arăta în creştet), Toţi râdeau, câţi erau acolo în drum de taină, şi el se uita l-a ei cum râdeau. Aşa blând. Odată trecea la vale. II opreşte mama – Unde fiiseşi, mă? – Stai să mă mai gândesc. Uite, nu ştiu, uitai. – La Torica (fata lui) ? – E, e… Cine ştie ce păcate or fi căzut şi pe capul lui cu Uitarea asta. Mumă-sa a fost limpede până a-nchis ochii.

345

346

MARIN SORESCU

A trăit 96 de ani. Bătrână, o ţinea iarna fară foc. Şi băgase stupii la ea-n cameră. Vreo doi-trei. Şi nu putea să-i facă nimeni focul, că ieşeau albinele. – Daţi-mi, mă, şi mie foc, că mi-e frig. Şi n-avea nici saltea, dormea pe blană. – Ei, păi ce ? Să mai moară, să mai moară. – Păi bine, mă, o muri când i s-or isprăvi zilele… Dacă mai are zile? Tălpăşanca era soră cu Ioncica şi cu Frusina. Nişte oameni tari. Ea nici nu se-ncălţa. (Nici Ioncica.) „Nu mi-e frig, degeră o ţâră, da…“ Se-mbrobodea peste cap. Şi co vestuţă de lână pe ea… şi trecea la vale desculţă Prin zăpadă. – Gagă Dină, nu ti-e frig? – Nu, degeră o ţâră, dar se-nfierbântă picioarele şi merg. Aşa erau oamenii atunci. Şi era mai bine, că erau căliţi. Aşa facea şi moaşa Anica lui Pătru lui Stan. Stătea lângă gâşte cu nuiaua în mână, desculţă pe zăpadă. Nu punea mintean pe ea. în cămaşă şi desculţă, Dar pe Dina Tălpăşanca, după nouăzeci de ani începuse s-o ajungă frigul. Nu reumatismul, nu ştia ce e ăla, îi era ei frig în oase. Şi tocmai atunci fiu-său s-a găsit să-i bage stupii-n odaie. Nu ştiu ce i-o fi venit, că el era om bun. Ei, a greşit şi de-aia îl îneacă şi pe el uitarea. Ca o apă tulbure care a trecut peste el. Şi-l arde în creştet. – Ce face, mama ta, mai trăieşte? – Fată, să zic că trăieşte… dar nu ştiu de unde s-o iau… Dar dacă mi-o arăţi, ţi-o cunosc… într-o noapte, ploua afară şi s-a pomenit Nevastă-sa fară el. Iese, îl caută. Şi când se-ntoarce

LA LILIECI

De prin curte, el sta sub un Prun. Dezbrăcat. Sta ciuciulit acolo. – Ce faci aici ? – Ei, stau. L-a dus la ospiciu. Şi după O săptămână merge fiu-său pe la el – Era cu urechile mâncate de ăilalţi Nebuni, îl bătuseră – Se murdăriseră şi-l spălau cu Furtunul. El tremura acolo… L-au luat acasă. Doamne, Doamne, zilele astea câte le ai, Le ai, când nu mai poţi, nu ştii Cum să scapi de ele.

347

348

MARIN SORESCU

BUDICĂ – Ia duceţi-vă, mă, la cucoana Mariţa, Să mai îmi dea şi mie nişte tutun. Cucoana Mariţa era bojeria, că el fuma boji. Ştii, lumea când seceră, pe unde sunt boji, Lasă bojii aşa, şi aia era cucoana Mariţa care-1 servea Pe Budică. îi aduceau copiii – erau toţi cu vitele pe câmp – Foile de boji, el le freca în mână vesel. – Să-i spui să-mi dea de-ăla mai uscat. (Alegeam foile să fie mai uscate), Le lua, le freca în mână şi facea ţigare, Avea câte un petec de hârtie la el. Duminica fuma boji, că tutunul era scump. Sta cu decoraţiile pe piept şi fuma boji Din pipă, duminica dintr-o pipă veche, pe care-o tot desfunda cu bontreciti Decoraţiile erau din război, de la ’77. Fusese cu Panduru (bunicul lui Pan duru, îl Chema, nu ştiu cum îl chema, nu Gheorghe, Dumitru). Şi mai era unul Pătru Tudoran şi unul Mitroi. Ăştia doi au murit. Aveau un tablou la biserică. Aşa, două crengi, cum să zic, de stejar, împreunate Şi cu tricolorul în vârf. Era cât o icoană. Şi scria „Petre Tudoran şi Ion Mitroi, morţi pentru patrie“. Nu l-am mai văzut tabloul ăsta, era pus la biserica a veche, Dacă au dărâmat ei biserica, de pe timpul lui Pazvante, Ce să mai aibă grijă de-o poză a unor bieţi eroi. Pe Budică îl chema Ion. (Era bunicul lui Mitrele şi al lui

LA LILIECI

Coţoarbă – tatăl mumii lui Cotoarbă.) Mama l-a mai prins, când era bătrân. – Era bătrân, vezi, dar mai putea merge cu vacile La drumul Vâlcii. Avea o vacă neagră şi una albă. Şi Spunea povesti, spunea şi de la război, cum au luptat ei. Ascultau ăi mai mari Şi pe noi ne trimetea după boji. Scăpata cu o piatră, cremene „Am o cremene bună!“ Şi cu amnarul. Iasca o învăluia în cenuşă şi-o fierbea. Se facea câlţoasă aşa şi moale. Iasca se cultiva în sălcii… – Ia suiţi-vă în sălciile alea mai bătrâne şi luaţi-mi Pălăria, Că mi-o duse vântul acolo. – Nu e nici o pălărie. – Iasca aia! Să mă duc s-o fierb acasă, că mi-o ia altul. Şi când mergeam pe baltă, Budică ne ruga: – Mă, intraţi voi, moşule, colo-n baltă şi băgaţi mâinile-n Nămol Şi luaţi lipitori. Şi-i duceau copiii lipitori şi el le punea pe picioare. Sta cu picioarele-ntinse şi punea lipitorile şi sugeau Lipitorile Reumatismul de la ’77. (Atunci zicea el că mersese mult târâş, târâş Prin apă, cu şpanga deasupra, să nu se ude.) Şi sugeau Lipitorile Din unchiaş până cădeau pline de sânge… Alea erau doctoriile lui de reumatism, Că-1 dureau picioarele, că erau umflate. Lipitorile sunt bune la toate, zicea, nu te costă nimic, Doar că nu ţin de cald. Ba şi ţin o ţâră.

349

350

MARIN SORESCU

Fuma boji, se trata cu lipitori Şi duminica îşi punea cele două decoraţii, Care-i dădeau dreptul să fumeze boji şi să-şi verse Sângele pe la baltă.

LA LILIECI

351

GHEORGHIŢA LUI CEAPĂ Mitru Ceapă şi cu Tufăriş cântau din caval. Aveau nişte cavale lungi De trei sferturi de metru, De-abia ajungeau cu mâinile pe găurile alea. Durluiau la umbră acasă, Ori iarna. Atunci stătea Ceapă în pat, culcat, şi le zicea. Cepoaica, femeia lui Mitru, rânjea şi râjnea. Şi el cânta. Ea râjnea boabe, să facă mămăligă. După aia, cântăreţii se opreau şi-şi discutau întâmplările de vară. – Mă, când ne duceam pe la Marmizon! Pe la Grădina Icoanei! Pe la Antim… Care, mă? Colo La Antim! Vindeau ceva, cărbuni, avea oraşul cărbuni, Cu asta mergea capitala atunci, cu fum, ca satul. Ei, cu cobiliţele cu cărbuni, erau negustori, cărbunari… Şi la urmă se-ntorceau la vatră, acasă, cu nimic, cu câte-o Tecşilă după gât, ca Bâţu. Petreceau acolo, Femeile munceau. Ziceau că au oamenii la Bucureşti Şi ei veneau cu câte-un caval de-un metru. Gheorghiţa, femeia lui Ceapă, era vrenică. O femeie slabă şi cu ochi albaştri. Dacă mergeai cu ea la muncă, nu te lăsa să pui jos. O chemam să ne ajute şi nouă. Şi osteneam. Ziceam: – Hai, nepoată, să mai stăm jos. – Ho, mai dăm aşa până pi colo. Mi-arăta un loc. Când ajungeam, mai lungea iar. „Ho, că tot mai dăm.“ – Nepoată, ce ţi-a adus nepotu Mihai ?

352

MARIN SORESCU

– Nimic. Păi, nu mi-a adus nimic niciodată. Lua copiii mici cu ea. Făcea o ţâră gaură în pământ Şi-i băga cu fundu-n ea, să nu plece. Şi la masă îi lua şi pe ei, să le dea mâncare. Mânca şi-i ţinea şi pe ei în braţe. Şi odată copilul s-a pişat în strachina cu fasole. Şi oamenii, câţi erau aşezaţi jos, au început să râdă toţi. Şi femeia de pusese masa a dat să lapede – Şi Gheorghiţa a luat strachina: „Lasă, c-o mănânc eu, Că mi-e că n-ajunge la oameni Că mie nu mi-e silă, Că e copilul meu“. Şi maica (ea avea oameni la secerat, pe Stava) I-a luat-o din mână, şi-a lepădat-o, a spălat strachina şi-a pus alt; – Las-o, c-avem mâncare. Da’ cum s-o fi simţit ea de rău, dacă a văzut copilul ei Că-i făcuse una ca asta! Aşa munceau femeile ca nişte roabe, Aduceau lemne cu capul, Mălaiul îl râjneau, Că aveau puţini porumbi. „Mă, râjnii o strachină, Şi făcui o ţâră mămăligă mai proaspătă. Asta era muierea lui Ceapă, Gheorghiţa. Copii, unul a fost Coadă. Şi altul – ăsta de povestii cu masa – Era de-o samă cu tata, A murit pe front, în 1917. Gogu lu Ceapă. Era un băiat frumos. Femeile se canoneau mult cu copiii, Că bărbaţii, când a-nceput să le miroase lor negustoria,

LA LILIECI

353

Când a ajuns şi-n Bulzeşti ceva din lumina Bucureştiului, Unde vii şi te pricopseşti, că nu trebuie să te mai Increzi în pământ, Se duceau făcuţi tâlv la vale, Vindeau cărbuni prin Dealul Spirii Şi veneau acasă alicniţi, izâniţi şi tot muierea Trebuia să le râjnească. Iar copiii, mai venea câte-un război, Plecau… şi parcă n-ar fi fost niciodată.

354

MARIN SORESCU

AMBACU Pui ambacu pe nişte mâini şi picioare, Fă treabă, munceşte, Fugi, aleargă! Toată viaţa alergi cu ele Şi zici că de ce te dor picioarele. Moşu zicea aşa. Avea 88 de ani, îl trăgea Ionică pe mâini. – Păi, te dor? – Păi, mă dor. Toată viaţa pui ambacul pe nişte mâini şi nişte picioare. Ce să facă şi ele, săracele, cât să ţină? Le vine odată vremea. De an am început s-o târomesc. Sunt ca oaia aia târsână, slabă şi amărâtă. A intrat scala-n Oase. – Lasă că Sultana are şi ea peste optzeci Şi merge tatarigă, Aşa o vezi pe drum, iute, iute, zicea mama, Care se văita mai rău decât bunicul c-o dor picioarele, Dar se gândea să-l încurajeze. – Ce, că atâta jirfa de viaţă-am făcut! Preajirfa mare! Ofta. Zicea că nu-i place, că acum seara-n sat E o ţipenie de mormânt, Nu trece nimeni la deal, nimeni la vale, Nimenea nu cântă… – Lasă, tată, că aşa era şi-nainte.

LA LILIECI

– E, nu era aşa. Da’ şi când era linişte, era bine, Abia aşteptam să vă culcaţi, ca să scriu. Fusese logofăt şi-i plăcea să scrie. A-nvăţat carte Pe nisip, cu învăţătorul Matei Bulzescu. La urmă – pe hârtie. Scria foarte frumos, Nişte litere parcă le picta. Şi de multe ori avea peniţa legată cu aţă de-un surcel Că tocurile le luau copiii, cele şase fete. Le căta, dacă nu le găsea, Lega peniţa de-un surcel Şi ce scris scria! Acum, uite că-1 dor mâinile. „Freacă-mă aşa cu gaz, iaca pe-aici pe la-ncheieturi Mâinile nu se mai aduc, Nu pot să mai strâng în pumn. Mi-au ieşit noduri la deşte, Mă dor când strâng palma. Picioarele umflate… of, of!“

355

356

MARIN SORESCU

MĂTĂUZUL Ciula îşi cârpea basmaua Cu un petec mare. Petecul era mai nou şi basmaua mai ieşită. Şi se vedea. – N-avusei nici aţă neagră şi dedei şi cu albă. – Ce dracu făcuşi, Ioană, aci ? – Ei, păi, o iau la lemne (Aducea lemne cu capul), O mai iau cu vacile. Tata zicea: – Uite, fir-ar a deavu, un cap are. Cât e capul de mare? O palmă. Dacă nici în palma asta N-are ce pune întreg! Cârpeşte şi baticul! Când oi vedea muierea cu basmaua cârpită In cap, dacă n-are ea nici în creştet să pună un petec întreg, Să n-o mai văd, mi se-ntunecă, Merge ca mătăuzul cu petecul în cap. Cu capul gol nu se pomenea O femeie măritată. Era ruşine. Odată ce se mărita Termena cu capul gol – Şi punea petecul.

LA LILIECI

AMENINŢAREA PRUNILOR Prunii noştri din Răculeţu nu rodeau, înfloreau şi prune nu făceau. Nişte oameni îl învaţă pe tata: – Să te duci să-i mai ameninţi cu securea. – Adică, să-i taie? se amesteca Nicolae în vorbă. El nu ştia obiceiurile vechi. – Nu, doar să le-arate aşa securea. – Şi ce să zic? – „Ori faci prune, ori te tai!‘ S-a dus tata, într-o dimineaţă, Şi i-a luat la rând: – „Ori faci prune, ori te tai“, îl adusese şi pe Nicolae Şi-l învăţase ce să zică: „Lasă, că face la anul“, îl ierta, trecea la alt prun: „Ori faci, ori te tai“. „Lasă-1, că la anul încarci carul.“ Era în ajunul Crăciunului. I-a ameninţat tata pe toţi şi-a plecat cu sufletul uşurat Da’ prune tot n-au făcut. Iar pe ăia buni, din vale, care dădeau roadă bună, S-au dus unii într-o noapte şi i-au tăiat. Lemnul de pruni face cărbuni buni. Ăştia care aveau de lucru la fierar, Au tăbărât cu securile. Ce să-i mai ameninţe? I-au tăiat şi gata.

357

358

MARIN SORESCU

Am rămas fară pruni deloc. După vreo trei săptămâni s-a aflat. A aflat cine a fost, s-a dus la ei: Bine, mă orbeţilor, Eu îi corconesc şi voi vă bateţi joc? Ce să le mai facă? Hoţii au pus tagă.

LA LILIECI

GÂNJUL Cei mai înstăriţi îşi făcuseră car de fier. Era o noutate. Adică avea osii de fier, Şi acolo mult fier pe el, Legate roatele bine. Făcea: ţaca-ţaca-ţa! când mergea. Că mai înainte erau de lemn. Tot din lemn, numai nişte şine pe roate. Gânjurile erau de ulmi subţiri (Puieţi de ulmi), tăiaţi şi răsuciţi. Făceau focul în curte, pârleau la gânjuri Până se înmuiau ele, Gânjul e partea de sus a loitrei, de unde se prinde Leuca. Şi când se încărca prea tare carul, Se frângea osia. „Fă, i s-a frânt osia-n deal“ – Veneau acasă şi faceau osii. Roatele se învârteau greu, vai de vitele alea! Se rupeau şi urechile proţapului. Şi rămâneau iar în deal. Inima era tot de lemn. Zice: „Mi se frânse inima. Plesni acolo pe gura inimei“. Moşul avea car de lemn şi-l tot dregea. Mereu se rupea ceva. Bleaurile, japiţa, Şublele loitrei, şuşleţii, ciocâlteul, jiglele, cârceia, crucea cârceii, răscolul, obada, de-i zic ăi mai bătrâni năplaţul – nimic nu se mai ţinea. Ba se rupeau cuiele, tot De lemn, ba osia, ba fusul osiei, ba podul osiei, ba stragalia

359

360

MARIN SORESCU

Ba inima. Şi dregea, dregea în curte. – Nu-1 dai deavu, să-ţi faci un car de fier, că eşti om avut. – Nu, că e bun, nu mi s-a mai rupt din hăl-an! – Care hăl-an? sărea maica. – An vară, fa! – Ce an vară? Alaltăieri e an vară? Nu te-a lăsat colo pe Bisa, S-a fărâmat, s-a făcut surcele? Toată lumea are cară de fier, tu te canoneşti breazu. Nu vezi că s-a făcut împilostrit, Nu vezi că nu mai ai ce drege ? După aia Moşu s-a-nfuriat, Şi-a luat şi car nou, şi căruţă, Mergea ca sucala. Ce car, ce căruţă! Dar tot îi mai plăcea să dreagă şi la ăl vechi, In curte, când avea timp.

LA LILIECI

SECERELE DE OS Spânu secera şi lega la grâu. Şi pe grâu, ştii, trebuie să te laşi cu genunchiul, Când faci snopul. Şi el avea pantalonii rupţi în genunchi. Şi i-a întors cu turul înainte, Ca să poată lega. Aşa a venit la loc. El lega în urmă, după femeile care secerau înainte, Vorbeau tare, râdeau, cântau. Era frumos la muncă. Şi la masă, Măria Bălii dă cu ochii de el Şi i se pare ceva greşit la el. Ii ia sama bine Şi începe să se-nchine. – Mă, tu te uitaşi, mă, azi-dimineaţă Cum luaşi pantalonii? – Păi, cum îi luai, fa, cum îi luai? Se facea Spânu că nu ştie. – Păi, nu vezi, mă, că te-nchiotoraşi la spate? – Nu ştiu, că mă sculai de noapte. – Nărodule, du-te colo-n vale şi-ntoarce pantalonii, Că se schimbă vremea, Se mai pune vreun potop, ne-apucă-aci Şi tu nici nu poţi fugi aşa cu turu-nainte. Mă, dacă te trăsneşte cumva, O să se mire lumea, cum te-a răsucit bubuitura în pantaloni, de ţiau venit nasturii la spate, Ca la muieri. Era un râs!… Spânu, serios, se uita pe el – Da’ ce-au pantalonii mei, că eu aşa-i port demult

361

362

MARIN SORESCU

Şi n-am observat nimic. Şi Ana, fata lui, îi ia apărarea: – Mărie, păi să lege snopii, Că se lasă cu genunchii colo şi-l înţeapă cornecii. Dar Măria nu-1 slăbea deloc. Sta cu mâinile-n şolduri şi se minuna: – Ia uitaţi-vă voi la ăsta! Păi, bine, mă nărodule… Aşa era la secerat, distracţie, Orice întâmplare era bună de râs. Femeile, cum mergeau aşa cocoşate, ca secerile din mâna lor Ore întregi, Că nu ştiai, seceră cu secera ori cu ele însele Sunt nişte secere sticloase, de oase, La masă se mai destindeau o ţâră. – Spânule, când oi muri, să vii să-mi duci sfeşnicul, Că ţi-am făcut prosop frumos Cu podul Jiului cusut. Da’ vezi cum te îmbraci, Că-mi întorci procestiunea-ndărăţ, Dacă-mi vii tot aşa cu turu-nainte… – Lasă, fă, când o să fii moartă, nu te mai uiţi tu acolo, La nădragii mei… Tu te uiţi în sus şi numeri stelele în continuare, de unde-ai rămânen ziua aia Cu număratul. – Păi, de ce să le ţin eu socoteală, mă, Nu sunt socotite ? – Ba sunt, da’ fiecare trebuie s-o ia De la început, să vadă că lipseşte una. Şi „Leatul“ – aşa-i zicea ea lui Spânu: „Leatule“, S-a ţinut de cuvânt, i-a dus sfeşnicul. (El şi cu Măriniţă, cum or fi împărţit podul Jiului De pe prosop nu ştiu!) Au găsit-o moartă, după vreo trei zile. Era cu lampa aprinsă, cu mâna atârnată

LA LILIECI

Şi cu ochii deschişi la lampă. Şi nişte găini, care dormeau cu ea, Săreau pe geam în sus, râcâiau cu ghearele să iasă. Speriate de linişte. Spunea ea: „Pe mine mă găsiţi moartă, Că n-are cine veni la mine. Da’ eu seara, dacă mi-e rău, Mă dau jos din pat şi mă primenesc, Mă gătesc de moarte. Dau lampa mică şi-o las aprinsă, să fie lumânare“.

363

364

MARIN SORESCU

CÂRSTEIUL Coadă al lui Ceapă a luat într-o zi la păscut vacile unchieşului Ion Stanciu (care-i era unchi). Asta se cam ţinea de Drăcii, Coadă ăsta. Se ţinea de zgoande. Le-a prins pe câmp, Le-a legat şi le-a ascuţit coarnele cu briciul. Seara le-a adus acasă, cu coarnele ca andrelele. I le bagă în curte. – Ţi-adusei vacile, unchiule. (N-a spus că sunt ciungărâte.) – Bine, mă, îţi mulţumesc, da’ nu mai vii şi tu încoa’ Să-ţi dau un ou? – Nu mai viu, că mă strigă mama. Abia când a văzut ăl unchiaş coarnele vacilor aşa: „Fir-ai al iacacui de hoţ, ce-mi făcuşi tu mie!“ Da’ ăla se dusese, fugise. Acum vacile împungeau toate elea prin curte. Găini, raţe, oi, A ţinut muierea de vaci şi le-a retezat el coarnele Cu fierăstrăul. Au mai stat vreo două zile, l-a chemat cu vacile. Copilul lui Ceapă era curios că nu-i zice Unchi-su nimic. Vede coarnele tăiate şi tace şi el. „Ei, a uitat.“ Şi moşul se opreşte lângă o crăpătură: – Mă, Costiţă, vino-ncoace că intră un cârstei în gaura asta. Bagă mâna tu, să-l iei. Uite-aici, bagă repede mâna! Şi-i arată locul cu un furcel, pe care-1 Avea în mână, în loc de ciomag. Copilul repede, să prindă cârsteiul. Se apleacă, se uită-n gaură şi moşul haţ! cu furcelul

LA LILIECI

1-1 propteşte după gât şi-l prinde cu gura-n pământ. Şi-l judecă: – E, fir-ai iacacui, ce-ai avut cu vacile mele? – Că nu io, că nu ştiu cine le-a prins în pădure… (Cine să le prindă? Draci!) S-a smucit şi-a scăpat, dar l-a trecut o ţâră năduşala Când s-a văzut el prins de gât cu furcelul, Ca în jug şi băgat cu nasul în crăpătură. Ş-i era frică să nu sară şi cârsteiul să-l muşte de nas. A zis şi Stanciu că s-a răzbunat. Da’ copilul vine odată pe la el, îl strigă şi când se apropie moşul, sparie un porc care Era în prispă, fuge porcul şi-l ia pe moş călare. – îu, fir-ar iacacui, te ţâi de câra mea, Să mă omori. Şi i-a mai făcut Costică al lui Coadă al lui Ceapă una: Moşul creştea raţe. Şi băiatul vine c-o undiţă şi pune boabe de porumb în ea. Balta era di la deal de casă. Şi aruncă undiţa în apă. Sta liniştit pe mal. Raţa se repezea la bob Şi el doar o trăgea… Aşa i-a pescuit vreo cinci-şase, Nu să le mănânce, unele mai scăpau vii, Aşa, de plăcerea necazului moşului. – Bine, mă, de-aia mă canonesc eu cu ele, Le toc vrej şi le mestec şi cu câte-o troacă de nisip, Ca să le ţâie de foame, ca să mi le tragi tu din baltă Cu bobul? Jap! cu ciomagul după el. Dar ăla, sprinten, Era departe. Aşa era Coadă al lui Ceapă când era mic Numai năsărâmbe făcea, mai ales cu unchisu Stanciu.

366

MARIN SORESCU

VÂLNICUL DE LÂNĂ începuseră să se năstimească poamele. Când se scutură florile se năstimesc poamele, „Iete cum se năstimiră porumbele“, zicea Moşu Pătru. Iarba se ivise e-he demult, la faţa pământului. Stăteam pe ciuci în grădină, să văd cum se iveşte La faţa pământului fasolea. Ea iese cu bobul în cap. Inima aia se face în jos şi bobul se sparge şi iese cu el In cap. Mariţa de la Moară trecea c-o hâţă de vite Şi-o landră de câini după ea. Şi ea cu chitara pe după cap. Şi-atunci plecam şi noi cu vacile pe Dos, Pe unde nu ajungea niciodată soarele şi era zăpadă Până târziu, prin văgăuni, dar mai vedeai şi iarbă Şi mai încolo, în Vâlceaua lui Niţă, dam de Moşul Pătru, Cu boii lui mari cât malul, cine îndrăznea să dea boii Să se apuce cu ai lui ? Dar erau blânzi, nu se luau după ai noştri, nu-i scrijiiau. Şi-l tot miglişam să ne spună poveşti. Nu trebuia să-l rogi mult. Mă, neamul nostru e mare. Străbunica noastră, o chema Sora, era frumoasă Şi mocanii treceau de la Sibiu cu oile, se duceau La Dunăre. Erau păduri, pe-aici, nu erau locurile muncite. Şi coborau din munte vara la câmpie. Şi un cioban de la Alun s-a îndrăgostit de fata asta Sora

LA LILIECI

367

Şi trecea un popă şi i-a cununat sub Gârniţa frumoasă, Ea era îmbrăcată cu vâlnic de lână, cămaşă cusută cu arnici, Opinci în picioare, Şi ciobanul, îl chema Radu, A făcut casa aci. Au făcut copii şi i-au numit după ea. El avea un frate acolo la Alun, care era sterp. Şi le trimetea vorbă, să se ducă nepoţii, să le treacă muntele Moştenire. – Cum, avem noi un munte al nostru? ne înfierbântam noi. – Aveam, dar staţi să vedeţi. Moşu Pătru ofta. – Ce să vedem… uite-i colo… că tocmai se zăresc, Care din ei ? – Ho, staţi să va spun, că muntele nu se mută din loc, Da’ nu mai e al nostru, că L-a dat ala la neşte nepoţi de buric. Au luat ăia mireazul şi gata. Bunicii mei, oameni îndărătnici, de! A deavu ţâcă de oameni, moi. Le-a trimis vorbă să se ducă, le-a trimis, până N-a mai putut. Au şi plecat de mai multe ori… Şi se punea ploaia, ori vreo ninsoare şi se-ntorceau. Şi-atunci sterpul a dat moşia la nişte nepoţi de buric, (Copii moşiţi de el). Când s-au mai dus ei, mai încoa, unchiaşul murise Şi pământul îl dedese. – Cu munte cu tot ? – Cu. – Şi voi… un străbunic de-al babei voastre Era de ia mare. II chema Matei. Era marchidan. Venea cu cămila cu mărfuri, pânzeturi, Barişe dempropozit aşa, un fel de batice. Şi s-a dat în vorbă cu fata lui Drăghicioiu. Şi ăsta n-a vrut să i-o dea. Şi la urmă el s-a dus şi-a venit c-o pereche de desagi Cu aur. Şi-a făcut casă aici şi-a cumpărat pământ mult

368

MARIN SORESCU

Cu aurul ăla. Asta e obârşia babei voastre, Măria Ciucă. – Şi-a moşului Ion Bălan? – Păi, nu vă spusei ? De la munte… Uite cum s-a-ntâlnit muntele cu marea, Mă gândeam, alergând să-ntorc boii, care intraseră în grâul lui nea Miai. Ş-atâta ar fi trebuit, Să mă prindă Tropănel c-au luat boii o gură de grâu. Să crezi, să nu crezi poveştile lui moş Pătru? O bază, cât de cât, tot trebuie să aibă şi vorbele Unui bătrân, doar nu le scornise el, Aşa le auzise din vechime.

LA LILIECI

369

BIZADEAUA C le-mi staţi ca nişte bizadele aci-n drum, cu mâinile-n Şolduri ? Bă, bizadea! Bizadeaua dracului! Bă, puţă! 1 )e obicei copiii erau bizadele, Noi care îi încurcam pe cei mai mari, Şedeam în picioarele oamenilor. „Să pună mâna să lucreze – auzeam – Să pună turul la tânjală, că aici e de tras! Da’ cine cred ei că sunt, să nu facă nimic? Asta o spunea Cătălină lui Ioane la ai ei. Avea vreo 15, un pluton întreg, Şi i se părea că mănâncă mult. Ce să mănânce, că rar apucau să se sature. -Bă, gămane! Altul era marda. „Marda dată ninciu!“ Şi dacă unul nu lua lingura repede din strachină I se părea că e moale, nu e nimic de capul lui. – Ce te linciureşti aci ?

370

MARIN SORESCU

ORBIREA Constanţa era bătrână, de 79 de ani. Şi s-a dus la fie-sa, la cules de vie. A zis că acolo o putea şi ea. Şi două zile a cules. Şi dimineaţa a treia a zis Să plece acasă. „Şi mi-au dat cam două chile de struguri într-un coş Şi două chile de must. Mi le-au pus în cap, la poartă. Şi-am mers de-acasă, de la fie-mea până la popa. Cât să fie? nu-i cine ştie ce cale, vreo sută de metri. Şi-acolo odată nam mai văzut. Casele, linia, copacii, toate s-au dat la o parte, S-au întunecat. N-am mai văzut neam. Mă trăsei Binişor lângă gard, unde ghiceam eu că trebuie să fe Gardul, Că ziceam că trece vreo căruţă. Şi veneau nişte copii de la vale, se duceau la şcoală. – Mă, muică, ia veniţi voi până aicea. Mă cunoaşteţi voi pe mine? – Te cunoaştem. Eşti Constanţa de la fântâna de la deal. – Luaţi-mă şi pe mine să mă duceţi acasă. Şi m-a luat unul de mână şi unul mi-a luat coşul Şi m-au dus acasă. Ziceau: „Calcă pe-aici, calcă pe-aici“. Ce să fie, parcă-nvăţam să merg de-a buşilea. Când m-a văzut Nicolae, zic: „Mă, orbii, nu mai văd, Nu mai văd deloc. Deloc. Nu văd“. „Păi uite, stai şi tu aici pe marginea patului!1

„Şi ce să fac?“ „Păi, ce să faci, aşteaptă, poate ţi-o veni vederea.“ Ce să-i mai vină? Draci! Se văieta ea mai demult: „Fată, mă glodesc ochii. Mă glodesc aşa“. Ba după vreo două zile parcă a-nceput a i se năzări. S-a sculat, ce să facă, şi-a-nceput să umble. „Parcă trec printr-o ceaţă, Aşa pe vârful unui munte, Şi vin pale de ceaţă şi la urmă iar se limpezeşte Câte o ţâră şi vezi în jos.“ – Şi ce vezi în jos? – Ei, ce să văd? Prăpastia. Lucrurile din jur, Dar odată încep să se-nvârtă toate în jurul meu Şi toate culorile se fac una, aşa cenuşie, şi la urmă Neagră. Au! şi ce colorat vedeam înainte! Aia era turchează, aia era pambrie, aia… Ţi-era drag să te uiţi la ele… Şi-acum întreabă-mă cum e lingura că nu ştiu cum e. A-nvăţat-o una să bea ceai de leuştean, Poate fi de la tensiune, care-a urcat la ochi, Poate şi-o reveni. „Din frunze, din cotor – le fierbi Le clocoteşti, dai oala deoparte şi-o acoperi Şi-l laşi ceaiul o ţâră, Cam cât ai număra până la o sută, şi-l bei.“ Nu i-a fost mai bine, nu i-a fost mai rău. „Că mai rău decât atât?“ Da’ se canonea mereu, că trebuia Să aibă grijă de ea. Că degeaba faci copii, dacă nu vine Unul să-ţi aducă o cană cu apă, când nu mai poţi. „O da sfântuleţul Dumnezeu De-oi termina şi cu viaţa asta“, Zicea.

372

MARIN SORESCU

Acum bărbat-su, Nicolae, Vărsase sânge şi murise cam de vreo lună. Ea stătea ţeapănă, aşa, şi i se umflaseră venele. Şi când au băgat-o în albie, s-o spele, Dădea şi ea, sărăcuţa, cu mâinile cu apă caldă pe picioare. – Cum ai făcut, că parcă ieri ţi-a fost mai bine ? – Am spălat şi eu cămăşi, am făcut şi eu o ţâră mâncare Şi-am căzut azi-noapte. M-am bucurat că-ncepusem iar să văd Şi-am ieşit şi-am pus mâna Şiam pipăit toate lucrurile mele, Toată casa, uşile, geamurile, Am mers la frasinii din curte M-am uitat pe la unghete, prin pod. Am spălat oalele – Acum s-alege praful. Rămân toate de izbelişte. Nici n-a-nchis bine ochii, C-a venit fata, i-a farâmat casa şi a mutat-o la ea Ca să facă un şopron. Frasinii i-au tăiat – în curte au Crescut bălării. D-apoi ce să te mai miri ? Mama lui Nicolae, Curcăneasa, Când a murit bărbatu-său, A pus busuioc la ureche Şi-a jucat. „Ha-ha-ha! C-am scăpat de dracul.“ Şi jucatul ăsta s-o fi moştenind.

LA LILIECI

373

SCARA VIEŢII Măndoiu ăl bătrân a făcut o casă bună, Cu trei camere. Şi-a avut patru copii. Fata a mare, Nicoliţa, a murit – i-au căzut toţi Dinţii, la urmă o buză. A murit. Ăi trei băieţi I-a însurat, fiecare în casa lui şi ălui mic i-a dat Casa aia, a de sta el în ea. Doar o isprăvise de făcut. Şi să rămână şi ăi bătrâni cu ei, într-o cameră. Acum, se însoară ăsta ăl mic şi ia o zgripţuroaică, Un sudam de muiere. Nu putea s-o sufere pe soacră-sa deloc. Măndoiu moare. Nevastă-sa nu se-mpăca neam cu nora. Nora zicea: „Intră tu în casă, da’ să vedem pe unde mai ieşi“ „Păi, bine, fă, da’ nu e casa mea, n-am facut-o eu, Fereştile, uşile, totul?! Că tu ai venit la de-a gata, Ai nimerit ca găina oarbă-n grămada cu boabe, Cum să n-am nevoie să ies şi eu din camera mea?“ „Nu ştiu, te priveşte. Ieşi din camera ta pe unde vrei, Dar nu pe uşă, să treci prin dreptul meu.“ (N-aveau două Uşi, ieşeau pe la foc.) Mi-a-ncuiat uşa într-o zi, povestea a bătrână, Ş-am stat încuiată-n casă, că n-am putut să mai ies. Când am scăpat de-acolo, n-am mai îndrăznit să mai intru pe la ea. Ce să fac? Am pus scara de la pod şi intram şi ieşeam pe Fereastră. – Da’ mâncarea cum o făceai, Mărie? – în curte. Aprindeam focul în bătătură şi făceam acolo.

374

MARIN SORESCU

Ce! da’ era greu! Ce! Să te dud tu să iei mălaiul Din casă, la urmă să cobori cu postava pe fereastră. Fugi înapoi, pe scară-n sus, cu postava, s-o duci… Ei, m-am canonit aşa, până n-am mai putut. A venit alt băiat, urmatecul, şi-a zis: „Mamă, hai La mine. Că dau în ea şi mai intru şi-n puşcărie. O omor fir-ar a dracu! Bag sâmceaua-n ea… Las-o aci, dacă frate-meu e aşa de tont, de se uită el Cum fierbi oala cu legume sub dud şi nu te cheamă La vatra dumitale, că-i e frică de zăltată… E nărod, mototol. Şi pe asta dac-o mai văd o dată Cât e de umflată, să vezi ce se dezgâmfă. Ii dau una de-o lipesc de el. Mucedul cu râncedul – Se-ntâlniră. Hai la noi!‘ M-am dus acolo şi-am scăpat de chin. Făcea numai cruci în mălai, să nu iau eu din mălai. Netezea mălaiul şi facea cruci. Apoi, semne la untură, în garniţă. La carne. Avea slănină şi-aşa o scrijiia, Să nu tai eu. „Mă, ce tot scrie asta pe bucate ? Că eu nu ştiu Literele astea? Ce babilonie-mi face ea pe slănină, Cu cuiul?“ „Nu ştiu, mamă, are ea semnele ei.“ „Mă, fir-ar a deavu cu semnele ei, ce sunt eu să-mi Dea ea mie cu nart? Topsăcata asta?“ „Mamă, e muierea Mea, ce te bagi ?“ Ei, cum-necum, am urdinat o vreme pe fereastră, Intram ca albina-n stup, Pe urdiniş, n-aveam loc să încap şi eu pe uşă Ca toată lumea. Că dacă trăia ăl bătrân… Aoleu ce s-ar fi ales de şalele ei… Da’ aşa… Ei, rea e şi bătrâneţea, Ferească Dumnezeu să ajungi să simţi scara vieţii

în spinare. S-o mai şi muţi diLcolo A L colo. I L I E Că CI bătrâneţea vine cu paşi mărunţi, Şi copiii, dacă nu sunt toţi buni, Zbori pe fereastră ca brabetele…

376

MARIN SORESCU

FOAIA DE ZESTRE I-a făcut Moşu foaie de zestre, când s-a Logodit mama. Au venit Dobrescu, Petrică al lui Nete, Riţa. Moşu scria colo la masă-n vale, la fereastra De unde se vedeau toată valea şi dealul, până La Drumul Vâlcii. Era bucuros şi că are prilejul să scrie, Cu literele lui mari şi frumoase, caligrafice, Parcă fiecare literă era şi ea tot o zestre, Fiecare cuvânt. Bucuros şi că-şi mărita fata a doua După un om şi cu armata făcută (şi armata şi Războiul prim, Dar atunci nu începuseră să se numere). Şi scria şi, după ce termina cuvântul, se întorcea să Vadă ce efect are asupra ginerelui şi asupra Martorilor? Că-1 şi silabisea, crezându-i pe-ăia neşcoliţi de tot Poate, Ori aşa, ca să dea importanţă zestrei: – Zece pogoane de pământ. – Zece, repeta Petrică al lui Nete, cu glas nesigur, Din care ar fi reieşit că e cam puţin. Era martor din partea băiatului Şi nu trebuia să se arate că rămâne cu gura căscată de Atâta bogăţie. – Zece? facea Riţa, sora ginerelui. De ce numai atâta?

LA LILIECI

377

– Am şase fete, le dau la fiecare câte zece pogoane, Răspundea Gheorghe Ionescu, punând nisip pe hârtie, să sugă scrisul. „Nu împrăştia atâta nisip, că mai suge vreun pogon“, Zicea ginerele, şi la urmă, văzând că socrul nu are Chef de glumă: „Mă, hai să lăsăm omul să scrie, Ce-1 tot ţinem de vorbă?“ – Salba, cu doi galbeni mari şi vreo zece mici. – Tată, pune şi icusarii ăia. Mireasa tocmai intrase Cu nişte pahare de ţuică. – Bine, fa, că-mi aduseşi tu aminte, era să uit. Şi să scriem şi banii: două mii de franci. Uite Livretul aici. Pe urmă au fost trecute în foaie şi ţoalele: Scoarţe, velinţe, fuste, rochii, cămăşi. Şi pe urmă s-a făcut socoteala câţi bani fac. – E, eşti mulţumit? – Mulţumit, zice tânărul cu Mărăşeştiul făcut, Acolo luptase. Am făcut eu faţă pe front unor Situaţii şi mai grele. Dacă asta e tot ce-i dai? Dar vezi că pe fată N-o trecuşi acolo. Toţi au început să râdă. Se vedea Că sunt mulţumiţi. – Fata o iei separat, zâmbeşte şi socrul. Nu mai are loc pe Foaie şi mă doare de când scriu, atâta avere. Mare pieişte îţi mai fac şi copiii ăştia. Uite Scriu de-un ceas. Sunt altele cărora nu le dau părinţii o stramură de ceva. Toţi ginerii or să plece înjăpşiţi de la mine. Şi asta a fost foaia de zestre a Nicoliţei lui Gheorghe Ionescu. La urmă au băut ţuică Şi s-a hotărât cununia şi nunta.

378

MARIN SORESCU

Se făcea foaie de zestre şi pentru ginere. Tata a avut: Doi boi, plug, car, casă, unsprezece pogoane de pământ. Ginerele avea obligatoriu cojoc mare, care se trecea în Foaie. Nici nu se făcea ginere, dacă n-avea cojoc. Numai sărăciile n-aveau. Două cojoace mari îşi aminteşte mama să fi fost la noi în Pod: unul al lui Moşu, şi altul al lui taică-su, Al lui Ion Ţuruc. Şi muierea venea cu scurteică de pluş. A maicăi era Piersăcie, Era îmblănită cu cojoc. Pluş pe deasupra Şi cojoc pe didijos. Şi avea vulpe pe după gât, de venea Aşa până jos. Le zicea: sangepi de vulpe. Asta era podoaba Muierii. Treceau pe zăpadă cârduri cârduri, că se făcea Govie la Ştefănescu, ori mergeau aşa gătite la nunţi, Femeile, în toate culorile de scurteici. Şi Fănică al lui Ion Bălan a avut cojoc. Şi după ce-au beut ei toţi ţuică, şi-au râs, au Fixat nunta la 10 de ianuarie 1921. Au pus totul La cale, au plecat. Şi la poartă Riţa şi-a adus aminte: Da’ scurteică? S-au întors. – Nu, că nu-i dau scurteică, a zis Moşu. Eu fetii mele Nu-i mai dau scurteică, îi dau ceva şi mai şi: îi dau Palton! Ieşiseră atunci paltoanele în România, tocmai Se schimba moda în Comuna Bulzeşti. Un moment de tăcere, Nici unul nefiind prea sigur ce e cu paltonul, Ce fel de rang are, dacă e mai important Decât scurteică, sau nu. – Am dat 500 de lei pe el, adăugă Moşu, cinci sute de lei Sunt bani.

LA LILIECI

379

– Da, cinci sute de lei sunt bani. Ei, era după război şi nu se mai găseau lucruri Nici bune, nici rele. Ieşiseră nişte răcuini, De te vezi prin ele. Lucruri rele, de-alea parcă erau de Pătură. De-aia socrul uitase să scrie în foaie. – Şi la urmă, se încrunta el, fata mea nu era de măritat… Că ziceam să mai aştepte un an doi, să se dea moda-napoi Şi s-o mărit cu toate alea, cum se face la noi. – Cum îţi stă, stimată domnişoară, paltonul ăsta, Zicea Petrică al lui Nete, ia să-l vedem şi noi ? – îmbracă-te, muică, încearcă-1, se bagă maica în vorbă, Că ăştia n-or fi stat decât aci la Gura Racului, n-au mai Ieşit şi ei la Craiova, să vadă cum se poartă acum Fetele, că scurteici nu mai poartă decât babele. Fata iute, iute scoate paltonul din ladă, de la naftalină, Aşa cocoloşit, îl îmbracă, se-nvârte de două ori printre ei Şi-ncepe să plângă… – Lasă, nene, că-ţi fac eu ţoale… Şi scurteică şi tot ce Vrei, sare băiatul s-o-nbune. Da’ mantaua asta mai bine n-o Iei, că-mi aduce aminte de front. Au mai băut o ţuică şi-au plecat. Povestea mama mai târziu că în foaia de zestre A lui Moşu erau trecuţi şi „doi râmători“. – Tată, ce dracu de râmători sunt ăştia? – Porci, fa. Vezi, înainte nu le zicea porci, le zicea râmători. Iar la maica erau cotare, vâlnice, scoarţe, galbeni. – Şi foaia noastră de zestre unde e, mamă? – Păi, n-a mai fost, că s-a terminat hârtia la voi. Cum a ieşit la nunta mea paltonul, aşa a ieşit la voi Să nu se mai dea nimic.

380

MARIN SORESCU

CREŞTINUL LUI DUMNEZEU Tilina a născut un copil. Şi copilaşul era amărât, şi murea. Era un copil amărât, nu era de ajuns, Şi Tilina… o apucase pe câmp, acolo l-a adus pe lume. Şi-o femeie, care era cu ea, zice: – Aoleu, stai să vin cu nisip. Şi-a venit c-o strachină de nisip, ori de pământ, Ce era pe-acolo, i-o turnat copilului în cap… Şi-i zicea de-ale botezului, că ce să mai apuce Popa să vină? Ar fi murit până-atunci. Şi-i vântura aşa nisip în cap, şi-i spunea pruncului: „Tatăl nostru care le eşti în ceruri“, accentua pe acest le Aşa cum auzise ea. Adică le este în ceruri, amărâţilor ăştia, Nisipul urmând să-i ia nefericitului păcatele strămoşeşti. „Se botează robul lui Dumnezeu… zi-i fa un nume…“ „Păi uite că nici nu ne-am gândit“… „Zi şi tu Gheorghe… Gheorghe“ „Sau, nu… îîî..“ „Hai mai repede, că moare“ Atunci „Gligore“… „…robul lui Dumnezeu, Gligore. In Numele tatălui şi-al fiului şi-al sfântului duh, amin.“ Şi ăla, Gligore, murea. – Apucă de muri şi el creştin, că-i zise aia De-ale botezului, spunea femeia seara acasă… L-am botezat cu pământ,… ei, dacă n-am avut apă! Da pământul se găseşte tutindenea… Altceva era dacă se Năştea şi el în sat, să fi murit cu popă… Da’ bine că l-am botezat.

LA LILIECI

381

Copiii aceştia botezaţi cu pământ pe cap erau Creştinii lui Dumnezeu. Aşa le zicea. Nu erau îngropaţi In cimitir. Pe Gligore l-au înmormântat în grădină, la rădăcina Unui pom. Aşa se îngroapă ăştia. Câţi copaci cu îngeri la rădăcină, Ce cântece de leagăn în coroanele verzi Ale pomilor, se gândesc bietele mume, când culeg oftând legumea…

382

MARIN SORESCU

INSTRUCŢIA Jurebie se întorsese proaspăt din război. Războiul greu, stătuse mult pe-acolo, Fusese pe tot frontul, luptase şi la baionetă şi II şi muşcase pe unul de beregată, când s-a pomenit fară armă – Şi Scăpase. Acum ajunsese acasă şi să se bucure şi el de Viaţă, de pace, de casă, de brazda de pământ. Stătea în genunchi în faţa muierii, O mângâia şi-i comanda cum să-i dea ţâţa. Dar în loc de vorbe dulci îi veneau, cum zisei, comenzi. Că după atâta amar de militărie – fusese şi Fruntaş E greu să treci aşa dintr-o dată la vorbe civile. E ca şi când ai fi petrecut în străinătate, Şi nu prea mai nimereşti pe româneşte. Ce să şezi la taifas cu muierea, o inferioară, Dacă tu ai fost gradat pe front şi-ai primit şi Virtutea militară? îi comanzi şi gata. Asta şi facea ăsta, voinicul. „Stângul! Dreptul! Dreptul! Pluton comanda la mine…“ – Mă, ce instrucţie o fi făcând ăla acolo, în puterea nopţii? De afară se auzea, că era uşa deschisă, era cald, Şi casa lui lângă linie. Fără gard, fără poartă, Ca la Pătru,

LA LILIECI

Tot o vraişte. Intră Florea, îl găseşte aşa şi zice: – Nu în genunchi, frate-meu, că de-aia am făcut România Mare „Culcat! Târâş marş!“ Aşa să-i comanzi muierii! Se nimeriseră de-un leat, Şi ştiau cum trebuie luat inamicul. Ce mai râdeam, când ne povestea Nea Florea despre Instrucţia lui Jurebie cu nevastă-sa.

383

384

MARIN SORESCU

ŞOPĂNEAŢA Una Mitra lui Tudoran era cam şopăneaţă, De-asta de vorbeşte mult şi nu ştie ce vorbeşte, Nu-i prinde gura de veste ce spune, Femeie de-un ban. S-a dus pe la Florea lui Ghiţă şi l-a găsit bolnav. – Las’ că te trag eu şi-ţi pun ventuzele. Şi ventuze n-au găsit. Aveau copii, cinci, Câte-o cană de-aia de-o jumătate de chil, de metal. A strâns cănile şi le-a dat cu spirt şi i le-a pus Pe spate în loc de ventuze. Şi cănile s-au încins, a început Florea să ţipe. – Şezi binişor, nu făcea ghelai, ce-o ţii aşa turuiac, mă, Că ţi le iau acuş. Să tragă. Ce sa tragă, că Se înfipsese, dunga, că era subţire, se înfipsese în carne. Ce-a păţit, săracul! Că să vezi nărodul (dacă se lăsase pe mâna unei neisprăvite) Ce ţipa! Povestea muierea lui Florea: „Şi eu dau să trag, Cănile frigeau, trăgea şi Mitra, el ţipa Şi cănile nu se desfăceau neam“. Au rămas urme, toată iarna a stat cu spinarea arsă. „Cine e lovit de boală sâmbăta nu se mai scoală, Pălăia şopăneaţă, că ce-a luat de sâmbătă, nu-ţi mai trece“, Păi, fire-a dracu, ce, eu eram de moarte? – ţipa pacientul Zvârcolinduse, mă durea o ţâră spatele, şi mă omori tu Acuma. Ia-le du pe mine, n-auzi ? – Fă, să le prijonim c-o cârpă, ca pe sticla de lampă… Până să cate cârpe, omului începuse să-i sfârâie coastele.

De-aia rămăsese de pomină Ţoţuleasa, care da de leac la Multe boli. Ştia toată cartea asta nescrisă a leacurilor Strămoşeşti. De la descântece până la bocit, că dacă murea Omul tot ea-1 şi bocea, că n-a avut leac. Şedea unde stă Marina lui Dută, era străbunica lui Moldoveanu, soră cu Joiţa lui Ţârdel. Strângea iarba lui Tatin, tătăneasă, Bună de scrofuri, buboaie pe la gât. Şi Dina lui Bocşaru era meşteră în frecatul pietrelor roşii. Când era mama mică a văzut-o, purta o piatră de-astea Vărgată, cusută în brâu.

386

MARIN SORESCU

SFATURI Copilul când îl scalzi după botez, Vine moaşa şi-l scaldă, Pui acolo un ban de argint, pui pene de pasăre, grâu, Porumb, lână, ismă. Ca să aibă noroc de bucate. Şi după scaldă, te duci şi verşi apa asta La un pom rotat, tânăr, cu coaja netedă, Şi torni acolo, să crească pruncul frumos ca pomul. în post, în păresimi, nu se pomenea să prăjească cineva Cu ulei. „Te spurci cu ulei în postul mare ?“ Curam o mână de sămânţă de dovleac, Ardeam vătraiul în foc, până se roşea, Puneam seminţele pe vătrai şi alea lăsau, Se cam topeau şi ieşea un fel de ulei şi ăla-1 puneam în oală. Şi spunea bunica de ăi bătrâni, că aşa faceau. Mama n-a mai apucat. „Procopseala aia n-am mai apucat-o. Varza în loc s-o prăjească, atunci când da-n undă, Puneau o mână de mălai Şi fierbea aşa şi ăla era prăjitul!“ „O-ngroşai“ – zice. Dacă, mă, şi mâncau şi erau sănătoşi. Cu turtă, cu mămăligă, cu praz, cu ceapă, Cu lapte de bou, dovlete-ngroşat, Zamă-ngroşată, poame de pere, culese vara de pe deal. Postul era sfânt. Şi toată lumea aştepta dulcele Ca pe codru verde.

LA LILIECI

MUTĂ! Când punea copita pe lanţ, Ori călca pe ceva, pe funie, îi dădeai cu palma peste Picior si ziceai: – Mută! Boul rumega nepăsător. Mută! După câteva palme catadicsea să ridice piciorul. Şi luai lanţul, sau ce era, frânghia. Boii noştri, pe care I-am mângâiat aşa cu palma: Boian, Galben, Suran, Vână, Prian, Murgilă. O vacă Ruşiţa, alta Prica, Dumana. Boii vecinilor se numeau: Cerban, Bolocan, Cocoran, Breazu, Zorilă, Viorean, Miercan, Ungurean. Acum le pun nume de oameni: Gică, Relu – alte alea! Şi, vezi tu, – zice Ricuţa, vorbind singură – Nici nu prea mai sunt boi. înainte omul n-avea televizor, Dar se uita la vite. Şi ce drag îi era să se uite! Hăis, Zorilă! auzeai. Cea, Murgilă! Treceau carele pe drum Şi ce bine-i şedea drumului plin de care-ncărcate!

387

388

MARIN SORESCU

LA IERNATEC Oile coborând la iernat Spre Dunăre au momente când le ţiuie urechile. Se opresc pe marginea drumului, însemnate cu vopsea roşie pe spinare Şi rămân aşa gânditoare, Cu firul de troscot în gură. Şi simt că se-ntâmplă ceva cu ele. Sunt munţii care le fug din conştiinţă. Schimbarea de presiune. Parc-ar fi fost în avion. Trec la o altă presiune, Ochii le fug pe câmpie Şi le ameţeşte atâta spaţiu Fără oprelişti.

LA LILIECI

DRACUL Murgilă era primar în Bulzeşti. Sta pe la Merişan în vale, era un rând de case Pe la fântâni în vale, pe lângă baltă. A mai rămas Acolo acum doar casa lui Fleaşcă. Şi erau nişte copii săraci Ai unuia Ionete. Muriseră părinţii amândoi, Ei, băieţi de 15-16 ani. Şi seara se duceau pe la clăci. Murgilă ăsta se cam ţinea de zgoande, Era glumeţ, îi plăcea să facă haz. Intr-o seară pândeşte până pleacă ăi copii Şi ia o iapă albă a unui vecin, a lui Merişanu, şi Le-o bagă-n casă. Casa se închidea c-o verigă în afară, o uşă de copac. A închis iapa înăuntru, se afla şi-o ladă de mălai în odaie. Şi iapa, când mânca, îi dădea pe nări Şi străfiga. Şi se duce şi el acolo Uude căscau băietanii gura. – Voi ce deavu păziţi, nu mergeţi acas’? Că va intră cineva-n cas’ vă ia postava. Era târziu, spre miezul nopţii. Pleacă ei, se apropie… aud ceva fornăind… Crapă o ţâră uşa… Aoleu! Dracu la noi In casă. Ies ţipând: „Nea Dumitre! Nea Dumitre!“ Fuga înapoi Ia Dumitru Murgilă. – Ce e, mă? – Ghiavolul, la noi.

389

390

MARIN SORESCU

– Vedeţi-vă, mă, de treabă. Stai, mă, să deschid eu, Dacă vă e aşa frică, văd că tremuraţi ca varga. Deschide, iapa acolo. O scoate binişor. – Bine, mă orbeţilor, cum nu băgarăţi voi de samă Şi-nchiserăţi iapa în casă? – Nu fu, mă, nene, nu fu. Ce, eram chiori? – Fugiţi, mă, de aci, că se furişă printre voi… Şi nu băgarăţi de samă şi-o-ncuiarăţi aci… (Parcă ar fi fost o mâţă ceva, ori vreo găină.) Ala abia se stăpânea Să nu pufnească în râs. – Vă mâncă mălaiul a iapă! Păcătoşilor! Altă dată să luaţi bine sama când ieşiţi Să nu se mai strecoare pe lângă voi… Ei, doi copii, trăiau şi ei singuri acolo. Ce mâncau? Lapte de bou. Se facea din seminţe de dovleac Uscate bine-bine, printre sobă şi le pisau mărunt, Ieşeau şi le vânturau, se duceau cojile, Şi rămâneau numai sâmburii… „Ce vânt bun! ziceau. Ce mai Vântură!“ Vânt bun de vânturat seminţele de dovleac. Şi le fierbeau până se-ngroşau ele aşa, Se făceau ca un lapte covăsit. Mâncau cu turtă, săracii! Se făcea şi din seminţe de cânepă. Ala era mai cu miros. Mirosea a cânepă. Ăl de dovleac era mai bun, Şi copiii lui Ionete asta mâncaseră şi ei atunci seara, Lapte de bou din seminţe de cânepă. Aşa zicea Murgilă. – Mă, ce mâncarăţi voi ? – Păi lapte de bou… – E, de-aia nu văzurăţi voi iapa! că laptele ăsta îţi Dă un fel de nărozie la cap. Fuserăţi panci. Ce se mai mânca atunci? Sfecle coapte, Mălai râjnit, urzici greceşti, dragavei, făsui sleit,

LA LILIECI

Urzici. De la Florii încolo nu mai pui gura Pe urzici, că se mărită. Cresc atâta şi le Dau spicele. Se zice: urzicile sunt Măritate. Uite, mi-e dor de mâncărurile alea…

392

MARIN SORESCU

MĂCIUCHIŢA Un om scund şi vânjos, cu capul mare, Fusese împuternicit de Comitetul provizoriu Să lichideze câinii. „De ce?“ întreba câte un om. „Fără nici un de ce“, răspundea. Se credea că ei ar fi o piedică în ridicarea Satului la nivelul oraşului Craiova, Şi că unii mai şi turbează. De altfel împuternicitul – îl chema Goage al lui Spartu Nu mai explica la nimeni de ce le Intră în curte şi se pune cu parul pe câine. Dacă erau legaţi, venea şi-i omora în lanţ. După aia, lumea le-a dat drumul, să-ncerce să se apere De nebun, să fugă, să se ascundă. Azor al nostru presimţise evenimentele şi o ştersese De-acasă, Cam cu vreo lună înainte. Aveam o turturică într-o colivie pe prispă, El nu ştiu cum a desfăcut colivia şi-a mâncat Turturica. Nicolae, când l-a văzut plin de pene: „Aoleu, zice, Ce făcuşi! Să vezi ce-ţi arăt eu ţie!“ Şi câinele de frică, ori de Ruşine, a fugit din curte şi-a dispărut. Nu l-am mai văzut niciodată. Multe zile l-am aşteptat, mai ales seara după ce Ne ridicam de la masă, ieşeam cu mămăliga-n curte Şi-l strigam, gândindu-ne că trebuie să apară de Undeva. N-a mai venit. (După o vreme l-au găsit mort în cimitii

LA LILIECI

393

Se târâse până la mormintele alor noştri). Acum începuse campania asta contra bietelor Făpturi ale lui Dumnezeu. Nea Miai, cum era el bătrân şi neputincios, Avea un câine tot ca el, abia se târa. îl chema Scandal. M-am nimerit acasă când i-a venit rândul. Goage a venit de la deal, c-o măciucă în mână şi o Bâtă la subsuoară. îşi lungea gâtul prin curţi, să vadă mai bine, Ori dădea cu bolovani în poartă, în uluc, să sară Câinii. Al lui Nea Miai tocmai ieşise şi stătea la umbra Dudului lui Nină. Ieşise pe uliţă şi şedea şi el La umbră. Ăsta a trecut la vale, l-a văzut. La urmă s-a întors Şi-a dat de-a azvârlita cu ghioaga. Avea putere mare, câinele n-a mai putut să se mai ridice, A început să schelălăie. Atunci Goage l-a ajuns şi s-a pus cu bâta pe el. Câinii mor foarte greu. Chiar când crezi că li s-a Scurs viaţa, Numai ce-i vezi că se ridică şi-ncep să-şi lingă Rănile. Când omul se oprea, să se mai odihnească, Dulăul cu capul spart şi plin de sânge Roşu, exact ca de om, încerca să se doftoricească Singur. îşi băga laba-n gură, scheuna, gemea, Numai că nu plângea. Am început să chirăim noi copiii – vreo trei-patru Am strigat după ajutor – oamenii toţi erau pe câmp La muncă. „Dăm din coate pentru cote“, se căina, glumind, Al lui Chirimenţu. Cotele erau foarte mari, Nu producea pământul nostru atâtea bucate câte Trebuia să dea fiecare. Dar ei tot mai sperau în vreo minune, c-o veni altă lege… Cum să-şi dea ei ultima bucată de la gură şi

394

MARIN SORESCU

Să mai rămână şi datori, după ce s-au spetit muncind? Şi datori la cine ? La Dobre, la Tudorani, la Cercelaru, care nu le-au dat nimic, şi nici nu se Ştia bine ce dracu i-a apucat de-au devenit aşa de Lacomi. „Ăştia trebuie să fie vânduţi nemţilor!“ „Goage, du-te-n prispă pe mătură! a strigat Piţigoi, Pitit după o ulucă. Ce-ai, bă, cu el, bă, turbatule?“ „Mai omoară şi pe prica mă-tii, fir-al dracu de Bolboiat!“ Am început toţi să-l ocărâm şi să dăm cu bulgări El începuse o altă rafală de lovituri. L-a Atins un bolovan, s-a întors şi când a rânjit la noi Şi ne-a arătat ciomagul înroşit, am fugit de ne Sfârâiau călcâiele… După ce-a considerat misiunea îndeplinită, A plecat, fluierând, pe drum la vale, Convins că satul se va îmbogăţi prin acţiunea lui De stârpire a dăunătorilor. Scandal s-a mai canonit până la chindie. Veneau oameni de la muncă, se duceau, se uitau La el şi comentau. Unii ziceau c-ar fi cazul să-l Dea în judecată pe bătăuş. Dar unde ? Dacă el Pretinde că e trimis de Comitetul provizoriu? Şi chiar venise într-o zi cu unul de la primărie, Cu Cercelaru, care spusese că Goage e „împuternicit“. „Da, ăsta e împutrezicit să ne omoare câinii, ălălalt Imputrezicit să ne ia grâul de la arie, ălălalt Să ne măsoare prin curte – de unde, Păcatele mele, Atâţia? Când răsăriră toţi pe spinarea Noastră?“ a zis nu ştiu cine. „Bă, ăsta e semn rău!“ intră în vorbă şi Bag-Samă, om harnic, Năstrăpaş, iubea animalele. „Se scufundă pământul – adaugă ţaţa Măria. Ori se

LA LILIECI

395

Scufundă, ori ni-1 ia. „Cine să ţi-1 ia?“ „Uite De-ăi ca ăsta!‘ Goage trecea fluierând. Mai omorâse Vreo doi în Nătărăi la vale. „îl mâncaşi fript, nene!“ zice Cazaca, arătându-i hoitul. „Taci din gură, ţaţo! Că dumneata nu ştii încotro Se-ndreaptă lumea, răspunde el cu arţag. Dumneata n-ai Făcut o şcoală de trei luni, ca mine, să înţelegi ce E aia luptă de clasă, Şi că numai stârpind răul din rădăcină putem pogresa.“ „Ce spui tu, Franţ? Sare mama indignată. Bă, tu ai Făcut o şcoală de trei luni şi-ai învăţat să omori câini, Eu am făcut şcoala toată de cinci ani, Că atât se făcea pe vremea mea Şi ştiu că nu vă dă nimeni dreptul să intraţi în bătătura Omului, să tăbărâţi pe ce găsiţi în curte!1 „E, aia e şcoală veche, nu se mai nimereşte cu Vremurile de azi. începem transformarea revoluţionară a agriculturii, în pofida chiaburimii!“ – Ptiu! Ucigă-te crucea! Hai, mă, acasă. Mama m-a luat De mână. Oameni buni, dacă n-o să-nfunde ăsta puşcăria, Să nu-mi mai ziceţi mie pe nume. Şi către al lui Spartu: Du-te şi pune şi tu mâna pe sapă, golane, şi la urmă Să-i faci pe-ăi de sunt harnici chiaburi, şi să vorbeşti De agricultură, tu care nu ştii cum se-ngroapă cuibul. Om mai trăi şi-om mai vedea. Hai, mă, acasă, ce tremuri aşa? Ei, ce e? Un câine bătrân. Tot trebuia să moară, Şi-şi făcu unul de lucru cu el. Tu ce căutaşi, să te uiţi ? Ce te-ncontrezi cu nebunii? O să mai auzi tu de ăsta, Dacă nu l-or ajunge blestemele lumii… – Dac-o să mai auziţi voi lătrat prin sat… se lăuda Al lui Spartu… Şi-a plecat la primărie, să spună câţi A stârpit şi cum a spart norma.

396

MARIN SORESCU

„Cine ne garantează nouă că după ce termină câinii, N-o să ne dea nouă-n cap?“ zicea Mitran. „Intră în curte şi ne ia tot, filozofa In urma lui Bag-Samă“ (Nae Seder)… „Ba tocmai de-aia-i omoară, ca să poată cotrobăi în voie, Să-ţi ia vite, car, plug… Ce, crezi c-o fac aşa fără plan?“ „Ei, chiar aşa?“ Toţi aveau dreptate, fiecare în felul lui. Toate S-au împlinit. Şi ce-a zis mama şi ceilalţi şi ce-a preconizat Goage al lui Spartu, care făcuse o şcoală de trei luni la Şimnicul-de-Sus. El s-a certat cu cumnată-sa, când treceau printr-o Pădure, A scos cuţitul de la carâmbul cizmei şi i-a tăiat gâtul. A intrat la puşcărie. …Vai de capul lui! I se dedase mâna pe crime… Când a isprăvit câinii, Ar fi tot omorât… Iar satul a intrat într-o linişte mormântală. Toate câte s-au făcut mai apoi – şi bătaia celor cu Pământ mai mult, a mijlocaşilor care şovăiau, îi băteau Să nu mai şovăie aşa, ce dracu! Şi ridicarea unora, noaptea, cu maşina neagră, Toate acestea, pe care le-am Prins la ieşirea din copilărie, au fost asociate în mintea Mea cu măciuca, bâta lui Goage. A doua zi, nea Miai s-a rugat de nepotu-su Ilie să-i târască Ăl câine la baltă în vale şi să-l îngroape.

LA LILIECI

BĂTRÂNII Era Chişu (străbunicul ăstora, de scăpase de la holeră) Apoi Dincă Toţu. Stau toată ziua la cârciumă. Ei şi cu Deliu ăl bătrân Când se lumina de ziuă, ei treceau la cârciumă, Ca la servici. Beau acolo câte o cinzeacă. Tăinuiau. După aceea mai luau una. După aia nu le mai numărau Şi plecau seara Beţi, făcând din şanţ în şanţ. Şi se ţineau copiii droaie după ei. Şi-i strigau: „Ghipa mera, zdup!“ Şi Chişu se-ntorcea şi da cu ciomagu după ei. Şi copiii fugeau, până-şi lua ciomagul el şi pleca mai Departe. Şi ăia iar după ei. Şi aşa, până treceau de biserică. Şi lui Dincă îi ziceau: „Ciocea bea, Ciocea plăteşte, Ciocea sare iepureşte“. Ciocea sta acolo, în locul bisericii. Şi-a vândut locul lui Gheorghe al Stâncii, şi ăsta l-a donat, ca să se facă biserică. Copiii erau ai lui Ceapă, ai lui Teslaru şi-ai lui Munteanu. îl pândeau: „Să vezi că vine Ciocea de la deal“. Moşii erau mici, izâniţi, trenţuroşi şi beţi Şi mergeau din şanţul ăla până-n ăla. Mai dau să cânte, dar ce să cânte?

397

398

MARIN SORESCU

Gheorghe Banţa avea o casă joasă. Şi Bănţoaica, cu mumă-sa, stăteau în pat Cu vigurile de pânză şi croiau cămăşi. Le dădeau fetelor de coseau pentru băieţi, că aveau cinci. Pe tata lui Gheorghe Banţa îl chema Nicolae Banţa… Să fi fost născut prin 1820? Mama şi-l aminteşte mic, Şezând la foc pe-un scăunel cu trei picioare şi Fumând din lulea. „La faţă ştiu că era roşu, dar barbă: avea, n-avea?“ spune. Părul îi era alb şi inelat, lung până înspre spete. Pe foc erau copaci Şi oalele mai pe la deal. Bănţoaica era din Floreşti. Avea moşie prin Bălceşti Şi frate-su, Petruţ, era perceptor, de cotea vinurile Şi rachiul. El e ăla de-a ars într-un beci.

LA LILIECI

DUPĂ UNTUL PĂMÂNTULUI I E o buruiană de are rădăcini în toate părţile. O răzui şi-o pui în spirt. Da’ până-i găseşti rădăcinile, sapi cu târnăcopul O jumătate de metru. E bun de reumatism untul pământului. „Mai încearcă, mai încearcă, Eu m-am făcut Bine din untul pământului Anica lui Dârmon era căzută rău, Ce mai, o făcuse reumatismul harcea-parcea, Dărăpănată de picioare, nu alta. întâi se-ncălţa, se oblojea bine şi pe urmă Se băga-n pat; ori, când păşea, întâi îi venea Să pipăie cu mâna locul, unde punea talpa, c-o dureau şi Tălpile. „Gata, zice, am dat de leac.“ II Şi-a luat un târnăcop mare Şi-a pus un chepeneag, un gluguş, de-1 punea ea în cap, Ca oamenii când pleacă la drum, era de sac, Că ploua aşa o ţâră, şi tipa-tipa… tocmai în Vâlceaua Bonii! Aşa, peste vale, sui dealul şi-apoi Mergi, să tot fie trei kilometri De câmp, că tot Seciul ăla, dacă-1 iei în picioare, Oboseşte

399

400

MARIN SORESCU

Un om sănătos… Ajunge ea în vâlceaua aia, unde Auzise C-ar creşte untul pământului. Uită-te-ncolo, Uită-te-ncolo. Buruieni peste tot, Iarbă mare, vizdei, buruieni de tot soiul. Părul porcului (uite-acum n-am mai Văzut nici de-ăla), paţachină, de se face ceai De paţachină din ea, bun să-ţi dea drumul, Să te descuie la burtă, mai era crânceş. Mai pe coaste, mai dădea şi peste câte-o cătuşnică, De-i mai zice şi salbă seacă. Şi la urmă nişte copii care păşteau vacile Pe-acolo şi-i rugase ea s-o ajute, îi aduceau ba Alion, ba troscot: – Asta e, gagă? Se uita Anica: „Nu, mumă“. Ba sovârf; „Da’ ăsta?“ „E, floarea asta mov şi chitată e sovârf!1 Ba dârmotin, de-i mai zice şi udul calului, Da’ untul pământului – neam. „A dracu a lu Gâfotă, Ea m-a trimis aici!‘ Ia-ţi târnăcopul la spinare, Pune-ţi chepeneagul în cap şi târâie-te până la Vâlceaua Fetii. C-ăla nu se mai putea numi mers, era un canon. Ajunge. Acolo dă peste rostopască, talpa-gâştii, iar Cătuşnică, iar potroacă. La urmă, cum căta aşa pe Brânci prin iarba udă, că dacă apuca să se aplece Era greu să se mai îndrepte, pregeta, Dă de fierea pământului. Unde creştea fierea pământului nu găseşti untul Pământului. Găseşti unt de râmă şi unt de fier. Du-te-n Stava. N-a mai luat-o prin porumbi, Că odată i s-a făcut frică, dac-o mănâncă lupii? A ieşit pe la drumul ăl mic şi-a apucat-o la deal, Pe la perii lui Pătru. Acolo-n Stava, când să Intre-n pădure, Numai butuşine, numai tufe aţânate, ea

LA LILIECI

S-a-mboit de-un clenci, un şteap ceva şi-a căzut. Până să dea de unt, se făcuse toată numai gioavlă. Dă peste ea o femeie, care venise la lemne. – Ce tot giormăneşti, ţaţă Anică, pe-aci ? că te Caută moartea pe-acasă pe su’ pat. – Pe dracu, leică! Uite nu mai poci de oase. Mai ales pe la-ncheieturi, ozâcă nu mai e unsoarea Aia de pe zgârcituri, că parcă se freacă os pe os. – Ş-atunci, de ce nu stai deavu acas’ şi-o iei Peste câmpuri? Doamne, mânca-ţi-aş gura. – Râzi tu, da’ o s-ajungi. M-a scos durerea din casă, Romantismul. I-auzi că de la maica Râma mi se trage. Că ea o fi stat mult cu picioarele-n apă. Umblu după untul pământului de-azi dimineaţă şi Parcă merg de-un an. Uite, o buruiană aşa şi-aşa, de are rădăcini Adânci şi pe-alea le răzui şi le bei. Tu n-ai văzut Pe-aici ? – Nu, eu ştiu o buruiană de trecătură. Rădăcina miroase a cuişoară. E pe Cioarecu, Tomna-n partea cealaltă, într-o săptămână ajungi. – E, de trecătură-mi arde mie acum! Da’ tu de ce venişi pe-aici ? – După târşuri. Car lemne cu capul, fir-ar al dracu, Că dacăam vândut boii, să iau mălai… – Fată, uite care e povestea. Du-mă de-aici, Că nu mai poci. Uite mă gâmfai toată, se puse şi-o volvură, Un vârtej aşa Şi nu mai pot mişca, mă ia vântul. Păi, cum să te iau, gagă Anică? Poate-aşa Să te duc de mână. – Nu, mă iei în cap, ca pe lemne, în spinare, Cum ai vrea, mă legi cu betele, ca să nu mai mişc Picioarele du-mă cum ai duce un căpătâi de

401

402

MARIN SORESCU

Lemne. Ţi-oi plăti cât ceri. Scoate-mă de-aici, Mor aici, mă mănâncă viermii prin ududoaie. – Nu, că să vezi că eşti grea… eşti şi udă… Nimic, Anica a pus zăpor, că ea nu mai poate S-o ia din loc Şi dacă o lasă-acolo, se-ncarcă de păcate, că ea moare. A legar-o aia cu betele şi c-o târsână de Strângea ea lemnele şi-a luat-o pe umeri, ca Pe-un buştean, o mai muta, când pe-un umere, când pe Altul. La urmă, a mai pus-o şi-n cap, că era mai Obişnuită să ducă greutăţi în creştet. Baba era grea, domnule, şi Rada asta voinică. S-a Uţupănit cu honcita Şi aşa a apărut în sat, cu ea în cap. Asta care o căra gemea şi ailaltă, Cu mâinile şi picioarele Legate, ca să nu se mai bâţâie şi s-o doară, O căia de sus, Că e necăjită, că e şi ea văduvă şi toate greutăţile Pe capul ei. Şi din când în când ofta si zicea: „Mă miram eu să fie untul pământului în Bulzeşti! Mă miram eu să dau de untul pământului în Bulzeşti, ce n-am văzut în viaţa mea, untul pământului!“ – Gagăă, nu mai vorbi atâta, nu mai taroşi, Că mai atârnă şi vorbele! Mă dedei Dracu, o să merg de-acuma numai cârmiş pe linie, Ca Victor. Poate-mi cad şi muşchii, altă belea. A tăcut aia mâlc. A dus-o aşa acasă, a dat cu ea-n Prispă. Şi-a strigat la ai ei: „Uite, v-adusei un căpătâi De lemne. Da’ să n-o puneţi de-ndată pe foc că e udă, S-o ojijiţi întâi, că nu arde“.

LA LILIECI

– Da-ţi fură ceva de-o legaşi aşa? Doamne, că noi N-o ştiam hoaţă. – Tăceţi, mă, că-şi făcu pomană cu mine. Bogdeaproste. Daţi-i femeii o tebeică de mălai, că mă scoase din Gura iadului. – Lasă, gagă Anică, mălai mai am. Te adusei… pe ajutate. Uite, muream şi nu ştiam Cât de greu e omul, Ce anevoie e să ţii şi-o muiere. A plecat râzând, da’ văietându-se de oase. Machea, reumatismul s-o fi luând? se gândea. Că parcă mă văd, mâine, poimâine De-a buşilea, prin vâlcele, după untul pământului.

403

404

MARIN SORESCU

STÂNJENUL – Mă, ţi-aş da eu mai mult pământ (Erau pe câmp la o măsurătoate), dar, iote, nu mai am Stânjen să măsor. Căleai pe el şi mi se rupse. (El de hoţ îl rupsese.) – Nu-i nimic, măsoară cu mine. Sunt eu mai mic de-un stânjen, Dar treacă de la mine. – Bine, mă. Cum să facem, să stai drept? Iote, te leg de blana asta. Şi l-a legat Cristea pe frate-su cu cureaua de-o scândură Şi-a-nceput să măsoare cu el – cu stânjenul. Şi-ntreba: – Mai vrei? – Hai, mai dă o ţâră. A măsurat aşa o litră de loc şi răstignitului i-a venit rău, I-a căzut sângele-n cap, cum îl tot întorcea aşa în cap Şi-n picioare. Ori i s-or fi încurcat maţele. Geme: – Mor! Gata! – Mă, mai vrei pământ ? Nu e nimic, mori, te-ngrop aici şi termin şi problema cu Mejdina. Nu voia să-l dezlege neam. Au sărit oamenii, care erau cu Vitele. „Ce faci, îl ucizi, mă, pe frate-tu? Noi credeam că glumiţi.“ „Ce să glumim, ne certăm de mult pe-o mejdină, Fir-ar a dracului şi el nu se lasă neam!“ – Cum să mă las, să-mi iei tu din dreptul meu? – Bine, mă, altă dată îţi vin eu de hac!

LA LILIECI

405

I-a dat drumul, era mai roşu ăsta de măsurase, Roşu de furie, decât cel ce fusese stânjenul. Acestuia îi era rău şi se făcuse ca pământul. „Mă, da’ vrăjmaş frate mai am“, a zis. Aveau pământ pe-acolo pe la Secuieşti. Pe-acolo Măsurau mereu. După aia, n-a trecut mult şi l-au găsit mort pe-un deal. Fusese cu caii. Adormise noaptea cu capul pe Mejdină Şi cineva s-a dus şi i-a dat cu securea-n cap. L-au găsit rece acolo, cu căpăţâna pisată pe mejdina aia. Şi s-au dus jandarmii şi-au întrebat-o pe nevastă-sa: – Cu cine nu s-avea bine bărbatu-tău? Şi ea a zis: numai cu frate-su era certat. S-au certat pe mejdină, pe pământ. Era să-l omoare-odată. L-a legat de-o scândură, De-un stânjen şi-a zis: „Ia să măsor eu cu tine moşia ta, Să vedem cât îţi mai trebuie de la mine“. Fiecăruia i se pare că ălălalt are mai mult. Şi l-au luat atunci pe Cristea cu nevastă cu tot. Şi-au venit cu ei la jandari, aci. Şi s-au vorbit jandarii: „Mă, până a veni ei, Du-te tu colo-n beci şi bagă-te într-un butoi“. Erau nişte butoaie fărâmate. Şi pe urmă i-au închis şi pe ei acolo. Arestaţii au început să vorbească. S-au uitat pi colo, Dar în butoi nu le-a dat prin gând. Era şi noaptea. „Bine, a zis muierea, nu ţi-am spus să speli săcurea Şi să lepezi nădragii ăia?“ Atât i-a trebuit. A ieşit jandarul peste ei şi a strigat: – Ăştia sunt! Cristea, când l-a văzut cu puşcă, năpustindu-se din butoi, L-a bătut cucul. L-au judecat şi l-au condamnat: 20 de ani şi o zi.

406

MARIN SORESCU

A făcut 20 de ani, mai avea o zi. Ce e o zi ? Douăzeci şi patru de ore, tai douăzeci şi patru de grunji din munte. S-a dus băiatul să-l ia, crescuse mare, şi el Atunci n-a mai avut putere. Ziua asta nu le ajută. Care cum aude: „Aoleu dacă i-a dat şi o zi, Ala moare, nu mai iasă de-acolo“. Şi fiul lui Cristea era acum bărbat, îl crescuse unchi-su Dumitru. Era de-o seamă cu tata. Şi când s-a dus la Ocnă, tocmai închisese taică-su ochii. L-au îngropat acolo, In munte. Au pus sare pe el, ori cum o fi cimitirul la ocnă. Ce înhumat o mai fi şi ăla? L-au sărat! Nevasta lui Cristea se îmbolnăvise, după ce l-au închis pe el. Şi-a murit, atunci, la un an-doi. Au rămas trei copii, Două fete şi-un băiat. Aşa şi povestea cu stânjenul.

LA LILIECI

407

NUNTĂ LA PICIOROGA Era o fântână – spunea baba. Era acolo hora, într-o zi de Paşti. Şi toate fetele gătite, cu sălbi mari, Cu pestelci, cum se purta atunci. Jucau şi petreceau la horă. Şi-odată s-au ivit turcii, de la deal. Un pâlc de turci, călări, veneau ca hunii. (Şi când veniseră hunii – veneau ca turcii.) Şi ele, fetele, s-au speriat şi-au fugit Spre fântână. Era o fântână mare, cu ciutură. întâi a sărit una, ţipând. După aia a mai sărit alta, la urmă au început să S-arunce-n fântână, care mai de care. „Turcii! Turcii! Dacă ne prind, ne iau în robie!“ Nu mai puteau de frică – vedeţi ce spaimă băgaseră-n Populaţie, de sau repezit ele aşa ca oile, să se-nece în ziua de Paşti! Şi erau toate gătite, cu flori pe Ele, cum se făceau, vâlnice de-alea. Primele or fi murit înecate, celelalte de izbitură ori înăbuşite şi s-a umplut fântâna până sus, Se făcuse ca o scară de trupuri de fete, Spre fundul pământului. Fântâna se afla cam la hotarul Bulzeştiului, spre Dobreţ, la locul numit Picioroga. Când s-o fi petrecut ? Mamei i-a spus întâmplarea soacră-sa, Maria Cornea Sorescu, Baba mea.

408

MARIN SORESCU

Ea o auzise de la părinţii ei, Drăghicioiu. (Baba era născută prin 1860) Şi aceia au auzit-o din tată-n fiu. Să zicem că în jur de 1650. Povestea e încă vie, adică mai pâlpâie într-o jumătate de Comună, La Gura Racului şi Năstăşeşti, dar se stinge încet-încet. Cam zece rânduri de oameni ţine un sacrificiu De-acesta colectiv. Noi fântâni, noi trupuri tinere, noi jertfe. O fi existat, o fi ţâşnit din ciutura asta înfundată şi vreun cântec Dar acum nu-1 mai ştie nimeni.

LA LILIECI

MĂRTURISIREA Când a murit Mitrică…, înainte de asta a spus oamenilor. Aşa spun când mor. îşi spun păcatele… îşi aduc aminte – şi să nu plece cu ele, Şi ăsta zice: – Mă, eu şi cu… (aici s-a înecat) L-am omorât pe Georgică… – îi! face o femeie ducându-şi mâna la gură. Păi, nu s-a spânzurat? – L-am spânzurat mort. întâi l-am omorât. Cum? L-am strâns întâi de boaşe. Adormit. Aşa l-am luat. Buuun! L-am strâns de boaşe, La urmă l-am strâns de gât – Unul di colo şi Unul di colo. La urmă l-am spânzurat cu cureaua. (Avea curea cam lată Ascuţea briciul de bărbierit cu ea, eu ştiam) Să se creadă că s-a spânzurat. El dormea acolo – avea dinvale de casă un patul, Nu era terminat – încăpriorat aşa – o podea, Şi-acolo-şi făcuse un pat, de dormea el vara. Asta e – atât a fost în stare să spună Mitrică. Mai mult n-a mai putut. I s-a luat şi vrutul şi pututul – Mi-e sete, zice, – Huo, bea-te-ar coaca! Ho! Că ţi-oi da apă, A sărit Mariţa de la moară, care credea că murise de ieri, Dealaltăieri, că se chinuia de mult, Şi venise la pomană.

409

410

MARIN SORESCU

Da nevastă-sa… cum nu v-a auzit pe voi atunci ? Că dormea şi ea în prispă… Când s-a zbătut ăla… – Taci fă, noroado, c-or fi fost înţeleşi. Din cauza ei l-au şi strâns de boaşe. – Mă, închinaţi-vă, că uite, nu poate ăsta să isprăvească, A ţipat nu ştiu cine. Parcă o aud şi acum pe Riţa, jelindu-şi copilul pe vale: „Se spânzură Georgică! Se spânzură Georgică!…“ Georgică o fi avut atunci 35 de ani. Se căsătorise c-o văduvă, venită de peste munţi, Ana o chema, frumoasă, da’ cam cu mâna moartă la bărbaţi. Ii mai muriseră doi. Şi lumea a bănuit. O bandă de orbeţi! I-au pus capul bietului om. Autopsia i-a făcut-o chiar taică-su, Care se dădea uneori şi veterinar. A constatat „moartea prin spânzurare“ a feciorului său, Şi cu asta i-au pus cruce, după ce l-au mai şi schilodit, Mort. – Tăceţi, mă, dracului din gură, Că Mitrică vrea să mai spună ceva. Sişt! (Tot Mariţa de la moară) Muribundul se sucise pe-o parte, acolo pe laviţa lui. – Copileţii se plivesc şi se dau la vite… – a-ngânat (Sau poate o fi zis altceva). îi ieşiseră pete vinete pe faţă, Şi sudoarea aia, rece, de pe urmă. – E rău când mori? îl întrebă Chioveanu. Aplecându-se mult peste el, ca şi când Ar fi vrut să-i vadă în ochi că nu era adevărat Că făcuse omor. – Ţârţuriche… ceapa ciorii… neghină… încurcătoare…

LA LILIECI

Tăciune… – Ce ee? – Lohoane… grâul nostru e plin de lohoane… – Cuum? – A luat-o prin grâu în vale… Lozăşte, da’ bine că spuse.

412

MARIN SORESCU

OAMENI CU ARŢAG „Dă-mi rachiu să beau, fire-a dracu, Dă-mi rachiu!“ zicea Deliu Constandin. îl îmbrâncise cârciumăreasa afară Şi el da cu pietre, cu cărămizi, cu ce Găsea şi striga: „Dă-mi rachiu! Dă-mi Să beau“. Ştefănescu era cârciumar. El nu era aci Şi era muierea de vindea. Şi nu ştiu cum îl înşelase, îl minţise Să iasă afară şinchisese uşile, El fugea la deal şi la vale Cu opincile târâş – se ţineau doar într-o nojiţă de picior, Făceau fleaşc, fleaşc! şi el Fugea şi-njura: „Fire-a dracu, dă Rachiu!“ Muncea muierea cu copiii şi el sta la Cârciumă. Vindea câte-un bou, câte-o vacă. Tovarăşi de beutură erau Dincă, Toţu Şi cu Constandin Chişu. Aceştia erau clienţii lui Ştefănescu, din Noapte până-n noapte. Dădeau bună dimineaţa, când treceau la deal, Da’ când sentorceau seara, nu mai Vedeau nici să calce – Cădeau, se sculau, Se tăvăleau, iar se sculau, se luau de Mână şi copilandrii după ei:

LA LILIECI

„Ciocea bea, Ciocea plăteşte! Ciocea sare iepureşte“ – Au, fire-al dracu cu Ciocea al tău! Şi jap! după ei, când unul, când altul.

413

414

MARIN SORESCU

MOARE STRĂBUNICA „Mama mea, când s-a-mbolnăvit de-a murit, Cum a făcut? S-a dus în ziua de Crăciun la tămâiat, Numai în scurteică şi-n ghete. Şi, când a venit, a fript carne şi ce-o mai fi făcut Şi-a-mpărţit. Şi la urmă a luat-o cu frig Şi-a-nceput să-i fie rău. Şi-a-nceput să zacă O lua cu frig, cu frig…“ A şezut până în ajun de Anul Nou. – Bine c-am apucat să fac colacii toţi, Că dau lâştina pe lumea ailaltă. Bine că m-am grijit, zicea. – Ioniţă, ia să vezi tu de copilul ăla (Eu eram copilul, continuă Moşu, care stă pe-un butuc de plută Ciopleşte un ciomag şi-i povesteşte lui Ionică) – îmbracă-1, încalţă-1, Că de-acum încolo numai tu o să vezi de el, că eu vă Părăsesc. A murit în ziua de Anul Nou. Ce an? Nu e scris nicăieri. Să fi fost prin 1877. „Eram copil, auzeam tunurile la Calafat când băteau.“ Şi Moşu, după ce s-a sprijinit o vreme în ciomagul cioplit, afumat şi lustruit de mâna lui, S-a stins şi el.

LA LILIECI

415

FEMEI FIERBÂND COJI Femeile vopseau cu frunze de nuc, de arin, De stejar. Şi cu foi de ceapă. Fierbeau cojile. Unele vopseau şi cu lulachi. Şi cu funinghine. Lulachiul era un fel de vopsea ca scrobeala, albastră. Se punea în usucul de oaie, după ce se spăla cu Prima apă lâna. Cel mai mult se purtau cămăşi drepte. Cămaşa bună era „de sus“ şi se ţinea în lacră, în pod. Se lua de Paşti, de-un Crăciun, de-o moarte. De-o… era să zic răstignire. Şi, în afară de asta, mai avea fiecare câte două de purtare. „Cată colo-n lacră şi dă-mi cămaşa aia bună.“ Băieţii purtau izmene legate cu benţi jos. Şunca şi cârnaţii se afumau pe coş. După aia se puneau la grindă. Avea Ioana lu Panduru o faţă de masă lucrată în piezi. Era aşa însăbiată-n piezi. Fetele – câte o sălbiţă mică cu icuşari Şi-o salbă cu galbeni mari. La Buşnigă la vale se făcea horă. Asta prin 1910. Vine Anica lu Marin la horă şi nu ştiu cum a pierdut un Galben. A plecat fata neţinută de-acolo. Nu i-a spus decât mă-sii. Au făcut ce-au făcut şi-au pus Galbenul la loc, până să afle omul.

416

MARIN SORESCU

Mariţalui Mitrică Deliu avea 10-15 galbeni. Prin 1917 au venit nişte domni prin comune Şi-au zis că nu mai are valoare aurul, să dea lumea repede Ce mai are, că-şi pierde valoarea de tot. Şi dădeau ei câte 60 de lei şi lua galbenul. Au pigulit tot, oamenii proşti şi ăia hoţi. Cojoace, nu ţi-ar da în gând ce cojoace Erau! Dumitra Panduru avea o ipângea roşie Şi găetane, fie negre, fie albe. Era fără mâneci. Trecea la cârciumă. Cam bea. Şi noaptea târziu, când isprăvea, ieşea de-acolo Şi venea la ulucă la Gheorghe Ionescu şi striga în vale la Nevastă-sa, Să vină să-l ducă acasă: – Ioană! Ioană! – Haud, Dumitre, haud! – Sări cu lamba. – Acum, acum! Ieşea Ioana cu lampa-n mână şi cu poalele sumese, Sumese-n brâu. -Vii odată? – Acum, acum! Şezi acolo să nu calci în noroi. Şi cu ipângeaua a bună şi şuba pe dedejos. Croitorul lui era Udrea sau Budrea (Şedea de la vale de Codin.) Purta nădragi, tot aşa cu găitane şi cu ghizde. Sta mult acolo la cârciumă şi biata femeie trebuiasă fie cu Urechea la drum. Când dădea glas „Ioanăă!“, să şi sară Cu lampa, să nu intre Panduru-n noroi… Era noroiul până la genunchi. Ea putea prin noroi, dar el nu putea să meargă fără lampă, Că era om şi se murdărea. Tatăl lui făcuse parte Din panduri şi el era mândru de-asta. Se ţinea aşa mândru de

LA LILIECI

417

Gard. Ipângelele astea s-au purtat multă vreme peste haină, Ca o manta. Se urzeau sute de coturi de pânză, Câteodată făcea pânza trâmbă, aşa valuri. Intra femeia în război Şi ţin-te! Şi pe copii îi trimeteau părinţii după fuscei. Era o distracţie să te duci după fuscei. De iţe, după răşchitoare de dăpănat lâna, – Hai să luăm fuscei dupe Mătăsoaia. Şi tăiau nuiele mai groşorele de alun şi de corn. Le lăsau de se mai uscau, la urmă le râcâiau. Luţă îşi purta copiii numai în cămăşi de cânepă şi de in Punea câte-un loc de cânepă, unul de in, Toată lumea avea câte-un petec de cânepă, unul de in Mai de spor era cânepa. Femeile îşi făceau zăvelci, vâlnice, pestelci. Joiţa era slabă făcută leucă. Aşa pocâltită. De, traiul rău, copii mulţi! Da’ când îşi punea Pestelcile frumoase şi cămaşa… Când întârzia câte un copil, zicea: – Bine, mă băiete, nu mai veneai ? Te popânzălişi acolo! Dar-ar Dumnezeu să ningă pân’ deseară. Ea avea vite multe şi nosocea prin noroi, înota toată ziua Aşa, că era noroiul mare. Ieşea de la fântână – parcă o văd, Cu o vadră în cap, cu garniţa-n mână Şi cu mâna ailaltă pe fustă, o ţinea, Că avea o fustă lungă.

418

MARIN SORESCU

MANZĂŢIŞURI

Moşu îşi făcuse obor la fântână şi acolo stăteau vitele, Decât caii şi cu viţeii se ţineau în grajd. Maica trebuia să mulgă vacile şi nu putea pe amândouă Şi da drumul la viţei şi sugeau de făceau burtă. Aveau patru boi. Veneau toţi vecinii mai săraci: – Nea Gheorghe, te rog să-mi împrumuţi şi mie ăl car, Să târăsc nişte lemne… – Du-te, mă, şi ia-1 de-acolo din curte. Intra omul, lua boii, sălta jugul şi-i îndemna să se-njuge: – Ia-1, Surane. Hai, mă, ia-l! Şi boul băga singur grumajul în Jug, punea omul resteul, se suia pe suşlete şi pleca. îşi făcea treaba şi spre seară Venea şi băga carul în curte, la leau. Avea lumea vite multe – unii, nu toţi. Şi Gogiuman, care l-a omorât pe Grigore pentru-o mejdină, L-a lăsat într-un şanţ. Şi el avea vite multe. La urmă, după ce-a făcut puşcărie, A venit cam sălbăticit. Tăia la vite, făcea pastramă. Avea sub pătul mânzăţişuri, acolo le ţinea. Şi odată s-a dărâmat pătulul pe ele. Când s-a sculat dimineaţa le-a găsit făcute pantă, Toate vitele alea. Ăstuia i-a mers tot rău.

LA LILIECI

SE DESPRIMĂVĂREAZĂ

419

I S-a luat după carele cu uium ale morarului. Fie că ei, chirigiii ăia, n-au vrut s-o pună în car, Fie că ea s-o fi sfiit – mergea după un car, Ţinându-se de loitră. Se făcuse noapte. Şi dimineaţa Ion, bărbatu-su, s-a dus şi-a-ntrebat Pe chirigii: „Mă, era după carele noastre, Dar n-am mai văzut-o de la o vreme“. A plecat bărbatul şi-a găsit-o deasupra coastei Racului. Degerase. II Era în vărsatul apelor. O vreme tăioasă, cu zloată. Se desprimăvărase, totuşi frig. Plecase să târguie pentru o pomană de şase luni A unei fete. Avea o vestuţă de lână mai veche pe ea Şi trecând la vale, s-a oprit la şcoală la fata ei, La Marioara, care era la primară, s-o ia pe-a ei, Că era mai nouă. Era desculţă şi c-un gâscan la subsioară, C-au şi râs copiii din clasă, când au văzut-o, Cum ţinea gâscanul. Ce să ştie ei ce sunt greutăţile vieţii! Ion a mers şi el până la Motoci, Dar acolo s-a-mbătat la Vijulie şi n-a putut să-l mai urnească. – Ioane, să ne despartă Dumnezeu. De-ar muri unul din noi, că nu ne mai înţelegem. Ea nu drăcuia, nu blestema, a zis numai atât.

420

MARIN SORESCU

Şi uite, parcă ar fi presimţit. Şi-a ţinut ea aşa în flaneluţa aia drumul tot, până la Craiova. A vândut gâscanul, a târguit ce-o fi putut şi ea Să ia de-o sută de lei, pentru pomană, şi la urmă Să se-ntoarcă acasă. Vremea păcătoasă, cum e în martie, aci soare, aci vifor. S-a ţinut tare până aproape de sat, aproape treizeci de Kilometri. Acolo a luat-o îngheţul, Cum era desculţă şi doar cu vesta aia subţire, de copil. A zis ca stă o ţâră jos, să se mai încălzească, Să-şi mai tragă sufletul. S-a-ncovrigat aşa la marginea Drumului, lângă un salcâm. Tuşea şi picioarele erau Cu opinci de gheaţă. Ce inimă or fi avut oamenii ăia De nu i-au zis: „Suie-te şi dumneata In car. Te vedem cam rău îmbrăcată, Cum să te ţii dumneata, o femeie, Cu mâna de loitră şi să mergi Leşinată în urma carului? Sau, să te învelim c-un sac, Cu ceva!?“ Nu i-au zis, ea n-a fost de-alea Obraznice să le ceară – Şi la un moment dat a scăpat Mâna de pe loitră Şi-a rămas în urmă… III Se-ntâmplă pe la noi să meargă oamenii desculţi şi iarna – Adică mergeau mai demult, când erau mai rezistenţi, Dar nici atunci nu un drum atât de lung. Când te mai duci pe la o vecină, pregeţi să te-ncalţi Şi-o iei fuga-fuga prin zăpadă. Odată a văzut-o aşa pe Rina, desculţă prin nămeţi

LA LILIECI

421

Şi cu tăciuni aprinşi în pumni, în spuză, Se dusese să ia foc de la Gogoşica. „Gagă Ioană, nu-mi dai şi mie un tăciune? C-am uitat să-nvelesc focul aseară şi mi s-a stins!“ „Ba cum să nu. Vino, fetico, da-n ce-1 iei dumneata? O tinichea, o tavă, o sapă veche, n-ai?“ „Nu, că iau aşa-n mână, că pui mai multă cenuşă Şi mişc mâinile şi sar tăciunii aşa-n sus Şi nu mă ard.“ Asta şi-a adus Ioana atunci aminte, cum a zărit-o pe aia. Ducând tăciuni în pumni şi alergând desculţă prin zăpadă. De la tăciunii aceia parc-a-nceput să simtă un fel de Căldură în oase. Mai visa, se mai trezea, visa în continuare Cu ochii deschişi. „Mă, te pomeneşti că mor aci!“ Nu mă târâi până-n vale, să strig la cineva. Mai era o Palmă de loc. Peste înc-o vreme, îi era tot mai bine, Mai cald. „Nu se poate, domnule, să mă prăpădesc, sunt tânără Şi-n putere!1 A dat să strige şi-a văzut un lup. Ieşise de la coada vâlcelii şi adulmeca aşa, mufluia. „Deger şi mă mai mănâncă şi lupii!’ Dihania a venit lângă ea, zburlită toată, sfrijită şi Lacomă. S-a oprit la doi paşi… „Uite ce cald suflă, Ce bine suflă lupul..!“ A privit-o drept în ochi, Dar blâhd şi cu înţelegere, nu aşa cum cred oamenii Că sunt fiarele. Sa întors şi-a plecat în salturi mari Peste mejdine. L-a pierdut din vedere, când a intrat în Pădurea Murgaşului. „Nu s-a pomenit la noi om mâncat de lup“ – s-a gândit Ioana, Cu părere de rău că a auzit că dispar lupii, Nu mai văzuse de mult lupi, acela cine ştie cum s-o fi rătăcit, Cum a scăpat din bătaia puştii lu Stângă, pădurarul. A dat să se scoale şi-a văzut că n-o mai ascultă Mâini, picioare, e toiegită toată, „Aoleu, nu mi-a dat în gând să mă fi prins cu mâinile De blana lupului, mă târa naibii până aci la nea Bonea.

422

MARIN SORESCU

Ce fac eu acum cu târguielile? Cum rămâne cu pomana de Poimâine? Mamă, ce vis urât avui! Se făcea Că… IV „Dar ăsta e visul mamei, al Bălii Ţin minte cum l-a povestit când eram mică… Ce, s-au terminat visele, stocul familiei, Visăm în reluare?“ Apoi participă la îngroparea unei salbe De aur, la furca patului – Şi-şi dă seama că nici asta nu e o faptă A ei… Şi, uite, s-a vărsat valea… Şi apa urcă până la ei pe coastă, Valea unită cu şuvoiul ududoiului Şi le iau patul şi dezgroapă salba Pe care vin jandarmii şi-o ridică După aia vine Ion, bărbatu-su, C-o damigeană de ţuică de la Vâlcea Şi beau toţi ţuică fiartă şi ei îi e cald Şi şuvoaiele o mângâie pe pulpe. Nu s-a nimerit să treacă nici un car, nimeni, Sau chiar dac-o fi trecut, ce să vezi noaptea, şi pe învârtejirea aia de zăpadă cu gheaţă? Ioana s-a simţit din ce în ce mai bine în flanelaşul Fetiţei ei, Ca sub o streaşină foarte caldă. Şi parcă începuse să Se zvânte pământul şi să răsară iarba. „Se desprimăvărează, acum chiar că se desprimăvărează, Iote, simt eu cum mă-nţeapă colţul ierbii aici la tălpi!“ Dimineaţa, când a dat de ea, era vânătă toată şi încovrigată şi cu palmele la gură. Parcă ar fi avut

LA LILIECI

Tăciuni în palmă şi-ar fi vrut să-şi încălzească Respiraţia. Om degerat în martie! Şi nu departe: deasupra satului, Unde se aud câinii hămăind şi vitele rumegând, mieii behăind!

423

424

MARIN SORESCU

GOGONEL ŞI PIPOTA – Ia pipota, Gogonele! Ia pipota, n-auzi ? Mă, n-auzi? Ia pipota, fir-al dnă cu znaga ta, Cu sufletul din tine! Erau mulţi la masă şi copiii se certau pe Bucăturile de carne din strachină. Frusina distribuia porţiile. La ăi mai mici fără oase, La ai mari – cotoi, piept. Ea, a bătrână, rămânea c-o gheară. Şi până la urmă o da şi pe-aia lui zăprâslea, Care se uita-n gura ei. Găina era mică, ce să le-ajungă la atâtea guri? Ei, nouă inşi, cu părinţii, doi, unsprezece şi cu Bunica, doisprezece. Unu mai lipsea să fie ca la Cina cea de Taină. Ei, dacă-ar fi mai trăit şi-ăl bătrân! Dar el de când se urcase la ceruri. Şi baba la fiecare masă se căznea să-i împace pe toţi. Iar Gogonel nu voia să ia pipota… Se supărase. – Bă, ţâvnosule? – Babo, ce e aia ţâvnă? Deasupra cozii la găini e o umflătură, unde cresc penele. Aia e ţâvna, târtiţa. Câte unele găini cântă cocoşeşte, se zice că li s-a Umflat ţâvna. Şi se încinge vătraiul în foc Şi se pune acolo Să-i ardă ţâvna, să nu mai cânte. – Atunci de ce-mi zice ăsta ţâvnos?

426

MARIN SORESCU

PE GARD I-a zis lu fiu-su… Torica, noru-sa, era gătită Să plece la Picături. Şi pleca şi băiatul babii cu nevastă-sa. Şi zice lu fiu-su: – Hai, mă, du-mă şi pe mine la biserică să mă grijesc, Că mor. – Fir-ar al răului cu sufletul lui care te-o duce! Că te-am dus de-o sută de ori şi te-ai grijit Şi n-ai mai murit. – Bine, mă, dacă nu mă mai ia Dumnezeu, ce să fac ? – Du-te singură. Şi s-a dus singură pe gard. Se ţinea cu mâna de fiecare ulucă, aşa. Mai sărea câte un câine, da’ când o vedea aşa de schiloadă, Aşa fără nici un cârstov, făcută cujbă, scoicită, Nici n-o mai apuca de deşte. Se dădea la o parte. Şi se uita la cer. Că pe copii şi pe-ăi bătrâni nu-i muşcă nici un câine. Şi s-a dus la biserică şi-a văzut-o cântăreţul Ş-a ieşit la ea. – Ce-ai, babă Iţă? – Sunt bolnavă şi-oi muri. Şi să fiu şi eu spovedită şi Grijită. Şi-a dus-o în biserică, popa a luat-o deoparte. – Babă Iţă, eşti spălată, eşti primenită, ca să te pot Spovedi ? – Ei, sunt spălată, mă primenii cu ce putui şi eu. I-a dat grijania şi când s-a văzut grijită,

LA LILIECI

Baba odată a dat ochii peste cap şi-a rămas aşa. A zis că să moară. A frecţionat-o popa, a frecat-o pe mâini, pe la cap. Şi-a revenit. S-a răzimat de-o strană. Şi-a zis popa cântăreţului: „Du-te şi du-o acasă, Tomo“. Şi-a venit noru-sa, peste o săptămână… – Ce, fa, n-ai mai murit? Că ziceai că mori. De ce n-ai mai murit? Că eu de-aia plecasem, Să te găsesc moartă. Acum are 96 de ani. E singură şi bolnavă, acolo acasă. Asta e aia surupată, de poartă o seceră în ea, învăluită în cârpe şi pusă aşa pe sub brâu, ca să-i ţină Maţele, că e surupată rău de tot, săraca.

427

428

MARIN SORESCU

AVOCATUL Ricuţa lui Patru vorbea singură. Asta era damblaua ei, Aşa se pomenise vorbind la lemne, la găini. Lumea îi zicea Avocatul Pentru că avea un glas ascuţit şi-o mare repeziciune în Rostire. Când se supăra, se ducea lângă furcile pătulului Şi tăinuia acolo. Toată taina le-o spunea furcilor. Şi a bătrână, tiptil, după ea cu ciomagul. O asculta, o Asculta aşa pe la spate şi odată ieşea în faţă: – Şi ce-ai, fă, aci, ce vorbeşti? – Ce? Ei ce? Vorbesc şi eu. Pleca a bătrână şi ea iar începea. Dădea din mâini, din cap, Sentorcea luând martore gâştele, se uita în sus şi Boscorodea: – Ce, fa, ce, nebuno? Ce-ai cu mine? Păi văzuşi! Am şi eu ceva, Iote îmi zise ghelbejita aia ceva. Baba se-ntorcea din prispă când o auzea: – Dă-te dracu, năroada lumii. – Ei, na, de-aia n-aveai tu treabă, venişi aci lângă mine. Toate evenimentele satului erau discutate In procesele ei de una singură. Toate cazurile pierdute, toate nenorocirile. Le deschidea Dosarul Şi pleda pentru cauzele pierdute. Odată – murise cineva din cătunul ei Din Mătăsoaia, abia-1 îngropaseră, Şi eram pe câmp cu vacile. In spatele unui mărăcine s-au auzit Glasuri şi gălăgie.

LA LILIECI

Am stat şi am ascultat. Un glas Ascuţit şi unul mai gros… „Da’ cum să-l iei dumneata – că Avea şi el casă, iote, îl căinează Acum toată lumea, da’ se poate ? Altă dată să nu mai faci“ „I s-au terminat zilele“ (zicea glasul Mai gros). „Da cum? Că era tânăr… Nu se poate, domnule, una ca asta..!1 „E, când îmbătrâneşti, ţi se mai strâng drumurile“ (Răspundea energic glasul cel gros). Ne adunasem mai mulţi copii Şi ascultam… Când ne-am arătat după mărăcinele Ăla înalt – Ricuţa, singură, Furioasă foc, dând din mâini şi mişcând din cap… Se certa cu Dumnezeu.

430

MARIN SORESCU

ESCADRONUL Seder tăia târşuri cu cuţitul la vatră. El toată Ziua tăia în casă. – Păi, ce faci cu cuţitu’? – Iete, fir-ar a dracu de săcure, că mi s-a stricat! Când o dregea, ori îi punea cineva coadă, el tăia lemne Cu săcurea pe prag. Acolo era tocătorul lui. Seder era crescut de o Grăuroaică şi făcuse la călăraşi Armata. A fost geambaş, ne-a ajutat şi nouă de fiecare dată Să vindem sau să cumpărăm boi. Bun năstrăpaş. Spre bătrâneţe, s-a prostit, săracu. Intr-o noapte îi zicea nevestii: – Scoal, fa! Scoal, fa, de fa-mi o azimă de pâine, Că vine escadronul de la Bălceşti de la deal. Că e concentrare. Când s-a sculat Anica, focul mare şi în Cuptor şi pe vatră şi prin casă – ardeau focuri-focuri Pe cărămizi, noroc că nu se-ntinsese. „Ei, ce să fac ? povestea femeia. I-am frământat o pâine Necernută şi-am băgat-o-n cuptor, că focul se arsese. I-am făcut pâinea şi el s-a culcat!’ – Scoal, mă. – De ce ? El uitase. – Hai, că trece escadronu. Hai să-ncaleci. – Nu ştiu. Mă doare la şerteaţă. încalecă tu şi du-te Că mie mi s-a sturât. – Ce să fie, că nu mai are oprovenie, Se văita Anica. Nu-i prinde gura de veste ce-ndrugă.

LA LILIECI

Eu nu mai poci de la secerat Şi el mă ia din vis noaptea, Să-i fac pâine că pleacă escadronul – îmi spune numai palarizări – Palarizată eşti tu. îmi dai câte-o… zămârcă De mâncare, o zămârcă şi mă scoli întotdeauna După ce trece escadronul. Cum să-l mai ajung eu, pe jos? (Şi escadronul lui trecuse de 60 de ani, Tot escadron visa.)

431

432

MARIN SORESCU

OAMENI PAŞNICI In 1913 au venit după care, să ducă provizii In Bulgaria. Şi i-au găsit cu boi buni pe Pătru Şi pe Ion Bălan. Veri. Nu ştiu ce-or fi pus în care. Şi s-au tot dus săptămâni, la vale, la vale, Să cate regimentul „întâi Dolj“, unde aveau o cunoştinţă, Un ofiţer de aţă, Constantinescu îi zicea. Hăis, cea! Hăis, cea! Spre Turtucaia. Se duceau ca la Tilişanca. La Ureava, măă! Şi până-au ajuns ei acolo, s-a făcut pace. – Ei, d-apoi când ne-am întors! spunea Moşu Pătru. Unde ne plăcea, dejugam şi păşteam boii. Erau numai care de pretutindeni. Ne împrietenisem cu Unii de pe la Podari, cu unii de la Sălcuţa, de la Galiciuca, De la Gighiera, de la Maglavit, De la Calopăr, de la Preajba, De la Lişteava, mai era un unchiaş De la Dăbuleni. Ce care aveau! Veniseră cu care cu ţăpi pentru arme, Alţii aveau care cu inima goală, pentru fân, Care în chilimii… (Ce faceau cu care în Chilimii la război nu ştiu.) Noi eram cei mai de la deal, Cei mai de departe De-aia nici n-am ajuns la timp… Da’ am văzut Dunărea… Ca când venise valea…

LA LILIECI

433

Numai apă. Şi-am trecut pe-un pod deplantoane… Aşa se zgâlţâia… în Bulgaria… ca pe la noi: Balcani. Şi bulgarii tot oameni… tot năcăjiţi şi ei. Bine că s-a-ncheiat Armistiţiul. Cu asta se întorseseră Ion Bălan şi cu Pătru, în car, din Bulgaria Cun cuvânt nou: armistiţiul. Ba chiar l-au botezat pe Unul născut în ziua aceea: Vasile a lui Armistiţiu. Da’ N-a trăit mult. Cu asta s-au ales ei Şi cu boii plimbaţi prin tot judeţul Dolj. „Bă, e cât o ţară! Are şi Dunăre? Are. Are câmpie de te-neci în ea? Are păduri mari? Şi, de-aici la deal, munţi Ca-n poveste, care de căzut cad în Gorj, în Vâlcea Da’ se sprijină cu umbra şi pe la noi. Deci sunt de toate la noi, da’ uite nu era pace. Ion Bălan a murit în 1919 de 59 de ani. Pătru, care era mai mic, a dus-o până Prin 1950. îşi mai aducea aminte că-i arătase cineva o hartă Şi Bulzeştiul… nu era. Mă, noi nici nu existăm. Noi plătim degeaba. Dăm nişte cote de pomană. „Care, mă? zicea. Dacă s-ar face morţii acum, Ar muri din nou. N-ar mai cunoaşte. Ce e zorul ăsta? Noi când băgăm în plug, noi nu mergeam Cu bota cu apă, noi mergeam cu bota cu vin. Acuşi să bei apă – şi n-ai nici pe-aia după ce-o bea. Ia uite păcătoşii, plecară la arat! Doar se luă zăpada şi pun porumbii. Porumbul se pune când înfloare porumbarul,

434

MARIN SORESCU

Ce-mi vine mie al Peagăi de-acum Cu pământu-ngheţat, să are? Nişte păcătoşi! Să bea apă.

LA LILIECI

COBORÂŞ La Ungureanca era o coastă foarte mare Pe Ungureanca, pe la Coza, pe Ţaclonu, Pe faţa Racului, Numai pante mari, pieptişe, răstorniş. Pământul parcă-şi aducea aici aminte de Piscurile care se vedeau uneori în zare Şi dealurile se sumeţeau să vadă munţii. Era periculos să cobori cu carul pe acolo. Lui Tropăneaţă al lui Grigore al Troalei I se rupsese lanţu de-mpiedicat. El era cam zgârcit, nu şi-a mai luat altul. Odată cobora cu carul încărcat Pe la Ungureanca. Şi când începe panta mai mare, De trebuia să-mpiedice, Odată se apleacă şi ia de spiţe. L-a văzut cineva. „Ce-o fi făcând, că n-o vrea să-l răstoarne?“ S-a dus lângă el. „N-am lanţ, fire-ar al deavu! Şi-acum trebuie să ţin de roată, Că se duce caru peste boi, îi omoară. Trebuie să ţin de el Să meargă până-n vale…“ Şi l-a dus, săracul, că era mare – ţeapăn Se proptise aşa în pământ, C-un picior înainte… Şi cu mâinile ţinea. „N-am ce-i face, Trebuie să-l cobor în vale.“

435

436

MARIN SORESCU

CAPUL ŞI OBLAMNICUL

I Curmul era o bucată ruptă dintr-o frânghie. Aşa, un curmete. Toate femeile-aveau câte-o bucată de-asta, Să-şi ia lemne. Parcă erau prevăzute cu spânzurători. Şi când le vedeai plecând pe coastă-n deal Cu el aşa-n mână, chitit, spre pădure, ziceai că sunt Condamnate, Se duc la spânzurătoare, cu ştreangul lor, de-acasă. Şi mai aveau o fustă ruptă, ceva, s-o facă oblamnic, Să nu le glodească-n cap. II Mă duc să iau curmul, să aduc vreo două lemne din deal, Că acum nu e nimeni în pădure – zicea Ciula. Hai, Mărie, hai, vere, hai să luăm vreo două târşuri, Că văzui eu pădurarul trecu la Craiova. Şi pleca în deal. Şi lua în cap câte o jumătate de car. Le lega, le scula-n sus şi se băga sub ele. Se proptea într-un genunchi şi cu ălălalt da brânci tufanilor De la capul ăl gros, să-i cadă-n creştet. Că potrivea înaine Capul pe jumătatea lemnelor. Potrivea capul şi oblamnicul. Şi când îi venea frunzarul ăla-n cap, zicea: „E, acum sunt ale mele“. Că era greu să le nimerească. La urmă mergea în genunchi, până se apuca de vreun lăstar, Să se ridice – se mai clătina, până să se urnească şi gata,

LA LILIECI

437

Pleca… E, să suie cu ele coastele înapoi… III Cobora-n Răculeţu, suia coasta Ţâclonului şi răzbea-n sat. Da cu ele-n curte, peste gard, doar clătina capul. Nu voia s-o vadă lumea, că intră cu lemne pe poartă. Ieşea apoi pe drum, să se uite dacă nu vine pădurarul. O zărea mama, roşie ca focul. – Nu ţi-e frig, Ioană, nu-ţi fu frigpe-acolo? – Ce să-mi fie frig, că mă-nvârti un vânt, fir-ar al dracu, De mă facu numai apă! Că se-nfoiau târşurile când bătea vântul pe-acolo prin Piscul ‘ţâclonului. „Ce să-mi fie frig, că sunt numai apă!“ Mai pe seară mai venea pe la noi, să mai tăinuie. Şi-odată se ridica şi pleca: „Mă duc să fac unchiaşului ăla – iote se duce soarele – Mă reped să fac focul, să tai o varză, s-o pun în tigaie“. Călea varză, asta cam mâncau ei. Dădea lumea gata, iarna, câte-o putină de varză. „Şi să-i fac o turtă. Nu vrea unchiaşul decât caldă, Că n-are gură.“ Ea, în schimb, avea doi dinţi de aur. IV în tinereţe o luase Dumitru la Bucureşti, Unde era el portar, nu ştiu ce păzea. O băgase şi pe ea la gunoaie pe stradă. A stat Ioana vreo doi-trei ani. Când s-a-ntors: – Dă-1 dracu de tămbărău, cumnată, că-mi da Câte două străzi să le mătur.

438

MARIN SORESCU

Toată noaptea trebuia să stai sculată, să mături. Că mai trece câte-un car. Câte-o baligă, câte-o frunză, Trebuia să te ţii după ele. Mai bine te duci colo la prăşit – şi dai cât e ziua Şi vii acas’ şi te culci. V Şi-acolo mai fusese băgată şi la o cucoană, un timp. Zicea: „Mă, fraţilor, se spăla aia, se spăla… Câte-un săpun dam pe ea. Fir-a deavului cu şalele ei, ce dracu avea pe ele, C-o frecam toată ziua“. – Cucoană, că ieri te-am spălat pe piele, Ce-ai făcut cu ea? – Eşti tu ţărancă, ştii ce vorbeşti! Taci şi dă aci pe spate. – Cucoană, uite şi eu am piele şi n-o mai spăl toată ziua. Da’ ce spălat e ăla, cucoană, că şi eu am piele Şi-o limpezesc şi eu câteodată aşa, nu stau să mă linciuresc Toată ziua… Când o vedeam, a dracu, că lua săpunul şi mă chema, Mă apucau frigurile. Pleca şi venea dimineaţa, veştedă Alihnită, cucăind, cu buzele viştite. Nu ştiu unde se ducea. I-am spus omului: – Hai, Dumitre, haidi acas’, că nu mai stau Acolo-şi pusese ea dinţii de aur. VI In general impresiile ei despre oraş erau negative. Zicea: – Nu e bine la oraş. Ici mănânci, ici te spurci. Nu e bine, la oraş mie nu-mi place. Să te duci dracu să mai aeriseşti târtiţa, cotu-n zăpadă. Stai în boarea aia acolo, în aburi.

LA LILIECI

439

Ozâcă de-aia-i venea ăleia să se spele toată ziua. Şi Ciulii de-aia-i plăcea pe câmp. Când o vedeai, ea ori pleca, ori venea de la lemne. Câteodată erau cinci-şase femei care suiau coasta-n deal, Să se aprovizioneze. Şi iarna, prin zăpadă, prin nămeţi, Ca iepurii abia se mai vedeau, nişte mogâldeţe. Au, săracele! Şi veneau răşghinate, Alunecau şi cădeau. Şi să vezi tu că nu luau nici topor. Aplecau tufa şi puneau piciorul colo la rădăcină Şi plesnea. Vai de maică de om ce scump plăteau căldura sobii. N-aveau care, naveau boi, pădurea era păzită, Iernile ţineau câte-o jumătate de an. Ce s-o fi ales de curmul Ciulii ? Săraca, a murit de şale. O durea-n şale. A ţipat un an de zile…

440

MARIN SORESCU

ÎMPĂLIŞATUL I De Crăciun n-aveau toţi porci căzuţi. Cei mai mulţi nu erau prea graşi, şi fugeau, Nu-i puteau prinde. Şi unii goneau porcul şi altul Cu securea gata, îi da-n cap, când venea-n dreptul lui Şi-l dobora şi la urmă îl înjunghiau. Ziceau că nu e bună carnea, dacă nu-i dai cu securea-n cap, Dacă nu omori aşa, dobitocul, din fugă, dacă nu e vânat. Atunci e bună carnea lui. Când vedeau vreun grăsun mai sprinten: „Aoleu, ce vânătoare o să mai facem cu el, în curte!“ II Şi nea Florea să-şi taie şi el porcul. Şi-a mai luat un om, să-l ajute. Acesta era-mpălişat, saşiu, se uita c-un ochi încolo şi Unu-ncolo. „A luat securea-n mână şi şi-a pus ochii pe mine“, Povestea nea Florea, râzând. Şi-a pus nărodul ochii pe mine, şi cu securea ridicată-n sus. Şi eu ţineam de porc. – Mă, tu unde vrei să dai: unde te uiţi, ori în porc? – Unde mă uit. – E, fire-al deavu, du-te de ci-ncolo, lasă-mă-n pace că tu te uiţi la mine. Dă securea-ncoa. Fire-al dracu, tu-n mine dai.

LA LILIECI

Luase nărodul securea, o ridicase şi cu ochii pe mine. – In porc dau. – Da’ de unde să dai în porc, tu te uiţi la mine. A plecat împălişatul supărat acasă. Am chemat alt om şi-nainte de a-1 pune la treabă i-am zis: – Mă, frate-meu, uite-te-n ochii mei, că-ţi controlez Cătarea, Că era să mă achite nărodul ăla de se uită-aşa.

441

442

MARIN SORESCU

LEANCĂ LUAT DIN CĂLUŞ I S-a dus şi Leancă, l-au găsit mort. Rămăsese c-un plimbat – şi cu litra de ţuică-n buzunar. – Ce-ai acolo, nea Leancă? – Duc şi eu la baba mea un pic de ţuică. Şi-acum am auzit că s-a prăpădit. Nu-mi venea să cred la-nceput Pentru că el… aoleo, ce zic? Mai trecuse prin asta. A băut la-nmormântarea unuia un chil de ţuică Şi la urmă murea şi el, cum ar veni în cinstea Răposatului. Oamenii de păziseră mortul l-au păzit şi pe el. Dar cu sfială, că nu erau siguri pe deces. Mai Murise o dată. într-o zi de Rusalii, fiindcă dormise beat şi fără pelin La brâu. Sculaţi deavu-n sus – se răstea Marioara la noi Că-1 luaseră pe Leancă din căluş şi vă ia şi pe voi. Noi pusesem capul pe pernă, o ţâră după prânz, dar N-aveam voie să dormim, după aia ne-am adus aminte Şi-am plecat să-l vedem pe Leancă. II Era pe prispă în bujdula lui, acolo, pe Trântoru-n deal. Era pe prispă, trântit jos, pe pământul gol,

LA LILIECI

443

Doar cu nişte gloanţe, nişte gloduri, sub el. Stătea trântit jos, într-o parte Şi hăpănea din mâini şi din picioare şi zicea: „Hăp! Hăp şi-aşa!“ Mărin al lui Trancă era nepotul lui. El era vătaful. A strâns echipa de doisprezece inşi (cu mutul) L-au băgat la mijloc şi-au început să joace pe lângă el. „Hăp şi-aşa!“ „Hăp şi-aşa!“ ziceau Şi aşteptau ca el, de jos, să le răspundă prin somn, Prin moarte, Prin poceală, ce-o fi fost, să intre în rezonanţă, Cum ar veni. Că dacă intră în rezonanţă viii cu morţii – prin cântec Ori prin strigătul ăsta: „Hăp şi-aşa!“ – înseamnă că e Bine, Se mai poate face ceva. III Căluşarii ţopăiau şi trânteau clopotele Şi mutul îl bătea cu snopul de ciomege, parcă-1 trăgea pe roată, Şiodată, minune: i-a trecut. Curgeau apele de pe el. Dormise în ziua de Rusalii şi din cauza asta îl luase Din Rusalii. Dar asta fusese mai demult, când era Leancă mai tânăr Şi poate şi Rusaliile mai tinere. Pe atunci el era fochist la vapor, Băga paie la vapor, când se treiera. Că de-acolo a rămas cu setea aia mare, Care nu s-a domolit nici după ce s-a scos maşina de treierat Şi-au adus o combină. Leancă a rămas cu gâtul încins de focul de la coada Vaporului. „Rămăşiţă de la exploatarea chiaburului“, Zicea Ilie Şorici, care fusese

444

MARIN SORESCU

Prizonier hăt-departe şi când s-a întors A ştiut să facă imediat deosebirea dintre exploataţi şi Exploatatori şi să ghicească de ce nu se dezvoltase comuna noastră în Comună suburbană (nimeni nu ştia ce e aia, dar erau foarte Impresionaţi de această expresie a lui Şorici) „Comună suburbană“ – asta trebuia să fie Bulzeştiul de mult! Suburbană e ca şi cum ar ţine de Seci, dacă Seciul ar fi oraş S-a găsit un deştept să explice. – Bă, Leancă, tu eşti clasa muncitoare… – Io, mă?! – Tu, mă. Tu eşti fochist, mă. Dă-1, mă,-n paştele mă-sii de Chiabur… – Io, mă? – Tu, mă… – De ce, mă? In sfârşit după ce s-a terminat cu batoza, a rămas Singurul muncitor din comuna Bulzeşti fără slujbă. Căra paie pe la oameni, să le bage-n saltele. „Repede, mă, paie la vapor!“ şi le-ndesa în saltele şi Căpătâie… Dormea lumea pe nişte saltele până-n grindă. IV Acum sta tot aşa întins, Dar nu mai zicea „Hăp şi-aşa!“ ca-n tinereţe. „Să chemăm căluşarii, că ăsta cam învie la clopoţei“ Şi-a dat cu părerea unul, de păzise mortul ălălalt. Acum nu mai sunt nici Rusaliile, să zici că-1 pociră, Ce să-i facem? N-au mai chemat căluşarii Şi Leancă a rămas aşa. Norocul lui a fost că era lumea strânsă, Să-l jelească pe altul. L-au îngropat şi pe el

LA LILIECI

In contul ăluia. „N-a ştiut cum să trăiască, Dar a ştiut când să moară“ – a zis unul. „Două bătăi strică, dar două înmormântări niciodată!“ I-a răspuns altul şi s-a uitat lung la dascăl. Dar cineva tot i-a pus pelin la brâu. „Domnule, dacă o fi să fie poceală, dacă – să zicem – Doarme pocit, Să aibă medicamentul la el pe lumea ailaltă!“

445

446

MARIN SORESCU

RIŢA Ea secera Şi Panduru sta pe snop, Până secera ea, să-l lege şi pe-ălălalt. Sta şi fuma. Şi ea, frântă de seceră, secera, secera, Să-i facă omului de lucru. Riţa fusese săracă, El fusese şi mai tânăr, şi bogat. Ea, foarte harnică. Şi când era obosită, da să stea jos Şi nu putea să se mai îndoaie, îşi dădea drumul drept în jos. Poc! Noaptea ţesa. Să-i facă lui nişte cămăşi Cu şabace, frumoase. „Uite, îi mai fac omului O cămaşă.“ îl purta cu haine bune, mereu. Şi el acum sta pe snop Şi fuma.

LA LILIECI

447

VREMURI Tata îi zicea babii: – Fi-ţi-ar nărojii ai deavu, mumă. Ori se cununau pe dealuri, ori mâncau pământ. Ce fel de oameni eraţi ? – Ce spui tu, mă? Pe-atunci credinţa era mai tare, Nu ca acum. Dacă avea una canon să mănânce pământ, După ce şedea la masă şi trebuia să meargă la vreo Prietină, îşi lua cuşmeacul de pământ cu ea şi ciocotea la el.

448

MARIN SORESCU

DE LAPTE I Ce-a păţit Mitru, după ce-a auzit fară să vrea Vrăjile Ioncicăi? Că miadusei aminte. Ea, călare colo pe-un sul de ţesut Şi goală prin fân şi despletită, cu părul negru ponegru Aşa-n vânt. – Şi el curios, de, ca omul. De ce să n-asculte? De ce să nu ia sama o ţâră? II Sclipea părul ei negru, sclipea pielea albă – era o Muiere goală, mergea ca hala prin fânul înalt, numai floare. Spunea nişte vorbe. A ciulit urechea: „Ţâr de la vaca lu Mardare. Ţar de la vaca lu Tăgărâlă. Ţar de la capra lu Tiuganu. Ţar de la oaia lu Grigore a lui Savu. Ţar de la vaca lu Bâţu, Să vie laptele de la toate la vaca mea.“ III El asculta după un mărăcine. -„Ce tot ţârâie, mă, fir-ar a Relelor?“ Pe urmă i-a dat în gând că o auzise, O cunoscuse, era Ioncica Iu Moise.

LA LILIECI

449

Ea îi da înainte: „Ţâr de la vaca lu Lungu. Ţar de la capra lu Măriniţă…“ – Ţâr şi din… drâmba-strâmba! zice Mitru. – Ţar şi din… drâmba-strâmba, fir-al împieliţatului, ce caţi după Femei goale?! – Păi, ce cauţi tu dezbăierată aci-n poteca mea? Muierea a fugit, s-a întors şi el acasă. Dimineaţa, când iese omul pe-afară, Ţuruie lapte! „Ptiu! m-a fermecat vrăjitoarea.“ Se mai uită, se mai învârteşte, mai încearcă o dată… Ce mai, era lapte, lapte! A doua zi, la fel. La fel a treia zi… Se ia de gânduri. Se duce la Ioncica: – Lovi-te-ar boala, Ioncico, ce mi-ai făcut? – Păi, n-ai zis tu aşa? Aşa-ţi trebuie… Şi râzând: Dar o să te blesteme lumea, c-ai luat de Ia Vaca lu Măriniţă, de la vaca lu Lungu, de la capra lu Corniţă, o să le spun. De la toate vacile şi caprele şi Oile. Aşa-i că toată ziua faci ? – Toată ziua… Te rog în genunchi, dezleagă-mă. – Nu te dezleg deloc… să vezi cum o să te zburăturească Muierile, c-ai furat laptele de la gura copiilor. – Lasă, că te spui şi eu că faci farmece… – Poţi să spui… parcă nu ştiu toţi? N-a vrut să-l dezlege. IV Era când mai gros, când subţire ţâţuică Şi albăstrea aşa. Dar tot lapte. Depindea şi de ce mânca.

450

MARIN SORESCU

Se vedea că e fermecat, că e tras de la toate spurcăciunile: Se şi strica laptele ăla. Dacă rămânea până seara se Strica – acolo-n curte. Făcea viermi. Pe Mitru îl prinsese o scârbă nemaipomenită, începuse să slăbească Şi odată se înrăise aşa la suflet. într-o seară ia securea de cot şi pleacă întins la Ioncica. Pe drum se-ntâlneşte cu Constandin Deliu şi Nicolae Sălcianu Erau cantauri de băutură. Se strângeau la cârciumă precum colii, stăteau acolo din Noapte până-n noapte. Acum treceau spre casă, cu copiii landră după ei. – Hai înapoi, zice Mitru. – Nu, că nu ne mai dă drumul. (Cârciumăreasa îi ştia şi le Făcuse regim, nu-i primea decât o dată pe zi.) – Hai cu mine. Merg la cârciumă. Ăia au rămas mai în umbră. A strigat Mitru la cârciumăreasă. Era Budeanca, fata lui Şonea – Deschide, să-mi dai şi mie o cinzeacă de ţuică. V Şi când a deschis femeia, au dat şi ceilalţi buzna. – Lasă-i şi pe ei, că fac eu cinste… Au beut de toate. Ţuică, basamac (spirt făcut cu apă, Să dea pe gât nărojii). Vin nu prea era. Era la Drăgăşani, dar n-avea cine-1 aduce. Iar ţuică, iar basamac… Din când în când, Mitru mai ieşea pe-afară. Se-ntorcea pământiu. – Da’ altă beutură n-ai, Mărie, Rie, Riţă, Mariţă? (Nu Nimerea să mai zică.) – Poate zamă de varză. – Zamă de varză – pentru toată lumea! Bea Mitru o ulcică – se duce afară, se-ntoarce otrăţit: – Dumnezeii ei, o omor! Unde-mi e securea?

LA LILIECI

Cârciumăreasa s-a dat după tejghea, da’ Mitru a pus O boldoaşeă de bani. I-a-mbrâncit pe-ai lui Să-i urnească: Hai, mă? – Unde, mă? – La Ioncica, să mă dezlege… – De ce, mă? – De-asta. Dă, gagă, un şiştar de muls vaca Şi-ntoarce-te o ţâră cu spatele. Oamenilor li s-a părut că nu văd bine. (Nici nu era greu, După atâta băutură.) Dacă nu vrea nici acum, o ciozmăţesc. O omor, fir-ar ea a deavu cu Fermecele ei! Face comuna de râs. Umblă cu moşmoane, Face moşmoane, şi le-aruncă pe casa mea… – Nu chiar pe casă. – E, o fi făcut şi ea un farmec aşa aproiazna Şi s-a prins. – Ce aproiazna, mă? Dacă mă ţine de-atâta timp?! Ăilalţi cheflii au început să râdă de el. îi ziceau: Laptele Cucului, Mulgaru, Melic… Om de lapte. – Şi n-ai fost, mă, la ea să te dezlege ? – M-a dătornit… Ştii, cum dătorneşti un câine fără stăpân. – Mai du-te o dată. – Păi, de-aia luai securea. Să vezi ce ţi-o lucrez. în piez! Ceşnica dracu! – Bă, dacă are ea puterea asta, merg şi eu – se hotăreşte Sălcianu. Da’ eu nu mă mulţumesc cu lapte. Eu vreau rachiu. – Păi, rachiu faci tu şi-aşa… – Nu, eu vreau rachiu… VI Au luat-o pe drum la vale… O strigă de departe, Ioncica a auzit glasuri multe şi n-a vrut să răspundă.

451

452

MARIN SORESCU

– Fir-a dracului de coştoboaie! îţi frâng eu ţie piciorul, Ca ăleilalte de la deal. Cei doi au dormit prin şanţuri. Mitru, văzând el că nu iese, A lăsat gura şi-a-nceput să se roage (după ce i-a Văruit tot gardul): „Hai, fă, că uite îţi cad în Genunchi. în genunchi îţi cad“. Mai spre ziuă, deschide Ioncica uşa: „Fir-al anchilomănit! Te-ai săturat de stat noaptea Pe vale… Mai faci aşa, să umbli după vrăji ? – Nu mai fac. – Bine, te dezleg. *

Varianta asta cu frumoasa bântuită, Cu păru-i negru-ponegru despletit, Rău de deochi, de-ţi aduce necaz şi pagubă, O ştia doar Sălcianu ăl bătrân, Care pretindea că timp de-o lună de zile Văzuse gardul Ioncicăi alb şi covăsit Şi nu pricepea ce e cu el, până i-a spus Mitru.

LA LILIECI

ŞONEA BĂDOIU A apucat 92 de ani. îi zice unei femei: – Moaşă, mor*. Barem să fi trăit şi eu Să vie tata şi cu mama să mă vadă. (Şi aceştia sunt morţi de 80 de ani!) Se văita nevastă-sa: – Toată ziua bălmăjeşte, vorbeşte. N-apuc să pun capul jos şi mă strigă: – Cică, hai să ne ducem la muma. Odată tot Bădoiu trecea aşa: pâş-pâş, spre fântână O întâlneşte pe mama: – Moaşă, Cica s-a păcătoşit. – De ce, mă? – Se mărită. Ia pe ăla al lui Lungu, de l-a văzut Dumnezeu…, – Mă, el l-a văzut pe Dumnezeu… aşa pretinde… … Şi-i mănâncă ăla banii. Moaşă, copiii mei nu mai vin Pe la mine. – Cum să nu mai vină, mă? Gheorghe n-a fost ieri? -Nu. – Cum nu, nu te-a bărbierit? – Eu nu l-am văzut. Moaşo, îmi furară Tudoranii cizmele. Mă lăsară aşa. Oi mai găsi eu cizme de-alea? Şi peste o zi: – Auzi, moaşe? Mi-au furat şi pantalonii. Şi soţia: – De unde, îi ascunsei eu să nu se îmbrace Că se duce afară şi cade prin curte. – Moaşă, du-te acasă, că asta are de dat la oi, La cai, la boi, Ia vaci: Iete calul nemâncat – Bine, nepoate, mă duc, dar nu este nici cal, nici oaie!

453

454

MARIN SORESCU

Ei, săracul, aşa e bătrâneţea. Dar prin 48,49 ce mai fugea Noaptea deacasă… Nu mai dormea omul în aşternutul lui atunci. Venea seara, tu dădeai la vite, puneai minteanul pe umeri Şi-apucai peste dealuri, ca zăltaţii. Te şi uitai în toate părţile, să nu te vadă nimeni, începuseră să-i ridice şi pe mijlocaşi, Sub pretext că şi ei au pământ. Şi ce e mijlocaşul decât chiabur deghizat ? Şi Şonea Bădoiu se furişa şi dormea în biserica din Săliştea. Se-ntâlnea acolo cu popa şi cu Petrică al lui Nete. Mărin al lui Pătru tot aşa, cucăia pe câmp, prin Cârstăţi. A dormit aşa până târziu – S-a şi îmbolnăvit de Plămâni. Săracul, Aşa, noapte de noapte, să stea tot pe pământul ud… Câteodată, Marin ăsta, Târziu, nu s-ar mai fi dus acasă, Şi nişte băieţi, care-1 ştiau fricos, Treceau vorbind tare prin dreptul casei lui: – Mă, i-auzi că la noapte iar vine maşina neagră. – Ce spui ? – Aşa, o să-i ridice şi pe-ăi de-au mai rămas. Fac lună, rad tot – şi la urmă mută comuna. Mărin începea să-njure-n casă. „Tu-le muma lor de bandiţi! Bă, am mai văzut eu jigodii, dar ca ăştia n-am mai pomenit. Mardarii şi cu Balamuc şi cu Stalin. Cercelaru şi cu ăla chel, cu capul ca dovletele. Aţi văzut la arie ? Treieri şi nu rămâi cu nimic. Să fii tu pus în situaţia de-a fura din grâul tău câte-un sac!… (Se închina şi la urmă scuipa spre Cornul Caprii, spre nemţi.) Furi un sac şi-l îngropi Şi după aia tremuri să nu te prindă, Să nu-ţi dea doi ani de puşcărie. Ne venea obligaţia până-n secerat. Să dai atâta grâu, Atâta orz, atâta porumb. Şi mai era scris ceva: „Şi alte boabe“.

LA LILIECI

455

Şi la arie veneau gaşperii toţi şi-ncepeau să măsoare. Te dădeau la o parte şi ei măsurau. Şi-ţi luau. Şi dacă-ţi mai rămânea peste suma aia înscrisă, mai luai. Dacă nu, nu. Mai rămâneai şi dator. Şi acum Bădoiu nu numai că nu-şi mai aduce Aminte de vremea aia şi de ce-a păţit, Dar încurcă părinţii cu bunicii, Nevastă-sa crede că e fie-sa, Şi că vrea să se mărite. Barem să fi împlinit el suta, că nu mai avea mult, Şi după o sută de ani, am auzit, Se schimbă lucrurile în capul tău. O iei de la început, începi să creşti Şi te luminezi la minte, şi şi vremea Se face mai bună.

456

MARIN SORESCU

FEMEIA DE PESTE DEAL La Bobotează numărai nouă pari. Nouă pari din gard. Şi-nchideai ochii şi deschideai ochii Ia al nouălea. Şi la al nouălea deschideai ochii Şi dacă era strâmb: „Ii, fir-ar al dracului, E strâmb“. De noroc de-ăsta a avut parte Pipa. L-a fermecat una care voia să se mărite cu el Şi lui nu-i plăcea de ea. A trăit cu ea o vreme Dar nu, lui nu-i plăcea. Nu i-a prins gustul. Şi aia l-a legat. Şi el cincisprezece ani Nu s-a luat de muieri. Era negustor pe la Ploieşti. Şi-a venit pe-acasă. Şi baba Riţa lui Golumbeanu: „Mă, ce e Cu tine ? De ce nu te-nsori ?“ – Uite, gagă, mi-e ruşine să spun, Dar eu de când am plecat de-acasă, de-am lăsat-o pe-mbăierata Aia, că era ca o oală-mbăierată, Nu ştiu ce e aia muiere. Şi femeia şi-a dat seama şi l-a trimis la Moisoaica. Şi aia i-a spus: – Mă Ioane, ia nu mai pleca. Ia rămâi tu o săptămână. – Ba plec, că am vagoane cu marfa. Avea vreo şaizeci de băieţi. Şi se mai învârteşte aia Pe lângă el şi el i-a spus: „Uite-aşa, uite-aşa. De când m-am despărţit, nu mai ştiu ce e aia femeie“. – Mă Ioane, eşti legat. Dar nu e dat pe apă (farmecul) (Că aia mai trăgea nădejde s-o ia). Pot să-ţi desfac, Că nu sunt date pe apă, sunt state pe loc.

LA LILIECI

457

Aşa i-a spus Moisoaica, dând cu bobii. – Te duci la nouă fântâni şi iei din fiecare, cu gura, apă Şi umpli o sticlă de-un chil. Asta era duminica. Mi-o aduci luni de dimineaţă. Lui îi era ruşine. Cum să se ducă el, om făcut. L-aluat nepotu-său, Toma: „Ce e aia ruşine?!“ Şi-au plecat de dimineaţă, să fie apa nencepută. S-au dus la fântâni şi-au umplut sticla. Toma îl păzea, să nu-1 vadă lumea şi el lua apă cu gura, Căra aşa cu gura. S-a dus cu apa aia şi i-au dus-o Luni de dimineaţă. Şi i-a descântat-o luni, marţi, miercuri. „Miercuri seara să vii să ţi-o dau. Miercuri seara să te speli cu apa asta!‘ Şi atunci miercuri i-a spus în taină: „Nevastă-ta să ştii că e de la apus. Am visat-o azi-noapte. E o femeie înaltă, de peste Răculeţu. A venit şi mi-a furat prosopul“. Şi Cheoaica, – a fratelui lui Cheie – s-a dus peste deal Cu Toma. „Hai, mă, peste deal la Gaia, să vedem, a minţit Femeia aia?“ Şi-a plecat cu Toma şi-au întâlnit-o pe Mariţa. Cum le-o fi Ieşit în cale – lua apă de la fântână – cum au intrat în Vorbă, Dumnezeu ştie. Şi s-au mai dus de câteva ori. Au vorbit ce-au vorbit Şi-au şi adus-o. Cu cântec. C-un cimpoi. Cânta cimpoiul! Se mira lumea: „A adus Pipa muiere acasă“. Mariţa – erau 14 copii la părinţi. Şi nu-era nici ea îmbrăcată ca fetele. El i-a tras cizmele din picioare: „Uite ce – le-a spus Părinţilor, O dezbrac şi de ce are pe ea – îmi daţi ce are pe ea Până acasă. Şi mâine vi le trimit pe astea înapoi. Şi-aşa a făcut – a îmbrăcat-o el… Dar cu ce drag venea cu ea peste deal, Ei de mână, tinerii, şi unul după ei, cântând din cimpoi.

458

MARIN SORESCU

Vorbea lumea: Uite, degeaba se lăuda ăsta că e negustor la Ploieşti, Că tot în văgăună îi era mireasa. Oricât ar fi umblat el Prin lume, tot una după aici l-a pus jos, l-a răpus. Aşa s-a-nsurat Pipa.

LA LILIECI

459

MÂNIA Când se-mbăta Cazacu, sau se certa cu cineva îşi da palme, îşi smulgea părul, se supăra rău de tot pe Persoana lui. Era rău. Se snopea, domnule, în bătăi. – Aoleu, fir-aş al mamei!… Şi jap! cu palma peste obraz, La urmă se prijonea cu palma ailaltă… îl vedeai trecând pe drum zgâriat, cu vânătăi, Cucuie, vai de el. „Iar se-ncăieră-n oglindă“. Ziceau vecinii. Ce-n oglindă? Se uita-n baltă Şi nu-i convenea ceva la el. Nu c-ar fi fost Urât. Dar era nătimos şi năvligă. „Năvligă ăla ăl nărod, ziceau despre el Măria Bălii (era şi-asta o gură De petice! Te ştia satul cu ea.) L-a turnat mân-sa de neleapcă! Ea n-o fi avut vină, săraca, A ajuns-o obejdia cu el, O pieişte de om.“ Şi Ioana, care trăise numai rău cu năvligă-al ei, Bombănea când se ridica de pe jos şi se scutura de ţărână: „D-apoi aşa mi-am făcut petrecul!“ Şi odată, nu ştiu ce i-o fi spus Ioana, Veneau parcă de la o nuntă Şi el i-a dat un brânci, a dat cu ea peste poarta noastră-n Curte. Că era mare, zdupos,

460

MARIN SORESCU

Cădeai numai dacă se uita la tine. – Fir-ar ale dracului de muieri cu cine le-a lăsat pe pământ! – Ce-avuseşi, mă, cu ea, de-o dedeşi cu capul de poartă, De-o trecuşi gardul? i-a zis tata, supărat. – Să mă comande pe mine muierile, mă? Să nu mai văd unaa! – Zici tu aşa, dar mâine îţi trebuie. Hai, Ioană, nene, scoal’ de-acolo Din piuă! Uite unde picaşi. Sări, Nicoliţo, de-o Oblojeşte… – Nu-mi trebuie deloc muieri. Făcuse şi el o covercuţă aşa, o cuşniţă, era sărac rău. Şi se pomeneşte Ioana, într-o dimineaţă, cu unul Că vine s-o fărâme. – Ce faci, nene? – Să fărâm casa asta, c-am cumpărat-o de la Gheorghe. – Păi, dumneata nu ştiai că are copii, îi laşi afară? Cum te-ai luat după vorbele unui morânglav? Că ori de Vorbeşti cu Cerban de la Iesle, ori cu el, tot aia e! – Nu ştiu, i-am dat banii lui Gheorghe. îmi trebuie lemnele. Ei, tot vreun nerod şi ăl de cumpărase! Omul cuminte Nu se pune aşa c-un rătute. Au rămas patru copii în bătătură. Şi-avea şi ea un pătulaş, iete atât, cât două mese de lat. Şi-a băgat şi ea copiii, de ploaie, acolo. Şi la urmă i-au dat vecinii câte-un lemn, câte-un lemn, Şi-a făcut altă casă. Mătura şi ea pe-acolo veselă. îşi făcuse pomană de ea Mariţa lui Spânu c-un Dulap dintr-un copac. Scobise tata lui Spânu un copac – ce copaci erau pe Vremuri pe la noi – era mecet de pădure – îi puseseră poliţe,

LA LILIECI

Ţâţâni de curele şi ea era foarte veselă: „Uite, am şi eu Dulap“. Cazacu era simbriaş la cineva în sat. Când se supăra, zicea: „Să vezi că vând casa. O vând şi Pe-asta“. L-au luat oamenii la trei: „Ce casă să vinzi, mă?“ El se supăra, începea să-şi dea palme, îşi smulgea părul. Toţi sendepărtau, îl lăsau aşa să se pedepsească Singur cât vrea. Des, des, se supăra pe el, Şi ce se mai judeca, ce se mai lua la palme, Ce se dădea cu capul de ulucă! Şi Ioana atunci – lipa-lipa – trecea valea, Se ducea pe Mătăsoaia, ori urca-n Ţâclonu. Ştia că după aia îi vine rândul. Dacă e el aşa de aspru cu sine, gândea, Darmite cu ăi mai apropiaţi? Şi ea, ca soţie, ar fi venit prima în dragostea lui de absolut şi de zgâlţâit, De zgâlţâit absolutul. Şi slăbise muierea – era înger, numai că n-avea Aripi. Zicea tata: – Voi aţi văzut ce uşor zboară asta Peste garduri? Nici nu gândeşti şi te pomeneşti cu ea-n bătătură. Şi el ca Dumnezeu colo pe pod, Dând din mâini şi cărându-şi la pumni Că de ce-a făcut femeia.

461

462

MARIN SORESCU

PIATRA CÂŢURIE Dina Iui Costache Bocşaru venea pe la fie-sa, pe la Ninoaica Şi se descingea şi ea, în pat. Să se mai odihnească de piatra aia de la brâu. Şi Marin – nepotu-su, un copil, desfacea piatra, De unde era cusută, în brâu. – Ce e asta? Ce gogoloi e ăsta? – Las-o, mă, aci, că-mi trebuie. Era o femeie bătrână, grasă şi scundă. O întreba pe mama: – Ce e, fină, cu asta? – Dracu! Nu ştiu cine-a minţit-o că dacă poartă piatra aceea la brâu, Câştigă procesul cu Florea Bocşaru. Dina ţinuse pe Costache Bocşaru. Acesta era frate Cu unul Florea. Lor le-au murit şapte copii mari, De la 14 ani în sus. Şi până Ia urmă s-a prăpădit şi Costache. Când e să-i meargă rău omului, apoi n-ai ce-i Mai face! Că zicea şi Ninoaica, fie-sa: Aşteia i-a pus Dumnezeu mâna-n cap Şi piciorul pe coadă! Cumnatu-său a reclamat-o, să-i ia pământul. S-au judecat Zece ani. A câştigat procesul, ce-o fi ajutat-o piatra Câţurie de la brâu, ce-o fi ajutat-o bunătatea ei, că era o Femeie bună. După ce-a murit Bocşaru, s-a căsătorit a doua oară

LA LILIECI

Cu Drăguleasa şi-a avut doi copii. Şi le-a dat lor pământul pentru care se-ncinsese c-un munte Zece ani – cum zicea tot Ninoaica: „Măi, fraţilor, dacă ai aduna greutatea pietrii Ăleia zi de zi – atât amar de vreme – face cât Parângul ăla de se vede câteodată“. Şapte stânjeni, Pe-acolo pe la Aleşteu, cu asta s-a ales, pe drept.

463

464

MARIN SORESCU

VISELE MAMEI

I – Ce visaşi, mamă? – Mă, visai că aram peste Răculeţu. De Ia părul ăla-n deal. De la hoaga aia-n deal. Cu Marioara. Eram încălţată-n opinci. Marioara, desculţă. Şi mă descălţai eu de opinci şi-i detei ei opincile. Ce mai alergam, Doamne, Doamne! O bucată de turtă luam. Fir-ar al dracului, în fiecare noapte visez că ar. II – Ce-ai visat, mamă? – Ce să visez, băiete, c-am dormit obială. Parcă nişte pui, nişte oi. III – Ce-ai visat, mamă? – Visai că aram pe Dobreţ, Pe la lunca noastră. Şi când mă uit Patru peri retezaţi. Mă – Ninoiu – zic, a fost ieri Cu carul cu lemne şi el a tăiat perii. Da’ ce făcea cu ăle crecuţe? Că erau tineri. Toată noaptea m-am vârcolit.

LA LILIECI

IV – Ce-ai visat, mamă? – Mă, ştii tu pe cine-o visai ? O visai pe mama. O durea capul. Şi-a-nvăţat-o cineva Să se lege cu foi de varză la cap. Pusă pe cap şi legată, aşa. Era o iarnă de scăpărau stelele de ger. Şi vine un om, Ilie al moaşei Riţa, Frate cu Dina: Vedeţi că auzii O vorbă, c-or să vă fure calul la noapte. Aveam un cal roşu, bun, roşu. îl chema „Roşu“. Şi ea a stat Pe prispă, aşa legată la cap. Vede doi oameni în drum, în dreptul prunilor, unde era împiedicat calul. Se uitau în vale, Tăinuiau. Ceva i-a dat în gând. M-a trimis să-l chem pe tata de la Primărie. După aia vine şi ea după mine. Până să ne-ntoarcem – îl luaseră. Asta am visat eu toată noaptea. O-ntâmplare care a fost acum 70 de ani. C-a fost chiar aşa. Tata, văzând c-a dispărut Roşu, l-a tocmit pe Dinică, un om gras şi-nspiţat: „Mă, nea Dinică, Mă, cauţi calul. Uite-ţi dau atâţia poli de argint!’ – Să văd. Da’ de unde, că Dinică-1 furase, îl şi Trecuse Oltul. Dacă apucau să-i Treacă Oltul, era ca şi când ar fi fost în altă ţară. Şi mama a rămas de-atunci cu dor în Cap – stătuse legată cu varză acră, rece, Pe gerul ăla – era ger, nu ca acum! I se scufundase în moalele capului.

465

466

MARIN SORESCU

Dinică era nărăvit la hoţii. A furat după aia şi boii lui Nistor, L-au prins şi l-au închis la Bucovăţ, La-nchisoare. Şi s-a surpat închisoarea pe ei… Iete! cât e de-atunci! De-astea visez Eu noaptea. Ce-a fost săptămâna trecută nici nu-mi Aduc aminte.

LA LILIECI

467

GRAPA Găeanu avea două fete. Şi şaizeci de stânjeni de pământ. Una tocmai se măritase, luase un băiat din Băzgărăi. Cum o chema, o chema… vă spun eu mai încolo. Şi tatăl ei, de, socru!… S-a dus şi el în satul Ginerelui, Cu oameni, cu nunta, cum e obiceiul. Erau Sandu lu Cină, Bujnigă, cine-o fi mai fost? Mulţi, cum se face. Socrii le ies în cale, îi primesc cu plosca, Ii poftesc în curte. Şi odată se reped Câţiva inşi, îi leagă pe Găeanu şi pe nevastă-sa Şi-i aruncă pe-o grapă de mărăcini. Era pregătită, în curte, cu boii înjugaţi, Numai ce aşteptau părinţii fetii, luni dimineaţa, Luni după nuntă. Dau bici la boi şi mână prin sat! Intrau mărăcinii în ei, săracii. Ieşea lumea la poartă, să vadă panorama. Şi ei gătiţi ca de petrecere, cu cocarde pe piept Şi legaţi şi traşi pe grapă. Ea ţipa, bărbatu-su înjura, ăia pe margine râdeau, îşi dădeau coate, ori îi căinau. – Tu ai ştiut, fa, că e râsuită… dumnezeii tăi de muiere! Fir-aţi ale dracu cu neamul vostru de curve! Zicea Găeanu. – De unde să ştiu, mă, de unde să ştiu? Plângea nevastă-sa. „Ce, acum fetele mai spun când se culcă

468

MARIN SORESCU

Şi când se scoală? Draci!“ Aşa era obiceiul la Băzgărăi – şi uite că ăştia-1 respectau – Dacă mireasa nu era nencepută, după noaptea nunţii Când se ierta greşeala, pătimeau bieţii părinţi. Erau târâţi pe mărăcini şi făcuţi de râsul lumii, Că n-au ştiut să-şi păzească fata. Grapa era de mărăcini, cum spusei. Se tăiau din cei lungi, Se legau la capete şi numai bine nu se stătea pe ea. Da’ înainte de a-i sui, i-au cinstit ăia, uitasem, Cu ţuică de prune cu cărbuni… – Bă, ce deavu are ţuica asta? Parcă e neagră… a zis Găeanu. – Cuscre, greşirăţi butoiul… – Nu greşirăm neam, asta e ţuica de cinste. Le-au pus şi piepteni pe masă, râsu lumii… – Niţo, înhamă caii şi aidi! (Găeanu când s-a văzut liber.) – Hai, bă, fir-ar ai păcatelor, văzuşi ce ne făcură? Zice şi Buşnigă. Fi-ţi-ar năroada a dracului. Şi-au zburat acasă cu căruţele. Şi-au venit acasă Plini de cinste, săracii. Găeanca, o femeie grasă şi frumoasă, al ei era pământul. A venit şi Saveta pe jos, a doua zi. Era urâtă şi zbârcită, mireasa, Că nu se măritase, s-o ia Lache Ştefanescu. Şi Lache n-a luat-o. Avea o fântână la poartă şi Lache se ducea Şi scârţâia cumpăna fântânii, când o chema pe ea. Asta le era vorba. I-a umplut biba, i-a stricat mişina. Cum să mai fie după atâta scârţâit? Aflaseră şi copiii. Şi toată noaptea, Care cum se trezea, ori îl durea burta, Se ducea şi scârţâia cumpăna aia. Stătea biata Lisaveta numai pe-afară.

LA LILIECI

Batjocorit, tatăl a dezmoştenit-o. I-a făcut vrerea Celeilalte fete. Şi Saveta a stat pe la Pătru vreo şapte ani, la urmă Pe la Ioanca, mătuşe-sa. Nu s-a mai măritat. După ce că era bătrână şi urâtă Şi fară nimic cine s-o mai ia? Da cât i-a fost ăluia de rău, lui Dumitru, De-a dezmoştenit-o! Băzgărăii sunt de la Picături la vale. Nu le-a mers cu Bulzeştiul. Păi, cu noi se pun ei ? Ce, eram nebuni să le dăm crudităţi, Să se strice la burtă? Zicea câte una mai rea de gură despre Saveta: Ferească Dumnezeu să nu-i treacă Vreo pisică printre picioare, noaptea, Că mai naşte şi-un copil cu căiţe… Şi copilul ăla se face strigoi Şi căşunează pe populaţie.

469

470

MARIN SORESCU

OM DICHIU Titică se uită la mâini şi zice: – Mă, ce-au lucrat mâinile astea! Bâlvani, nu stemnici, Lemne de-alea groase! Iar Cioană, că mă-ntâlnii adineaori cu el, Stă şi-şi păzeşte nevasta. Asta e treaba lui. A, e dichiu de muieri şi copii! Muierea – n-o lasă să ducă baniţa-n cap, La moară: „Mă, când dă omul să-i ia baniţa din cap, îi pune mâna şi pe burtă“. Ea trebuia să prăşească porumbii Şi-a tocmit el şi-o femeie bătrână Cu 25 de lei pe zi, să stea lângă ea. Şedea aia ciucită şi-o păzea cum munceşte, Să nu vină vreun bărbat să vorbească cu Lindra lui. Când o întreabă vreun om de vorbă Ea stă cu capu-n jos – Nu se uită la el, să nu-i întâlnească privirea. Zicea al lui Găgeatu, care-i cam plăcea de ea Şi n-apuca de ani de zile Să-i răspundă aia la „Bună ziua“: – Să nu pot eu să mă uit în ochii Femeii care-mi place! Găgeatu avea igrasie-n casă, De-i putrezea patul Şi voia să se mai culce-acolo şi cu muierea altuia, în loc să se-apuce să scoată igrasia!

LA LILIECI

471

BIBLIOTECA Nea Miai – hârtii n-avea în casă, Decât livretul de armată şi somaţiile de fonceri. Le ţinea la grindă. Avea o policioară, Acolo le punea el bine, le lega c-o aţă Şi le agăţa acolo. Când venea perceptorul, căuta acolo. – Astea sunt toate! Staţi aci, că eu am plătit! îi arăta teancul de somaţii – Astea nu sunt c-ai plătit, astea sunt ca să plăteşti. – Păi, cum aşa? Hârtiile astea nu-nseamnă nimic? – Ba asta-nseamnă, că să mai dai. Nu ştia carte. – De ce n-ai învăţat carte, nea Miai ? îl întrebam. – Dacă n-am avut şi eu tată, să mă dea la şcoală! Băla mă ţinea să văd de vite. Ce să facă şi ea, că avea şase copii, de două mâini. Şi bărbaţii muriseră amândoi. (Cam trei ţinuse, că Dandin murise mai pe urmă.) – E, şi Dandin ăsta – (zicea nea Miai) Un nărod! Pe urmă-a orbit. Slugă pe la Graure, după aia la popa. I-a dat 12 poli, c-a slujit un an. 12 poli de argint. Şi-a cumpărat şi-a făcut şi el casă (Unde sta acum nea Florea). O auzeam pe ţaţa Măria, bombănind, când era supărată pe bărbatu-su:

472

MARIN SORESCU

– Tica meu a slujit orb la popa Şi-a făcut casa asta Tu n-ai făcut nimic! Nimic n-aifăcut… Spunea mai tare. Tu auzi, mă? Nea Florea tăcea. Ori n-auzea, ori se făcea că n-aude. Cunoştea el vivartul ăsta. – Taci, că ştii că e cu cribdă – nu se lăsa ţaţa Maria. – Cribda cui te-a făcut, ori vrei să te ciufui ? Te ciozmăţesc Te fac bucăţi, auzi! răbufnea el. Alţii, tot aşa n-au hârtii. Doar Cărţile de cetire. Şi rup foi din ele, Când le trebuie să-nvelească. „E, de-ale copiilor! Ce mai fac cu ele, C-au învăţat.“ Plângeau copiii când le rupeau foile: – Mamă, ce faci? – Dă-le-ncolo, mă, că rupsei şi eu doar două. Ce stai aşa-mbonţat ca o mireasă. Şi nea Florea are, tot aşa, livretul Şi nişte bilete, să se ducă să plătească garda. (El foncere ce să plătească, Dacă n-are nici o palmă de pământ!) Asta era biblioteca lui nea Miai Şi a lui nea Florea.

LA LILIECI

LUMÂNAREA S-a dus şi-a luat lampa Şi-a stat aşa cu ea-n mână, la marginea patului. – Ce faci, mă, cu ea? l-a întrebat Ioana. El n-a mai răspuns. Dacă-a văzut aşa s-a dus să Anunţe pe Mitru. Şi cum au venit El murise, cu lampa pe piept. Aprinsă. Aşa a murit Panduru. De ce-or fi vrând oamenii să moară Cu lumină? Nae Banţa îi spunea unei vecine: – Fină, să nu uitaţi lumânarea, Să mă lăsaţi pe întuneric. Să-mi puneţi lumânarea, să mori Şi eu cu lumânare. Hainele – nu mă puteţi îmbrăca, Sunt greu. Să mi le puneţi pe piept. Da’ lumânarea s-o am în mână. Şi aşa a fost. – Naşule, uite-o, lumânarea… Şi a dat din cap, că e bine.

473

474

MARIN SORESCU

DIN CINCI DOUĂ Culegeau oamenii porumbii. Ori când faceau cârstăţile: Făceau cinci la un loc, cinci la un loc. Venea proprietarul şi-şi Lua două grămezi, ori cârstăţi, Din cinci. Şi la urmă luă ăl de muncise ăle trei. Lua albia-n car, când pleca la-mpărţit porumbii. Să-mpartă cu albia. Şi tata, când îi zicea mama: „Nu mai cumpăra pământ…“ (Că şi -ar fi făcut şi ea ţoale): „Nu, că să-l mai cumpărăm Şi pe ăla. Tu nu vezi cavem copii mulţi, Şi să-şi aibă şi ei bucata lor de pământ, Să nu-i mai văd ca pe Florea cu albia-n car. La ce să mă mai duc la ei, dacă ei n-au, săraci. Da’ aşa, ştiu că le-am cumpărat şi eu. Şi să-şi bage în pământul lor, în magazia lor“. Când era bolnav, a venit Moşu, trecea la Craiova. – Mă, ce să-ţi aduc de la Craiova? – Parcă mi-e mai bine. Să-mi aduci o sticlă de bragă. – Mă, poate bere. – Nu, bragă. Şi s-a dus. Şi seara se-ntorcea cu sticla. Şi-l întâlneşte pe-al Cicăi Luţii, de era perceptor. – Nea Gheorghe, muri Fănică. – Cum, mă, vorbii cu el azi-dimineaţă! – Muri, muri. Povesteşte mama: – Şi nici blane de tron n-avea, că la vârsta lui Cine se gândea la tron!

LA LILIECI

Pe-ale Mitruţii lui Drăgan le-am luat (aia de se jelea-n drum), Ea le ţinea de moarte. (După aia s-a dus Moşu şi le-a cumpărat Şi i le-a dat.) La moartea babii-tii, tot aşa, n-avea blane. Le-au luat pe ale Măriei lui Niţă (Muma lui Mitru). Mie să-mi faceţi tron, să-l ştiu eu Colo pus bine, să nu umblaţi atunci după blane. Şi de-aia voia tata să ne ia pământ, Ca să nu muncim în dijmă pe la alţii Şi să umblăm cu baniţa în car, ca bietul nea Florea.

475

476

MARIN SORESCU

IONIŢĂ SIMION Fir-ar ai deavu! Nişte năroji. Vin să-mi pălăie mie aci. Ioana lui Gheorghe Prăzaru nu putea să-i sufere. Pe ăi de vorbeau mult. Veneau şi se puneau la taifas, Pălăiau întruna. Nişte vorbe de doi bani. Bărbatu-său era notar şi oamenii mai veneau şi pe la el Pe-acasă, să le scrie câte-un act. Şi ei uitau să mai plece. Ioana ieşea afară şi-o vedea pe Burticioaia. – Nu poci să stau în casă, că e cutare pe la mine. -Ăla? A , un pacearât de-ţi dai mucii pe el. Urât, izânit, rău îmbrăcat, un pacearât. Mai bine stai dumneata aci la aer, Că i-auzi cum se otrăţesc alea. – Care ? Se certau două vecine, la gard. Una zicea tare ceva, Şi ailaltă răspundea şi mai tare. Şi la urmă prima întorcea vorba şi mai tare… Se otrăţâră. – Dar din ce se luară? – Nişte harţabale. Umblă harţabale de colo-colo Şi la urmă încep săşi strige. Ba cutare e îmbonţată şi pe mine. Stă îmbonţată, Impofilată când mă vede, nu zice nici bună ziua, întoarce capul. Şi Burticioaia era cam fleară. Ioana n-avea timp s-o Asculte nici pe ea. Striga fetele de la fântână, – Ce zici de asta, cum să le fie fetelor urât? Copii de cinci-şase ani, care se frecau cu nisip pe picioare,

LA LILIECI

477

în jgheab, unde curgea apa, se juveneau cu nisip, să se Albească. – Frichiniţi-vă mai puţin şi veniţi acasă. Ce vă popândirăţi acolo ? Vă duserăţi să vă popândiţi! – Acuşi, acuşi, ziceau ele. Mai văzuşi! Se mai linciureau un ceas. O lăsa pe Burticioaia să se distreze, ascultând cum Se otrăţesc alea. Striga oile: Pşuicăle! Pşuicăle! le da să lingă sare, Şi intra la vatră, la oale. Plecau musafirii. Puneau masa şi seara, când să se culce Şi ea, apărea vărul Simion. Era văduv. în amurgit n-avea cu cine să mai schimbe şi el o Vorbă, Punea un sac pe cal, încăleca şi venea pe la rude. – Gheorghe e aci, cumnată? – E prin curte (ori e dus, cum se nimerea). Intră-n casă. El lega calul la poartă şi intra. Şedea pe pat, proptea ciomagul în bărbie, Şi cu capul ălălalt în duşumea, spunea câteva vorbe Şi adormea… începea să horcăie. – Cumnate, pune, mă, capul colea şi dă-te cu picioarele Pe un scaun (că era plin de noroi pe opinci, Toamna erau noroaie mari). – Nu, că nu sunt ostenit. Da vărul Gheorghe când o veni ? – Plecă la deal cu nişte oameni. – îl mai aştept. Ioana culca fetele şi-ncepea să lucreze ceva la lampă. Simion sta aşa cu capul proptit în ciomag şi sforăia. Din când în când, se trezea şi mai zicea şi el câte ceva: – Cumnată, are Traşcă ăsta nişte fete! Nişte haiduce! Fir-ar ale păcatelor, dorm prin cimitir. Nu le e urât. E o căsoaie la cimitir. Dacă le-apucă noaptea pe deal, ori Le ceartă Traşcă, ele dorm acolo.

478

MARIN SORESCU

– Păi, că seamănă cu mă-sa, cu cin’ să semene ? Ce zici că mi-a spus Ioana lu Traşcă săptămâna trecută? -Ce? „Am pierdut, gagă, caii, odată. Şi eram cu Ioncica asta mică, Ce să fac ? Dacă se-ntorcea omul şi nu găsea caii în curte, Mă omora. Am luat, gagă, fata-n braţe, după ce-a răsărit luna Şi-am apucat-o în vale. Sui dealurile, coboară pe vâlcele, Până-n matca Dobreţului, până la fântâna lui Graure. Acolo i-am găsit. Acolo ajunseseră, fir-ar ei ai deavu! Şi cum să-ncalec acum, că aveam fata-n braţe. Mi-a dat în Gând. Am tras sânul mare la cămaşă, cămaşa ţeapănă de bumbac, M-am strâns bine cu brâul, şi-am băgat fata-n sân. M-am suit Pe jgheab, la urmă pe chei şi-am încălecat pe cal. Şi pe-ălălalt L-am mânat aşa. Şiam luat-o pe dealul Săculeştilor, am Coborât la coasta mare şi-am ajuns acasă.“ – Ce zici de asta, cum să le fie fetelor urât ? Ioniţă Simion nu zicea nimic. Sforăia. Ioana dă din mână a pagubă. Continuă năduful alei lui Traşcă „Că omul meu era rău, Mumă, era rău! Venea de la cârciumă, şi nu găsea o vită, un Cal ceva, nu mai stam noi în casă“. Se aude troncănind în prispă. Intră şi Gheorghe. – Tu cu cine vorbeşti, fa? – Să zic că vorbesc cu vărul Ioniţă? parcă aş minţi. – A, aci erai, vere ? – Aici, vere Gheorghe. Zisei să mai vin şi eu la taină, că Acasă mi-e urât. – Ei, păi să mai stăm de vorbă, că bine zici. – Mă, are Traşcă ăsta nişte fete, nişte haiduce. Mă, dorm prin Cimitire! Gica şi cu Ioncica. (Ajuns aici, vărul Ioniţă îşi Potrivea bine bărbia în ciomag şi… ăăă! hârr!) – De, fir-ar anchilomănit! facea Ioana. De ce n-o fi stând el Să-şi horcăne în casa lui ? – Taci, fa, că e şi el singur, e dorit de vorbă.

LA LILIECI

– Da’ fetele dorm? – Dorm. – Niscai calcavuri mâncară? – Nu, că fură cuminţi. Ioniţă sălta capul, învârtea ciomagul în mână de vreo Două ori, se ridica şi pleca. Se auzea calul tropăind la vale. – Vine să doarmă-n ciomag colea. De ce n-o fi stând el Acasă?

479

480

MARIN SORESCU

IOANA LUI TRAŞCĂ Să strângi, mumă, să strângi, Zicea Ioana Iui Traşcă. Să strângi vara, ca să ai iarna. Dacă dai peste nişte ceapă, Ia şi tu o poală şi pune-o-n pod Pentru iarnă – ca să ai. – Păi, de la oameni ? – Păi, de la oameni, că e pământul Lui Dumnezeu. Dacă vezi un dovlete, ia-1 mumă, Că-ţi prinde bine, că-1 dai la porc. Vezi printr-un loc fasole, Culege-o, mamă, că-ţi trebuie. De, păcătoasa, că nu era săracă. Aşa era firea lor – Neamul ei era cam strângător. A încherbat şi-asta 92 de ani. A avut multe fete: una Mari ţa, una Mitra, una Georgeta, Cica de l-a luat pe Lache Ioncica de l-a ţinut pe Gorie, Cinci.

LA LILIECI

481

CHIŞU ŞI HOLERA Când s-a declarat holera, în 1913 (că dacă nu se declara De la primărie, ca pacea ori războiul, lumea nu credea). S-a făcut o carantină la Creţan la deal. Şi-i strângeau pe-ăi de mureau. Bunica ţinea fetele la vale şi le dădea pâine prăjită (Ăsta era medicamentul) Şi le mai dădea cu aţâfelnic pe la nas. Vine un doctor moldovean. Şi Chişu era gardian. Se duce în faţa trăsurii şi ţine postava cu grăunţe, Să mănânce caii. Şi s-a pomenit lumea c-a picat jos, lat, în faţa cailor. S-a zbătut o ţâră, s-a umplut de ovăz prin barbă. L-au ridicat şi l-au dus în vale în paie. La urmă l-au dus acasă. Seara a murit. Asta a fost vara. Toamna a venit un tifos. A murit Riţa, mama lui Dinu, Apoi au murit Ştefănescu, Petria şi câţi alţii. Cam de prin 1900 a început răul în Bulzeşti. Tot felul de boli care secerau. Scarlatină, anchină, Mai multe soiuri de bubate – vara, indigestii, sau ce-or fi fost, Mureau şi copii şi oameni în toată firea de la o margine. Satul încerca să se împotrivească Ba cu câte-un descântec (asta înainte de grijanie, Când nu mai aşteptai decât o minune, fie de la Dumnezeu, Fie de la Ucigă-1 toaca), ba cu te miri ce leacuri. La răceală se dădea păsat cu undelemn sau untură, îl beai fierbinte. Sau ţi se punea la gât mămăligă fierbinte, încinsă într-un Prosop şi stropită cu gaz.

482

MARIN SORESCU

Mai înainte, ziceaţi ăi bătrâni că aveau leac la toate, Da’ nu ştiu de ce, cum a-nceput veacul ăsta, fir-ar al Dracului, Cum n-a mai prins nici un leac băbesc. Că ieşiseră microbi noi, boli neştiute, care unde se-ncuibau Coseau. – Bă, sutarul ăsta se anunţă cu sfârşitul lumii, a zis Chişu. întâi ne pliveşte din boli, Umblă la noi cum zgâmşeşti aşa la porumbi, să vezi dac-au Făcut boabe, aşa ne zgâmşeşte-ntâi în cap Şi la urmă, pe ăi de-or mai rămâne, se pun potoapele. Că e pământul bătrân, vrea udeală. Dacă nu plouă, o să Ceară sânge. Ascultaţi-mă pe mine, N-a mai fost aşa din hăle potoape. – Taci, bă, din gură. Cine crezi tu că se uită în gura ta? Aşa e la-nceput de secol, rău, La urmă om mai vedea noi… E, am lăsat post şi pe anul 1899. Intrăm în alt an, în alt veac. Om trăi şi-om vedea cum o mai fi şi ăsta. Cum să fie, c-a luat-o cu zbiceli De la-nceput. Oamenii se certau din senin Toată ziua dădeau cu clanţa, se-mpungeau Unul pe altul. Era ceva în aer. – O să fie-n Bulzeşti ce n-a fost într-o mie de ani. Nu ştiu dacă va scăpa şi satul, Veacul ăsta ne pune capul. Chişu a tăcut şi-a-nceput să glojdorească la nişte seminţe De floareasoarelui. Se tot uita pe drum la vale, ca şi când Aştepta să apară cine ştie ce microbi mari şi nemaipomeniţi. Aşa, ca nişte căluşari frumos coloraţi, şi să înceapă să se încure prin sat. Odată a-nceput să bungineze, apoi să tune,

LA LILIECI

483

Şi-a plouat câteva zile. A turnat cu găleata. După aia a răgăduit pe lume nu ştiu ce molimă, că nici nume N-au putut să-i găsească doctorii – Şi ţin-te, şi ţin-te! Nu mai pridideau popii şi ăi de faceau Gropi. Holera din 1913 a pus moţul. Atunci i-a venit rândul şi lui Chişu. Bun. A murit, cum spusei, şi l-au dus la baltă, unde făcuseră O groapă mare, cu var. I-au aruncat în ea pe toţi pe care-i strânseseră atunci. L-au plâns ai lui, l-au jelit, Nu le dădeau voie să se ducă acolo cu lumânare. Şi-a treia zi, a zis nevastă-sa să facă pomană Şi să-l ducă la cimitir, aşa măcar de formă. Au mâncat acasă, puţini, câţi or fi fost, Lumea se ferea, şi după aia au pus tronul în cadrul înscorţat Şi-au plecat jelind în urma lui. Rudele au aruncat nişte bani pe la poduri. L-au îngropat şi s-au întors acasă. Când au venit, l-au găsit în prispă, Stătea rezemat de pălimar. – Pe unde ciorilor umbli, fă? s-a răstit el la femeie, Ce e balamucul ăsta pe-aici ? Colaci, lumânări ? Femeii să nu-i vină să creadă – au dat toţi să fugă, La urmă s-au întors: Nea Costandine, dumneata eşti ? A cutezat Ioana lui Feresteu Bine că-nviaşi că noi îngroparăm tronul gol. – Bine, fa, hacapaua dracului, cum îi laşi tu să mă-ngroape Ăştia de viu? M-au aruncat viu în groapa cu morţi. – Mă, nene, atunci erai mort – te-am văzut eu cu ochii mei. Tu ai simţit când te-au ridicat? – N-am simţit nimic. Numai m-am trezit deodată întins pe jos – şi că mă arde pielea. Când am deschis ochii – totul strălucea! Numai morţi

484

MARIN SORESCU

Strălucitori, străluceau toţi de var, erau văruiţi. Auoleu! da’ ce păţii până să mă bârâc afară din groapă! Chişu era şi el alb şi, pe sub zdrenţe arse de var, tot o Carne vie. Hainele atârnau aşa bel terii, Era tot o arătarie de om. A pus femeia albia, a încălzit apa, l-au spălat… Mai bine zis, întâi au stâmpărat varul de pe el – L-au oblojit nişte babe, acum era tot un bleasc. Ce mai, într-o lună, două, şi-a revenit. Dar nu mai avea muşchi la mâini, la picioare, Era ciongărât rău, pe unde intraseră bulgării, bruşii în el… Omul nu mai ştia nici el dacă l-au aruncat de viu, Ori, Doamne fereşte, a-nviat. – Nu ziceai dumneata, bă nea Chişule, că în secolul ăsta De-a-nceput or să se petreacă multe nevăzute ? Erai – gata, te şi desbăşcăşuiseşi de noi. A râs… – Da, mă. Şi nu suntem decât în 1913… ori în ce an suntem, Tot în 1913 ? Să vedeţi ce-o să mai Vină! Dinspre partea mea, eu mi-am luat parţonul. – Bă, e de taină până pe lumea ailaltă. – Uf, fir-ar al necuratului de var – Cum a intrat în mine Şi parcă ţin un perete cu oasele.

CUPRINS Cronologie de Mihaela Constantinescu-Podocea …………………………… 7 Notă asupra ediţiei …………………………………………………………………. 21 în „forul român“, prefaţă de Ion Pop ……………………………………….. 25 CARTEA ÎNTÂI (1973) NeaFlorea ………………………………………………………………………. 39 Lupta cu gărgăunii …………………………………………………………… 42 Momâile ………………………………………………………………………… 44 Bâr, bâr! ……………………………………………………………………….. 47 De-a-n boul…………………………………………………………………….. 49 Buduroi …………………………………………………………………………. 51 Cenuşă …………………………………………………………………………… 52 Minunea ………………………………………………………………………… 53 Piscul cu bojii …………………………………………………………………. 57 Lumea albă ……………………………………………………………………. 60 Casa Leliţei…………………………………………………………………….. 62 Tata ………………………………………………………………………………. 63 Baba …………………………………………………………………………….. 65 Pălărie……………………………………………………………………………. 68 Spânzuratul…………………………………………………………………….. 69 Fusul ……………………………………………………………………………… 72 Copăceanca ……………………………………………………………………. 74 Dezmoştenit……………………………………………………………………. 77 Duminica oamenii n-au porecle…………………………………………. 80 A bătut clopotul ………………………………………………………………. 83 Pe spiţe ………………………………………………………………………….. 86

486

CUPRINS

Leliţa ……………………………………………………………………………. La strigat ……………………………………………………………………… Prânzul …………………………………………………………………………. Petrecerea ……………………………………………………………………… Ciudin ………………………………………………………………………….. Nebunul ………………………………………………………………………… Ciobanul care şi-a pierdut oile………………………………………….. Craiova văzută din car ……………………………………………………. Când se văd munţii …………………………………………………………. Fanfara …………………………………………………………………………. Rânduieli ………………………………………………………………………. ZarbăşiRibla ………………………………………………………………….. Necazul ………………………………………………………………………… LaGovie ………………………………………………………………………… In căutarea junghiului ……………………………………………………… Frăţila …………………………………………………………………………… Pricopseala ……………………………………………………………………. Hau-hau! ………………………………………………………………………. Micul lord ……………………………………………………………………… Dumneata …………………………………………………………………….. De la vale la deal ……………………………………………………………. Corlata ………………………………………………………………………….. La cornul caprii …………………………………………………………….. Şuba……………………………………………………………………………… Masa ……………………………………………………………………………… Oameni la plug ………………………………………………………………. La Lilieci ………………………………………………………………………. CARTEA A DOUA (1977) Blestemele Bălii ……………………………………………………………. Cine mai trece pe drum …………………………………………………… Cenăplai ……………………………………………………………………….. Jaf în ciuperci …………………………………………………………………

88 91 94 97 99 102 105 108 112 114 116 119 121 123 124 125 127 129 132 134 136 138 139 141 143 145 147 153 156 158 160

CUPRINS

Pâinea suna ca toaca …………………………………………………………. Act de prezenţă …………………………………………………………………. Câinele ……………………………………………………………………………. Luna în vadră …………………………………………………………………… La dolina Iui Prăzaru …………………………………………………………. Chirip-chirip ……………………………………………………………………. Lada de zestre …………………………………………………………………… Grija ………………………………………………………………………………. Să nu piardă ziua ……………………………………………………………… Prin odăi ………………………………………………………………………….. Leşinul ……………………………………………………………………………. Cebăluiri …………………………………………………………………………. Ca oamenii ………………………………………………………………………. Rostul …………………………………………………………………………….. Cine-a fost Ciula? ……………………………………………………………… Nea Florea ia lecţii de arat ………………………………………………….. Pripeală……………………………………………………………………………. In capul trebii …………………………………………………………………… Drumul muierii …………………………………………………………………. Soare sec …………………………………………………………………………. Cucul ……………………………………………………………………………… Ce e ziua ………………………………………………………………………….. Paza ………………………………………………………………………………… Lenea ……………………………………………………………………………… Ioncica şi Sfântul Gheorghe ………………………………………………. Măsurarea capului …………………………………………………………….. Un cot de pământ ……………………………………………………………… Gustul casei ……………………………………………………………………… Cântă Mitruţa ………………………………………………………………….. Soroacele ………………………………………………………………………… Vremea ca omul ………………………………………………………………. Păstrarea ………………………………………………………………………….. Amoi……………………………………………………………………………….. Dimineaţa ………………………………………………………………………… Moşia ………………………………………………………………………………. în car………………………………………………………………………………..

487

162 165 167 168 170 172 174 176 178 180 182 184 186 188 189 191 193 195 199 200 202 203 204 205 206 208 210 212 213 215 217 218 219 220 221 222

488

CUPRINS

Ghiţă Zamfir …………………………………………………………………….. Treanţa ……………………………………………………………………………. Oameni bătrâni ………………………………………………………………… Neică, Neică …………………………………………………………………….. Schisma ………………………………………………………………………….. S-a-nchis pământul ……………………………………………………………. 43……………………………………………………………………………………. Sovonul ………………………………………………………………………….. Cei unsprezece stânjeni ……………………………………………………… După spată, drum lung ………………………………………………………. Ecoul ………………………………………………………………………………. La tulburat ……………………………………………………………………….. Fârşeala …………………………………………………………………………… Trenul ……………………………………………………………………………… Pămală ……………………………………………………………………………. Purcea ……………………………………………………………………………… Biografii ………………………………………………………………………….. Verii Ilincăi …………………………………………………………………….. Ignatul ……………………………………………………………………………. Lăutul ……………………………………………………………………………… Procesul …………. ……………………………………………………………… Ruda ……………………………………………………………………………….. In casa muierii ………………………………………………………………….. Fântâna ……………………………………………………………………………. Duelul ……………………………………………………………………………… între vecine ……………………………………………………………………… Rugatul ploii …………………………………………………………………….. Mitru Ceapă …………………………………………………………………….. Mai bine …………………………………………………………………………. Ilinca ………………………………………………………………………………. Somnul pe loitră ……………………………………………………………….. Cununia …………………………………………………………………………… Mireasa bătrână ……………………………………………………………….. Duduianu ………………………………………………………………………… Pomelnic …………………………………………………………………………. Grănicerul …………………………………………………………………………

223 224 226 228 229 235 236 237 239 242 246 247 252 253 254 255 258 260 261 264 266 268 270 271 272 274 275 276 280 281 283 285 287 288 290 292

CUPRINS

Păun Umblatul ………………………………………………………………… Tare ca fierul ………………………………………………………………….. Casa ………………………………………………………………………………. Gheorghe Zăbic ………………………………………………………………. Sfaturi de dimineaţă ……………………………………………………….. Cadânul …………………………………………………………………………. Geam afumat ……………………………………………….. ………………. Lunatecii ……………………………………………………………. . ………. Blânda …………………………………………………………………………… La bibă…………………………………………………………………………… Cămaşa fericitului din Gura Racului …………………………………. Se-ntorc de la deal …………………………………………………………… Vremea lui Ion Ţoţu ……………………………………………………….. Pânza …………………………………………………………………………….. A trimis vorbă ………………………………………………………………… CARTEA A TREIA (1980) Dascălul …………………………………………………………………………. Ioana, muma …………………………………………………………………… Rădăcina grâului …………………………………………………………….. Mama ……………………………………………………………………………. Ciocea……………………………………………………………………………. Ioana lui Mărăcine …………………………………………………………… Roncioaica ……………………………………………………………………… Devivor………………………………………………………………………….. Uitarea …………………………………………………………………………… Budică …………………………………………………………………………… Gheorghiţa lui Ceapă ……………………………………………………….. Ambacu ………………………………………………………………………… Mătăuzul………………………………………………………………………….. Ameninţarea prunilor ………………………………………………………… Gânjul ……………………………………………………………………………… Secerele de os ……………………… …………………………………………

489

294 297 298 299 300 301 302 305 307 309 310 312 315 317 320 327 330 331 333 335 337 340 342 344 348 351 354 356 357 359 361

490

CUPRINS

Cârsteiul

Vâlnicul de lână………………………………………………………………. Bizadeaua ……………………………………………………………………… Orbirea …………………………………………………………………………. Scara vieţii …………………………………………………………………….. Foaia de zestre ……………………………………………………………….. Creştinul lui Dumnezeu ………………………………………………….. Instrucţia ……………………………………………………………………….. Şopăneaţa ……………………………………………………………………… Sfaturi ……………………………………………………………………………. Mută! ……………………………………………………………………………. Laiernatec ……………………………………………………………………… Dracul …………………………………………………………………………… Măciuchiţa …………………………………………………………………….. Bătrânii …………………………………………………………………………. După untul pământului ……………………………………………………. Stânjenul ………………………………………………………………………. Nuntă la picioroga ………………………………………………………….. Mărturisirea ……………………………………………………………………. Oameni cu arţag ……………………………… ……………………………. Moare străbunica …………………………………………………………….. Femei fierbând coji ………………………………………………………… Mânzăţişuri …………………………………………………………………….. Se desprimăvărează ……………………………………………………….. Gogonel şi pipota ………………………………………………………….. Pe gard ………………………………………………………………………….. Avocatul ………………………………………………………………………… Escadronul ……………………………………………………………………… Oameni paşnici ……………………………………………………………… Coborâş …………………………………………………………………………. Capul şi oblamnicul ………………………………………………………… împălişatul ……………………………………………………………………… Leancă luat din căluş ……………………………………………………….. Riţa ………………………………………………………………………………. Vremuri ………………………………………………………………………… De lapte …………………………………………………………………………

364

366 369 370 373 376 380 382 384 386 387 388 389 392 397 399 404 407 409 412 414 415 418 419 424 426 428 430 432 435 436 440 442 446 447 448

CUPRINS

ŞoneaBădoiu …………………………………………………………………. Femeia de peste deal ………………………………………………………. Mânia ……………………………………………………………………………. Piatra câţurie ………………………………………………………………….. Visele mamei …………………………………………………………………. Grapa …………………………………………………………………………… Om dichiu ……………………………………………………………………… Biblioteca………………………………………………………………………. Lumânarea …………………………………………………………………….. Din cinci două …………………………………………………………… .. Ioniţă Simion ………………………………………………………………… Ioana lui Traşcă ……………………………………………………………… Chişu şi holera ……………………………………………………………….

491

453 456 459 462 464 467 470 471 473 474 476 480 481

Colecţia „Biblioteca pentru toţi“: 1- 3. Marin Preda – Cel mai iubit dintre pământeni (voi. I-III) 4. Mircea Eliade – Maitreyi 5. Cella Serghi – Pânza de păianjen 6. Ionel Teodoreanu – Lorelei 7. Mateiu I. Caragiale – Craii de Curtea-Veche 8. Fănuş Neagu – îngerul a strigat 9. Marin Sorescu – Trei dinţi din faţă 10. Liviu Rebreanu – Adam şi Eva 11. Gib I. Mihăescu – Rusoaica 12. Marin Preda – Delirul 13. Mircea Eliade – Nuntă în cer 14. Mihail Drumeş – Elevul Dima dintr-a şaptea 15. Camil Petrescu – Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război 16. Nichita Stănescu – Necuvintele 17. Cella Serghi – Cartea Mironei 18. Duiliu Zamfirescu – Viaţa la ţară. Tănase Scatiu. In război 19. Grigore Băjenaru – Cişmigiu & Comp. Bună dimineaţa, băieţi! 20. G.M.-Zamfirescu – Maidanul cu dragoste 21. Petru Popescu – Prins 22-23. Radu Tudoran – Toate pânzele sus! (voi. I-II) 24. Mircea Eliade – Romanul adolescentului miop 25. Mihail Drumeş – Scrisoare de dragoste 26. Garabet Ibrăileanu – Adela 27. Ion Minulescu – Romanţe pentru mai târziu 28. Gib I. Mihăescu – Donna Alba 29. Octavian Paler – Viaţa pe un peron 30. George Bacovia – Plumb 31-32. Marin Preda – Moromeţii (voi. I-II) 33-35. Petru Dumitriu – Cronică defamilie (voi. I-III) 36. Nicolae Filimon – Ciocoii vechi şi noi

37. Cezar Petrescu – Calea Victoriei 38. Nicolae Labiş – Moartea căprioarei 39. Ion Creangă – Amintiri din copilărie. Poveşti. Povestiri 40-42. Ionel Teodoreanu – La Medeleni (voi. I-III) 43. Anton Holban – O moarte care nu dovedeşte nimic. Ioana. Jocurile Daniei 44. M. Eminescu – Poezii 45. Panait Istrati – Chira Chiralina. Codin. Ciulinii Bărăganului 46-47. Mircea Eliade – Noaptea de Sânziene (voi. I-II) 48. Mihail Drumeş – Invitaţia la vals 49. Ioan Slavici – Moara cu noroc (şi alte nuvele) 50. Zaharia Stancu- Costandina. Uruma. Ce multte-am iubit 51. Marin Preda – Marele singuratic 52. Henriette Yvonne Stahl – Voica. Pontiful 53. Jean Bart – Europolis 54. G. Călinescu – Enigma Otiliei 55. Marin Sorescu – La Lilieci (voi. I)

I ui Ciudin i-au pus o cruce de lemn acolo-n pădure, Se scarpină lupii de ea. Se scoală de la miezul nopţii: «•( iâri-gâri!» «Gâţâî-gâţâî!» » Nea, Surane, ho!» «Ni! Scandal» uite-aşa-mi face S ,uid eu c-are de toate şi eu, nimic.

I

1

11

i-aşa plecai de-acasă, să n-o mai aud.“

I )a’ de ce eşti, mamă, o întreba mama pe bunica, soră cu Ghiţă Lăutarul? I., m-a scos din fiare, zice, ( and m-am măritat, că altfel muream. I >ar de la mine, de când m-am măritat eu, continuă mama, I ,.i urmă, jocul continua. „Toată ziua jucară purceaua, fir-ar ai dnî! se plângea (lâte un părinte, ţinură vitele numai în gloduri, Numai lângă purcea! 1